„S-a dus acolo pentru a ne proteja pe noi, cei de aici. Dar este o tragedie pentru noi – e atât de dureros – că cei mai buni cetăţeni ai naţiunii urmează să moară în acest război”, spune Vira Datsko, 52, sora unui voluntar, Yurii Brukhal, electrician de profesie, care a fost ucis în luptele crâncene din est pe 10 iunie.

Deşi Ucraina a impus legea marţială şi a interzis bărbaţilor între 18 şi 60 de ani să părăsească ţara, nu a impus înrolări obligatorii şi mulţi cetăţeni s-au înscris ca voluntari în cadrul Forţelor de Apărare Teritorială.

Cei mai mulţi fără experienţă militară anterioară, au parte de o instruire de două săptămâni sau chiar mai puţin şi sunt în general insuficient pregătiţi pentru a face faţă genului de lupte intense din est, relatează NYT.

Deşi nu sunt constrânşi să se deplaseze în linia întâi a frontului alături de unitatea lor, mulţi aleg să o facă, îmboldiţi de sentimentul patriotismului sau al datoriei, sau chiar de dorinţa de a nu-şi lăsa la greu camarazii.

„Sunt oameni cu profesii paşnice, din teritorii paşnice”, spune colonelul Valeri Kurko, comandantul brigăzii a 103-a Apărării Teritoriale, din care a făcut parte Brukhal, explicând că majoritatea voluntarilor care s-au alăturat unităţii sale nu au servit niciodată în armată.

Ideea că aceşti oameni ar putea pur şi simplu să înceapă să lupte când sunt încolţiţi de război este una greşită, spune el. Iar atunci când ajung în mijlocul lui e prea târziu pentru ei.

Brigada sa, actualmente staţionată în Donabs, este formată din bărbaţi din regiunea Liov, în vestul Ucrainei. O parte dintre ei au murit în ultima lună şi au fost aduşi să fie înmormântaţi acasă.

În ciuda timpului limitat de pregătire, ei primesc instruire de bază, precizează colonelul, recunoscând însă faptul că nu toţi se simt pregătiţi să lupte în est.

„Nu voi ascunde faptul că unii dintre ei nu erau pregătiţi să părăsească teritoriul pe care îl apărau în regiunea lor”, a admis el, adăugând că niciun soldat din brigada sa nu a refuzat să meargă în est.

Bombardamentele de artilerie sunt „o provocare căreia nu-i poate face faţă oricine” şi, recunoaşte el, s-a întâmplat familiile unora dintre voluntari să-i ceară explicaţii privind trimiterea lor pe front fără o instruire solidă.

Într-adevăr, demersurile de a transfera un număr mai mare de soldaţi din aceste unităţi pe fronturile din est au avut rezultate devastatoare în unele cazuri, confirmă unii dintre aceşti voluntari.

„Acolo am ajuns pe linia frontului, ca soldaţi de infanterie în tranşee”, a spus el.

Alţi soldaţi din forţele de apărare teritorială cu care a stat de vorbă NYT au spus în mare măsură aceeaşi poveste, şi anume că în primele luni sarcina lor a fost să păzească obiective relativ sigure din localităţile lor ca ulterior, pe măsură ce a crescut numărul victimelor, să fie trimişi pe front.

Soldaţilor unităţii din preajma Kievului li s-a oferit opţiunea de a lupta în est şi acceptând au fost ataşaţi destul de repede unei unităţi a armatei regulate. Ei spun că li s-au dat doar puşti, arme automate şi un număr mic de arme antitanc. Nu dispuneau de artilerie – o armă ce a căpătat un rol decisiv în războiul dus de Rusia în Ucraina, şi aveau puţine mijloace de comunicaţii pentru a contacta unităţi înzestrate cu arme grele.

„Eram făcuţi bucăţi, oamenii cădeau ca muştele, şi de ce eram acolo? Nu mi-e clar”, a dezvăluit unul dintre ei.

Trimiterea pe front a acestor unităţi a suscitat unele proteste ale rudelor celor care au murit în bătăliile din est, în timp ce alte familii care au pierdut un membru drag, în ciuda suferinţei, au sprijinit dorinţa celui ucis.

Este cazul familiei lui Yurii Brukhal care înainte de război începuse să ridice o casă pentru cele două fiice.

„Este absolut înfiorător să vezi ce se petrece în cimitir şi să nu ştii când se va termina. Vom avea multe femei văduve şi mulţi copii ce rămân fără taţi”, spune sora lui Brukhal, referindu-se la şirul de morminte săpate de curând în cimitirul militar din Liov.

Oksana Stepanenko, 44, îl jeleşte şi ea pe soţul ei, Andrii Verteev, ucis pe 15 mai. El a lăsat în urmă o fiică în vârstă de opt ani.

După ce în primele săptămâni ale războiului a avut sarcina să păzească o pasarelă din satul lui, s-a alăturat unei unităţi antiaeriene după care a fost trimis în est. După ce a îngropat un fiu în urmă cu mai mulţi ani, Oksana Stepanenko a amenajat un mic altar în casă şi pentru soţul ei. Femeia spune că a găsit alinare în credinţa ei şi în faptul că a fost alegerea soţului ei să meargă pe front. Însă nu se poate înfrâna să întrebe: „Câţi vor mai trebui să moară până ca totul să se termine?”

Multe dintre familiile luptătorilor din est spun că ei au răspuns unui sentiment al datoriei de a-şi apăra ţara.

Natalia Rebryk, 39 de ani, care s-a căsătorit cu Anton Tyrgin cu doar trei luni înainte de declanşarea invaziei mărturiseşte că a crezut în mod naiv că va fi ferită de contactul intim cu războiul.

„Războiul a început de două ori pentru mine. Prima dată în ziua invaziei şi a doua oară când Anton s-a înrolat în armată”.

Tyrgin lucra în industria muzicală înainte de război şi nu avea niciun fel de experienţă militară când s-a înscris voluntar în Garda Naţională a Ucrainei. Primele săptămâni le-a petrecut păzind locuri strategice ca la începutul lunii iunie să i se spună că ar putea fi trimis în est.

Soţia lui mărturiseşte că s-a gândit îngrijorată că nu are suficientă pregătire militară şi că zilnic a încercat să se întărească pentru o convocare care a sperat să nu mai vină.

„Ne-am aşteptat să se termine în două-trei săptămâni. Şi apoi am pus un nou termen, de alte două-trei săptămâni. Vorbind cu soldaţii, îţi dai seama însă că ar putea să nu se încheie anul ăsta”.

Fiica lui Brukhal, Yordana, 13 ani, spune că tatăl său a simţit că are datoria de a lupta în acest război chiar dacă era în grija lui, după ce s-a separat de soţie.