Dacă contraofensiva Ucrainei va eșua, va crește probabilitatea ca conflictul să se transforme într-un impas debilitant, scrie Mark Galeotti în The Spectator .

<< A început deja mult anunțata contraofensivă a Ucrainei? La sfârșitul lunii trecute, ministrul apărării, Oleksi Reznikov, a promis că „de îndată ce va exista voința lui Dumnezeu, vremea și o decizie a comandanților, o vom face”. În ultimele săptămâni s-a înregistrat o intensificare a ceea ce militarii descriu ca fiind operațiuni de modelare, pregătirea terenului pentru luptă, cu atacuri asupra depozitelor de combustibil și arme rusești și asupra centrelor de comandă. Incursiunea de săptămâna aceasta a unităților rusești anti-Kremlin din Ucraina peste graniță, în regiunea Belgorod, ar putea fi, de asemenea, o încercare de a distrage atenția Moscovei și de a o determina să-și disperseze forțele departe de liniile probabile de atac.

Aceasta pare a fi contraofensiva lui Schrödinger, deja începută, dar încă în așteptare, în același timp absolut crucială și puțin probabil să facă o mare diferență. Oricum ar fi, trebuie să vină, nu în ultimul rând pentru că Kievul duce o campanie militară împotriva Moscovei și una politică în Occident.

Se poate spune că cea mai mare amenințare potențială a Ucrainei nu vine din partea forțelor armate neperformante ale Kremlinului, ci din orice slăbire a unității și a voinței occidentale de a sprijini războiul. Până în prezent, „oboseala ucraineană” nu a devenit o problemă serioasă, dar promisiunea liderilor G7 de săptămâna trecută că sprijinul va continua „atât timp cât va fi nevoie” a fost în esență retorică. Kievul nu-și face prea multe iluzii, știind că acest lucru s-ar putea schimba rapid, mai ales că alegerile prezidențiale din SUA de anul viitor ridică perspectiva unei reveniri a lui Donald Trump, un om care a refuzat deja să se alăture afirmațiilor rituale de susținere a Ucrainei.

Aceasta înseamnă că Kievul nu își poate permite să joace la sigur. După ofensiva de iarnă eșuată și prost concepută a Rusiei, care a irosit ocazia de a-și consolida forțele, Ucraina se află într-o poziție relativ puternică. Cu toate acestea, trebuie să demonstreze ceea ce oficialii americani au început să numească „rentabilitatea investiției” pentru susținătorii săi occidentali. Prin urmare, scopul va fi atingerea unui obiectiv concret și puternic din punct de vedere politic, măsurat în termeni de câștiguri teritoriale.

Ironia este că, în timp ce invazia a generat o industrie de amatori și profesioniști de cartografiere a războiului, care postează cu nerăbdare pe rețelele de socializare opiniile lor pline de culoare despre fluxul și refluxul de pe linia frontului, succesul în război nu se măsoară cu adevărat în astfel de termeni. Adevăratul scop al Ucrainei este de a face forțele rusești incapabile să reziste, distrugându-le liniile de aprovizionare și de comandă, distrugându-le moralul și forțându-le să ocupe poziții care sunt în mod evident de nesusținut. După cum spunea un ofițer britanic implicat în antrenarea forțelor ucrainene: „Poate că nu contează să recupereze un oraș dacă ucrainenii se golesc de sânge făcând acest lucru; dar dacă reușesc să îi degradeze pe ruși, făcându-i incapabili să continue lupta, este irelevant ce recuperează și ce nu recuperează”.

Cu toate acestea, progresul pe teren va fi o măsură crucială nu doar pentru poporul ucrainean, ci și pentru Vladimir Putin și pentru Occident. O parte din motivul pentru care membrii NATO au decis să-și intensifice sprijinul în acest an a fost speranța că o victorie ucraineană mai convingătoare pe câmpul de luptă îl va șoca pe Putin și îl va face să-și regândească invazia. Acest lucru s-ar putea dovedi nefezabil de optimist, dar Kievul trebuie să demonstreze atât susținătorilor occidentali, cât și scepticilor, că păstrează inițiativa, că victoria este posibilă și că războiul nu va dura la nesfârșit.

Ucrainenii au nouă brigăzi noi, antrenate și echipate de Occident, precum și cel puțin încă trei brigăzi proprii. Adăugate la rezervele existente, acest lucru înseamnă că ar putea avea până la 20 de brigăzi, sau 100.000 de soldați, pe care să le arunce în luptă. Împotriva lor se află poate 200.000 de ruși, mulți dintre aceștia fiind rezerviști mobilizați, cu o pregătire și un moral îndoielnic, dar cu resturi de parașutiști și alte forțe profesioniste călite în luptă.

Bineînțeles, rușii știu că ucrainenii vor veni după ei. În afara Bahmutului și a altor câteva puncte fierbinți, ei reduc operațiunile ofensive și se pregătesc pentru furtuna care se apropie. De-a lungul unei mari părți a frontului, au construit linii defensive extinse, cu tranșee, sârmă ghimpată, câmpuri minate și obstacole antitanc din beton tip „dinții dragonului”. Scopul nu este doar de a încurca și încetini forțele ucrainene care atacă, astfel încât acestea să poată fi ucise de artileria încă letală a Rusiei, ci și de a menține trupele rusești pe loc: este mai puțin probabil ca acestea să se rupă și să fugă în luptă dacă sunt săpate.

Totuși, ucrainenii au în continuare inițiativa și pot decide unde să lupte. Conducerea spre sud în regiunea Zaporijjia deschide perspectiva de a elibera orașele Melitopol și Mariupol, acesta din urmă devenind deosebit de simbolic, având în vedere asediul de 83 de zile care l-a lăsat în ruine, precum și centrala nucleară din Zaporijjia. Mai precis, ar putea tăia „podul de pământ”, legătura rutieră și feroviară cu Crimeea. Acest lucru i-ar forța pe ruși să se bazeze pe podul Kerci și pe rutele aeriene și maritime pentru a o întări și a o realimenta, toate acestea fiind deschise interdicției. În loc să încerce să ia cu asalt peninsula puternic apărată, Kievul ar putea pur și simplu să o asedieze.

Alternativ, Kievul ar putea încerca să repete dubla lovitură de succes din august și septembrie. Atunci, a atacat mai întâi orașul Herson, aflat sub control rusesc, în sud, iar apoi, în timp ce rezervele rusești se grăbeau să întărească acel front, a lansat o altă ofensivă din Harkov, în nord-est. Forțele ucrainene au tăiat liniile rusești suprasolicitate, forțând o retragere rapidă. Mai mult de 4.500 de mile pătrate au fost recucerite într-o lună. De data aceasta, puteau, de exemplu, să se deplaseze pentru a încerca să recucerească Bahmut cu unele dintre brigăzile lor mai puțin mobile, sau să înjunghie prin Svatove teritoriile ocupate cele mai nordice, pentru a tăia una dintre principalele linii de cale ferată ale Moscovei pentru întreaga regiune Donbas. La urma urmei, liniile de aprovizionare sunt cruciale pentru acest conflict vorace (rușii trag în medie aproximativ 10.000 de obuze de artilerie pe zi).

Speranța ar fi ca un astfel de atac să determine o redistribuire similară a forțelor, deschizând oportunități în altă parte pentru noile unități mecanizate ale Ucrainei. Acestea oferă o mobilitate protejată mai mare decât avea armata sa în trecut. Kievul speră să schimbe natura conflictului dintr-un război de uzură sângeros, în care populația mai mare a Rusiei îi oferă un avantaj evident – deși Rusia a pierdut aproape de două ori mai multe trupe, proporțional, Ucraina a suferit mai mult – într-unul de manevră, așa cum este purtat de NATO. Desigur, toate acestea presupun că rușii ar putea fi păcăliți a doua oară. În timp ce înaltul comandament nu s-a acoperit de glorie, s-a dovedit capabil să învețe lecțiile în cele din urmă și are mai multe rezerve de această dată.

Adevăratul imponderabil este, așa cum a fost de-a lungul întregului război, moralul. Soldații ucraineni au dat dovadă de o determinare și un elan de invidiat, ceea ce un observator militar britanic a numit „o adevărată voință de a lupta”. Rușii sunt numeroși și au încă o mare putere de foc cu rază lungă de acțiune. În ciuda promisiunii Occidentului de a furniza Ucrainei avioane F-16, rușii au, de asemenea, superioritate aeriană, chiar dacă nu au folosit-o cu adevărat în mare avantaj până acum. Nimic din toate acestea nu va conta dacă trupele lor nu vor lupta, sau dacă vor ceda și vor fugi, mai ales că panica pe câmpul de luptă este contagioasă. Putin trebuie că speră că invocarea repetată a celui de-al Doilea Război Mondial inspiră o determinare tenace similară, dar există puține dovezi că soldații subalimentați și nemotivați din tranșee acceptă paralela.

Totuși, chiar dacă contraofensiva va fi un triumf, este greu de crezut că totul se va termina până la Crăciun. Războiul este un act politic; dacă fiecare soldat rus ar fi alungat din fiecare centimetru pătrat de teritoriu ocupat (o perspectivă foarte puțin probabilă), acest lucru nu ar pune capăt războiului în sine. Din păcate, învinsul este cel care decide când se termină un război. Cu excepția cazului în care Putin are un motiv convingător pentru a renunța la răzbunarea sa împotriva Ucrainei, acesta va continua. De pe propriul teritoriu, Rusia poate continua să lanseze atacuri aeriene, să lanseze obuze și să își desfășoare arsenalul secret și non-kinetic, de la hackeri la asasini.

La începutul primăverii, existau încă speranțe că va fi suficient pentru a-l forța pe Putin să accepte condițiile. Un oficial american de rang înalt mi-a spus cu entuziasm că „singurul lucru mai rău decât o pace umilitoare” pentru Putin „ar fi o înfrângere impusă de el”. Pe măsură ce liderul rus își intensifică retorica, descriind conflictul ca pe o luptă existențială pentru statutul și independența Rusiei împotriva unui Occident hegemonic care se folosește de Ucraina pentru a încerca să umilească patria-mamă, acest lucru pare din ce în ce mai puțin plauzibil. Trebuie să existe o teorie a victoriei care să depășească gândirea magică care își imaginează că capitularea sau decapitarea lui Putin duc instantaneu la pace în prezentul nostru. Contraofensiva contează cu siguranță, dar numai ca un prim pas spre o rezolvare justă a războiului. Dacă eșuează, va crește probabilitatea ca conflictul să se transforme într-un impas debilitant.>>

Distribuie Distribuie Comentarii