Reputatul psihiatru prezintă pe pagina sa de socializare o analiză, pe baza cifrele înregistrate de la începutul pandemiei:

De la începutul lui 2021 şi până acum, peste 300 de mii de români au fost diagnosticaţi cu COVID.

Dintre ei, peste 8000 şi-au pierdut viaţa. Fatalitatea de caz, neschimbată de mai bine de 6 luni, este 2.7%.

Câteva repere:

- După aproximativ 6 luni de pandemie, am avut 50 de mii de cazuri, şi aproape 2500 de decese (4 august, 2020)

- După încă 6 luni de pandemie, aveam peste 600 de mii de cazuri (de peste 10 ori mai multe), şi peste 16.000 (de 7 ori mai mulţi) pierduseră lupta cu boala (4 ianuarie, 2021), faţă de perioada anterioară.

Drept urmare:

- Lăsând la o parte conceptul de ”val” sau ”cocoaşă”, progresia acestei boli în populaţie nu a putut fi, până la acest moment, oprită. Doar încetinită. Fatalitatea de caz NU a scăzut niciodată sub 2.5 – 2.7%, şi după aproape 1 milion de infectări – independent de procentul celor diagnosticaţi vs. ne-diagnosticaţi, şi lăsând la o parte ”zgomotul” statistic al testării, putem propune că această pondere – relativ stabilă şi în alte ţări – reprezintă mortalitatea prin COVID.

- La o mortalitate de 2.5%, dacă te uiţi la TOATĂ populaţia României încă ne-acoperită vaccinal, de vreme ce imunitatea obţinută prin infecţia însăşi tinde să scadă după 6 luni, mai devreme sau mai târziu peste jumătate de milion de români vor muri de COVID, dacă nu întrerupem lanţul de transmitere pandemic

- Acest procent nu ia în considerare timpul. Măsurile de restricţie nu rezolvă fatalitatea, doar distanţa temporală dintre cazuri, respectiv decese.

- Singurul lucru ştiut, acum, care previne fatalitatea este vaccinul, unde cele mai recente studii arată o protecţie de aproape 100% cât priveşte complicaţiile fatale ale infecţiei cu SARS-CoV-2.

Admiţând că, în septembrie, vom ajunge la 10 milioane de persoane imunizate, riscul de fatalitate brut, ne-ajustat pentru vârstă, va fi totuşi de ordinul sutelor de mii din rândul celor ne-vaccinaţi.

Cine sunt aceia unde, cu celeritate, trebuie intervenit vaccinal?

Fără doar şi poate că vârstnicii. Fatalitatea de caz la cei de 65 de ani sau mai mult creşte exponenţial.

Apoi persoanele active ocupaţional, a căror mobilitate socială predispune la răspândirea patogenului. Toată povestea cu magazinele e simpatică, dar – de departe – studiile arată că oamenii iau COVID de la locul de muncă.

Răspunderea clară este a companiilor şi marilor angajatori din România. Dacă e ca economia să rămână la suprafaţă, oamenii trebuie vaccinaţi. Chestiunea obligativităţii vaccinării merge dincolo de prevederile convenţiei de la Oviedo, sau vocea străzii.

Când potenţialul de mortalitate e de ordinul sutelor de mii de oameni, doar în urma COVID, şi independent de alta probleme de sănătate care pot, şi vor, duce la deces într-un an calendaristic, oamenii TREBUIE vaccinaţi cât de repede posibil.

Dacă patronatele nu înţeleg asta, dacă Biserica nu înţelege asta, până la sfârşitul pandemiei vom număra oriunde între 200 de mii şi 500 de mii de decese documentate. Este cifra avansată şi acum un an, ca predicţie. Ea nu ia în considerare câteva lucruri, care ar putea să o facă mai mare:

1. Potenţialul de re-infecţie după ce imunitatea prin boală este epuizată.

2. Potenţialul de apărare vaccinală dincolo de marginea a 12 luni calendaristice, pe măsură ce noi tulpini intră în circulaţie şi care ar putea ”scăpa” barierei imunitare activ dobândită.

3. Fenomenul de ”colaps sanitar”, care creşte fatalitatea de caz prin imposibilitatea de a mai acorda ajutor medical, nici măcar minimal, de la un număr de cazuri încolo.

Acestea sunt adevărurile care trebuie să ne ghideze. Celelalte discuţii sunt irelevante, cel mult reprezintă context adăugat, nicidecum consecinţă.

Cei mai importanţi dpdv al sănătăţii psihologice, cât priveşte asigurarea unui viitor acestei ţări, sunt copiii care – cu orice preţ – trebuie să-şi poată continua studiile. Părinţii lor trebuie sprijiniţi să lucreze, respectiv să-i ştie în siguranţă când sunt la serviciu. Renunţarea la pachetul de sprijin pentru grădiniţe şi creşe a fost o greşeală, din punctul meu de vedere.

Intervenţiile care modifică mobilitatea oamenilor nu au decât o singură destinaţie: modularea fluxului în spital. Ele NU salvează vieţi decât marginal, câtă vreme sistemul medical îşi face treaba. Mai devreme sau mai târziu, cu excepţia acelor măsuri care reduc draconic mobilitatea la sub 20% din normal, orice interdicţie este ineficientă cât priveşte evoluţia per caz.

Sistemul medical e format din oameni. Oamenii nu sunt maşini. Paşi trebuie făcuţi pentru asigurarea calităţii vieţii, şi muncii, personalului sanitar. Ei trebuie sprijiniţi nu doar financiar, dar şi emoţional, profesional. Autorităţile trebuie să înceapă să înţeleagă că, pentru medici, decesele la care asistă nu sunt cifre într-un tabel. Pentru ambulanţieri, pentru asistenţii medicali, acumularea de cazuri fatale erodează sănătatea mintală, şi-i aduce mai aproape de colaps moral. Aşa cum, pe front, soldatul are nevoie de izmene curate şi raţii de mâncare, la fel şi medicul are nevoie de linişte, odihnă, respect şi siguranţa muncii. Până la urmă către ei, de la început şi până la sfârşit, se vor lega speranţele atâtor oameni. Nu de premier, şi nu de ministru. De doctor. Nimeni, doar doctorul luptă în tranşeu, alături de pacientul lui.

Drept urmare, oricine ai fi şi orice ”tabără” îmbrăţişezi, oricât zgomot faci şi indiferent în ce crezi, toate scrise mai sus rămân adevăruri. Unii le putem cuprinde cu privirea, alţii nu. Dar este cu adevărat un act de umanitate, de compasiune şi de civilizaţie să nu-i lăsăm să moară pe semenii noştri, indiferent dacă împărtăşesc, ori ba, cunoaştere despre ştiinţă şi sănătate.