Un comando de legionari a împuşcat în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, 64 de persoane găsite responsabile de asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi altor aproape 300 de membri ai mişcării legionare.

În capul listei victimelor masacrului s-au aflat Mihail Moruzov, fost director al SSI (Serviciul Secret de Informaţii al Armatei), Victor Iamandi, fost ministru al Justiţiei, generalul Gheorghe Argeşanu, fost prim-ministru, generalul Ioan Bengliu, fost comandant al Jandarmeriei.

Raportul medico-legal consemnează în total 579 de plăgi împuşcate. Majoritatea celor asasinaţi au murit din cauza „suprimării funcţiilor cerebrale consecutiv fracturilor craniene şi rănirii creierului prin proiectile de armă de foc".

În cadavrele victimelor au fost găsite între 2 şi 38 de gloanţe. În majoritatea cazurilor, raportul medico-legal consemnează „răni împuşcare cap, piept, faţă, membrele inferioare şi superioare“.

Există şi opt cadavre în cazul cărora s-a constatat că fuseseră lovite în cap cu „un corp tăios greu, cum ar fi un topor“. Cercetările ulterioare au relevat că victimele proveneau din celula cu numărul 17 unde a operat comisarul legionar Gheorghe Creţu, liderul comandoului.

Cele mai multe gloanţe, 38, au fost trase în Niki Ştefănescu, fost adjunct al fostului director al SSI, Mihail Moruzov.

Cadavrul lui Moruzov, într-o groapă comună

Toate cadavrele au fost înhumate noaptea, la repezeală. Trupul neînsufleţit al lui Mihail Moruzov a ajuns într-o groapă săpată pe o alee din Cimitirul Bellu, din Bucureşti. Ulterior, a ajuns într-o groapă comună.

Aurora Moruzov, fiica sa, a povestit pentru Adevărul, că după 11 ani, a fost anunţată că trebuie să fie dezgropat tatăl său, pentru că urma să se toarne o alee pe locul mormintelor. „Am luat osemintele şi le-am depus la capelă. Lădiţa lui avea numărul 32, urmând să aşteptăm autorizaţia de la Tulcea, pentru a putea să-l îngrop acolo. Dar a durat ceva timp. Când m-am dus să le ridic de la capelă, lădiţa cu acest număr nu mai era acolo. Oasele fuseseră aruncate la groapa comună. Trebuiau să fie aruncate osemintele din lădiţa cu numărul 31 şi ei au luat-o din greşeală pe cea de lângă ea. Asta a fost soarta lui“, a povestit, cu tristeţe, fiica lui Moruzov.

Condamnări la moarte

Procesul celor implicaţi în masacrul de la închisoarea Jilava a avut loc în iulie 1941, în plin război.

20 de acuzaţi au fost condamnaţi la moarte, 5 acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică, 6 acuzaţi au fost condamnaţi la câte 10 ani închisoare, iar 5 acuzaţi au fost achitaţi. Cu toate acestea, scopurile principale ale anchetei nu au fost atinse. Nu s-a stabilit cu exactitate lista asasinilor, nici modul în care au acţionat aceştia şi nici cine a dat ordinul.

Procesul a fost judecat de Curtea Marţială a Comandamentului Militar al Capitalei şi s-a soldat cu zeci de condamnări. Printre acestea, mai multe condamnări la moarte: Ştefan Zăvoianu, fostul prefect legionar al Bucureştiului, Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitoresc Legionar, Traian Boeru, Tudor Dacu etc.

Alți vinovați de masacrul de la Jilava au rămas în închisoare până în timpul regimului comunist, alţii au fugit din ţară.

Contextul politic

Conform Enciclopediei Române, în vara anului 1940, regele Carol al II-lea a demis guvernul Ion Gigurtu şi l-a desemnat pe generalul Ion Antonescu cu formarea noului Consiliu de miniştri în ziua de 4 septembrie 1940.

În ziua următoare, Antonescu este învestit cu puteri depline în stat. Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, Antonescu îi cere lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea persoanei şi anturajului regal.

Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a semnat un manifest în care anunţă că îi va lăsa fiului său, Mihai, „grelele sarcini ale domniei”. În aceeaşi dimineaţă, Mihai I este chemat la Palat pentru a depune jurământul în calitate de rege al României.

Pe 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului”, astfel că el nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în faţa nici unui for politic.

Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ , şi Dinu Brătianu, preşedintele PNL, nu au mai dorit să facă parte din noul cabinet, astfel că Antonescu a negociat participarea Mişcării Legionare la actul de guvernare.

Așa se face că, la 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar”. Horia Sima, şeful legionarilor, a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de miniştri.

La puţin timp după instalarea ca ministru de Interne a generalului Constantin Petrovicescu, la sugestia lui Horia Sima, în cadrul Ministerului s-a decis constituirea unui corp de poliţie auxiliar, Poliţia legionară. Acesta a avut girul conducătorului statului: „Aveţi toată latitudinea, dublaţi toate elementele de la Siguranţă, de la Poliţie, dublaţi cu legionari, să poarte cămaşă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”.

Aflaţi la putere, legionarii au trecut de la sine la promovarea politicii proprii, peste capul generalului, deoarece acesta nu acţiona în spiritul ideologiei. Mai mult, colaborarea în guvern între gruparea militară a lui Antonescu şi legionarii lui Horia Sima era marcată de animozităţi. Sub pretextul românizării economiei naţionale, legionarii au procedat la naţionalizarea unor fabrici. De asemenea, ei au creat institiuţii proprii care funcţionau în paralel cu cele oficiale. Cel mai elocvent exemplu este Poliţia legionară, care a început să aresteze fără mandat pe cei care-i considera adversari. Astfel, legionarii au putut declanşa actele de răzbunare.