Marina Constantinescu: „La Revoluție am fost foarte inconștientă, dar responsabilă de visul meu“ | INTERVIU
Cu un trecut în care familia i-a fost persecutată de comuniști, dar cu un spirit liber „hrănit“ de părinții săi, criticul de teatru și realizatoarea TV Marina Constantinescu a fost mereu o rebelă luptătoare.
Marina Constantinescu, critic de teatru și realizatoare TV
Chiar dacă a gravitat mereu în jurul a tot ceea ce înseamnă artă, Marina Constantinescu (56 de ani) a explorat și chiar a coordonat pragmatic încercările și etapele vieții sale. A făcut alegeri asumate – ca atunci când și-a dat seama, în facultate, că nu va urma o carieră în învățământ, la catedră –, și-a susținut mereu principiile și credințele – spre exemplu, orientarea monarhistă –, nu a „abdicat“ atunci când s-au ivit hopuri – scoaterea de pe post, în două rânduri, a emisiunii „Nocturne“ –, a clădit ori de câte ori a putut, dar mai ales în proiectul de care numele îi rămâne iremediabil legat: Festivalul Național de Teatru.
Despre toate acestea, dar și despre copilărie și părinți desprinși din filme, despre relația specială cu fiul său, pianistul Luca Rusu, despre provocările din timpul pandemiei, despre prietenii adevărate, Marina Constantinescu a vorbit într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“.
„Weekend Adevărul“: Se spune despre primii ani ai copilăriei că sunt definitorii pentru adultul de mai târziu, că atunci se formează toată structura lui, iar ce se adaugă pe parcurs sunt tușe. Cum era copilul Marina Constantinescu?
Marina Constantinescu: Pentru mine, copilăria a fost un mic paradis. Am fost un copil foarte, foarte timid până târziu. Am luptat cu această problemă și cu lipsa mea de comunicare, dar am avut noroc, pentru că am un frate cu un an mai mic decât mine și am crescut ca o structură gemelară. El era mai extrovertit și am fost dată în grija lui, să spunem. Jucam fotbal doar ca să fiu cu fratele meu. Orice aș fi făcut, doar ca să fiu și eu cu el, pentru că altfel eram singură. În plus, îl adoram. Am numai amintiri minunate din copilărie: familia și valoarea familiei, disciplina, educația, aventurile, excursiile, marea, munţii, petrecerile, dezbaterile literare, cultul prieteniei. Şi, mai presus de orice, iubirea necondiţionată. Sigur că după aceea urmează și munca ta, adaosurile și rafinările tale. Este un joc ce nu se termină niciodată în acest imens puzzle al vieții. Problema e că n-ai toate piesele pe masă de la început, ca să lucrezi la acest puzzle, trebuie să aștepți să treacă vremea, ca să adaugi, să completezi, să construieşti imaginea. Imaginea din desen este viaţa, parcursul. Pentru mine, copilăria este baza a ceea ce sunt și, în orice caz, este partea de lumină din mine. Deși eram foarte conectată la tot ceea ce se întâmpla – datorită părinților mei, prietenilor părinților mei – mi se părea că se poate trece prin infern pentru că ei există și știu cum să facem lucrul ăsta. Nu ni s-a ascuns deloc adevărul, familiile părinților mei au fost încercate, ca multe, băgate în pușcărie, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, li s-au luat averile. Poate că și de asta accentul a căzut întotdeauna pe libertatea interioară și pe ceea ce poți și trebuie să acumulezi, ca ax esenţial. Nu neapărat material, pentru că asta se poate pierde. Tata nu ne spunea că pot veni comuniștii și îți iau tot, ne spunea că poate să vină un cutremur în urma căruia rămâi fără absolut nimic. Asta era imaginea pe care el o fabrica pentru noi şi pentru ceea ce ar putea să fie mai rău.
Marina Constantinescu, în copilărie FOTO Arhivă personală
Ce erau părinții dumneavoastră?
Tatăl meu a fost inginer proiectant naval, a făcut Exploatare nave și porturi, asta este titulatura exactă. A construit tot ce înseamnă partea aceasta de exploatare a multor porturi. Cred că proiectul lui major este Portul Constanța. Este proiectul lui vast, modern, suplu, cu foarte mare implicare, a durat foarte mulți ani, iar experiența lui de unic specialist în țară și-a spus cuvântul. A făcut porturile de la Galați și Brăila, porturi pe Dunăre, un mare pasionat al acestei profesiuni pe care nu și-a ales-o decât din disperare, întrucât în București nu mai avea voie să dea admitere. Nu mai avea casă și a căutat o facultate din provincie, undeva să-și piardă urma, iar facultatea aceasta tocmai se înființa la Galați. Și a devenit pentru el vocație și destin. Iar mama mea a făcut Chimie, la Universitatea din București. L-a avut, printre alții, profesor pe Nenițescu (n.r. – Costin D. Nenițescu, fondatorul și promotorul unor ramuri noi ale chimiei din România). La examenul cu domnia sa a avut nota maximă. Povestea cu multă mândrie despre el și pentru că Nenițescu a refuzat să-i dea doctoratul Elenei Ceaușescu.
Revoluția... pierdută?
Familia dumneavoastră a avut mult de suferit din cauza comuniștilor?
Familia maternă, foarte mulți din Severin, verișori primari au fost duși în Bărăgan, cu domiciliul obligatoriu acolo. Pe linia paternă, bunicul meu a luptat pe Frontul de Est, împotriva rușilor, unde a fost rănit și nu a apucat să întoarcă armele, deci a devenit dușman al poporului. Ca şi fratele bunicii mele paterne. Astea au atârnat în dosarele părinților mei. Pe linia tatălui meu au fost liberali, pe linia mamei, ţărănişti. Mama mea nu a fost membră de partid și avea foarte mult umor, într-o inconștiență maximă. Era un personaj, de fapt, fiecare dintre părinții mei a fost un personaj – și cuplul, o sumă de personaje (râde). Mamei i se spunea Gelso, de la personajul Gelsomina, din „La strada“ (n.r. – celebra peliculă premiată cu Oscar, a lui Federico Fellini). Era foarte expresivă, ca un clovn trist care își schimbă stările la comandă. Ştia să facă foarte mult haz și de istoria recentă, și de ce trăia. Părinţii mei au fost oameni foarte liberi și ne-au crescut așa, cu casa deschisă, cu prieteni, cu petreceri, cu baluri născute din nimic, doar din imaginație. Poate că aproape dezinteresul pentru acumulări materiale cu orice preţ le susţinea starea asta. Uneori nu era mai nimic pe masă, dar peste tot în casă se auzea o muzică extraordinară, se dansa și prietenii erau acolo. Urcam pe munte, dormeam în cabane, la priciuri, am înotat în mare, am mers la schi, am băut vin fiert. Viața mea cu ei a fost foarte, foarte intensă, și variată, și nebună-nebună, cu anume inconştienţă pe alocuri. Datorită lor, am trăit pasional... Poate și de asta, despărțirea mea de ei a fost atât de dură și cu urmări până azi. Este un fel de punct: viața mea până acolo și de acolo încoace. Mă bucur mult că totuși au apucat să petreacă câțiva ani cu fiul meu şi cu nepotul meu, băiatul fratelui meu. Familia fratelui meu este stabilită în Canada de aproape douăzeci şi şapte de ani. Noi am locuit într-un bloc, în Cartierul Pajura... În apartamentul acela eu nu am mai intrat după moartea lor.
Ați fost crescută cu un anumit tip de libertate pe care puțini și-l permiteau pe vremea aceea. Dar libertatea reală a venit, practic, odată cu Revoluția. Cum ați trăit-o, cum ați perceput-o?
Eu le sunt recunoscătoare părinților mei, pentru că noi am învățat de la ei valoarea libertății și a demnității, a faptului că trebuie să-ți spui punctul de vedere și să ți-l aperi cu argumente. Asta am făcut,și am avut norocul că și la liceu, dar și la facultate am avut profesori, somități europene, care ne-au învățat și ei ce înseamnă demnitatea și să fim verticali, deci să fim liberi. Nu m-am gândit niciodată că se va întâmpla ce s-a întâmplat în 1989, mi se părea ceva fără sfârșit întunericul în care trăiam și dezastrul în care ne afundam din toate punctele de vedere. Totuși, parcă ceva din interiorul meu aștepta lucrul ăsta și de aceea am și plecat țintă, să fiu acolo... Deși știau foarte bine care sunt riscurile plecării din casă în zilele acelea, o singură dată ne-au spus – de fapt, nu ne-au spus, ochii lor ne-au rugat să nu mai ieșim, dar nu s-au putut opune și am plecat acolo unde simțeam că este nevoie de noi. Întotdeauna luna decembrie este complicată emoţional pentru mine. Sunt oameni care au murit , n-a ieșit nimeni să moară, pe mine nu m-a scos nimeni pe stradă, dar am sperat, am crezut în ceva și, când trec pe lângă Cimitirul Eroii Revoluției, îmi dau seama câtă durere este încă în familiile lor și câtă nedreptate. Ce am sperat noi atunci nu s-a dus până la capăt. Poate am luat-o prea repede, din nou, pe o cale greșită.
Chiar dacă au fost momente foarte dure și foarte nedrepte în televiziune, nu am plecat
Ați luat calea jurnalismului după facultate, la începutul anilor ʼ90. Cum au fost acei ani?
Eu nu sunt jurnalist. Ştiu că pe Wikipedia așa sunt prezentată. Nu știu să lupt cu Wikipedia şi să mai modific din erori. Am cunoscut jurnaliști importanți, cu foarte puţini am rămas prietenă până astăzi, alţii au murit. În anii 1990 era o efervescență a profesionalismului în acest domeniu. Eu am crezut că am să rămân după terminarea facultății la mine, la Facultatea de Litere, și am să fac lingvistică. Aşa cum îmi sugera profesorul meu Emanuel Kant Vasiliu. Sau Mihai Marta. Şi profesorul meu Eugen Simion îmi vorbise despre o colaborare pe care să o avem la catedra sa. Știam, însă, că nu prea aş fi vrut să fac învățământ. Pe urmă, cu cel universitar am cochetat mai multă vreme. În fine. Devenea, însă, o problemă dacă nu m-aş fi prezentat la un post de profesor. Nu eram prea convinsă că am să mă duc să predau la şcoală. Părinții mei strângeau bani ca să-mi plătească studiile. Așa era pe vremea lui Ceaușescu, dacă nu te prezentai la post, la repartiție, trebuia să-ți achiți studiile, că statul a investit în tine. Mă rog, mi se părea corect. Dar, exact în timpul acela, Ion Rațiu a înființat „Cotidianul“ și suplimentul „Litere, arte, idei“, condus de Dan C. Mihăilescu și Tania Radu, care căutau oameni. Acolo am început să fac interviuri cu artiști și de acolo a început apropierea mea foarte clară de teatru. De atunci a început drumul meu în lumea aceasta, în care chiar cred că teatrul este cel care m-a salvat. La „Nocturne“ am învățat arta dialogului, relaţia dintre cel care invită şi cel care este invitat. Arta dialogului este ceva care a lipsit din România, din toate punctele de vedere. Fiindcă tocmai asta nu era permis, dialogul. Eram „încarcerați“ în unități mici, în familie, în grupuri mici, pentru că dialogul înseamnă provocarea minții, să mergi în adâncime, să descoperi, să te descoperi. Unde se permite asta într-o țară cu regim dictatorial? Nicăieri! Și cred că de asta m-a atras și mă atrage să aflu povești, e o mare provocare pentru mine și cred că de asta și durează „Nocturne“ de atâta timp, pentru că e ca în „O mie și una de nopți“.
Iosif Sava, o întâlnire definitorie
În toată „construcția“ aceasta, în care existau deja în viața dumneavoastră și presa scrisă, și teatrul, și radioul, televiziunea a venit ca o alegere firească?
S-a întâmplat tot pe filiera lingvisticii. Mihaela Macovei, un redactor remarcabil al Televiziunii Române, a făcut o emisiune, „Limba noastră“, și i-a rugat pe profesorii noștri de la facultate să recomande studenți meritorii care să lucreze cu ea. Am fost recomandată și eu, iar împreună cu Mihaela Macovei am făcut acest format. Scriam scenariile și exemplificam cu mici filmulețe. Partenerul meu de atunci era Marian Râlea; juca rolul unui personaj care vorbea foarte prost românește. După aceea, comentam şi explicam academic aceste greșeli. Cam așa am început. Esențială în viața mea a fost întâlnirea cu Iosif Sava , pe care eu l-am cunoscut înainte de 1989, când am făcut practică la radio. După ce el nu a mai fost în TVR, dorința lui a fost să facem cumva o ștafetă, să rămân eu acolo. Nu știu dacă televiziunea a fost o alegere, eu am fost fascinată de radio, am făcut parte dintr-o echipă minunată la Radio Europa Liberă. Dar Iosif Sava întotdeauna mi-a spus: „Să vii aici, să rămâi aici, la televiziune se poate face cultură“. Și, chiar dacă au fost momente foarte dure pentru mine și foarte nedrepte în televiziune, nu am plecat. Am avut oferte, toate ofertele posibile, le am și azi, dar nu am plecat pentru că mi s-a părut că trădez dacă fac așa ceva.
Emisiunea „Nocturne“ are 20 de ani de existență, cu excepția unor ani în care... nu a existat. Ce credeți că s-a întâmplat atunci, cum vă explicați decizia scoaterii ei de pe post? Câți ani ați lipsit?
Suficient de mulţi cât să mă îmbolnăvesc de faptul că nu am înțeles de ce. Nu cred că a fost nimic politic. Poziția mea politică este foarte clară, din 1990 încoace. Nu am alte opțiuni decât cele cunoscute. La putere s-au succedat toate formațiunile politice și eu nu am avut niciodată treabă cu lucrul ăsta. Am venit cu numele meu în televiziune și cu tot magnetismul lui. Am adus ceva acestei instituții... Cred că sunt lucruri pe care n-am să le înțeleg niciodată, de aceea nici nu știu să explic... Pe mine nu m-a cenzurat nimeni, niciodată, nu am fost întrebată niciodată ce invitați am. Dacă au fost niște reguli în campaniile electorale, să nu invităm anumiți oameni implicaţi, nu am invitat. În două rânduri am fost scoasă foarte brutal de pe post, fără niciun argument, fără nicio discuție. Dar nu am înțeles și nu înțeleg nici până astăzi de ce s-a întâmplat asta. De ce, de pildă, mutau emisiunea tot mai târziu, a fost și la 12 noaptea, nu erau reluări. Pe urmă, schimbau ziua, ora, apăreau reluări, dispăreau. Nu era promovată nicicum. Un fapt lipsit de demnitate, lăsând la o parte lipsa de profesionalism. În tot acest timp dificil, pentru mine a fost important că echipa mea, minuscula mea echipă, regizorul Aurel Badea şi „asistenta“ mea Oana Cucuruzeanu, a rămas împreună cu mine și am traversat acest infern împreună. Cu multă suferinţă, dar împreună. Fără să abdicăm de la niciunul dintre principiile noastre și, mai ales, fără să ne pierdem bucuria. Iar asta este foarte greu când ți se întâmplă lucruri de genul acesta. Înseamnă că sunt un om norocos, pentru că lucrez cu oameni la fel ca mine.
Imaginea 1/5: Marina Constantinescu Nocturne jpg
Între televiziunea tradițională și YouTube
Credeți că „Nocturne“ este o bulă, în sensul bun?
Trec anii și în bulă (râde). Poate la un moment dat – da, pentru că „Nocturne“ e foarte „meteo“-dependentă de mine, de stările mele, de perioadele vieții mele, de ce mi se întâmplă mie în mod direct, de experienţele mele. Poate uneori am trăit mai în bulă, alteori am ieșit din bulă și „Nocturnele“ odată cu mine. Nu cred că este o emisiune de nișă, a avut invitați foarte, foarte variați, de aici, de afară. Mulți spun că este o emisiune despre teatru, gândindu-se, probabil, la profesiunea mea de critic de teatru, dar nu e. Au fost invitați extraordinari din România, din lumea asta toată, au fost oameni cu poveşti, fascinanţi, de toate profesiunile. Foarte rar văd emisiunile în timp real. Când încep, ies, mă plimb, mă agit, mă uit tot timpul la ceas ca să ştiu cînd se termină. La momentul difuzării fac implozie de emoţie. Săptămână de săptămână. Nu neapărat în studio, când le înregistrăm, deşi sunt trase în regim de direct. Le revăd după o vreme cu mare concentrare. Unele mi se par atât de proaspete, atât de sincere, cu un anumit tip de emoție și de mărturisire, de învăluire, de viu şi atât de fragil, de sensibil...
Televiziunea tradițională trece acum printr-o perioadă de reevaluare, pentru că publicul începe să consume din ce în ce mai mult online...
Știu că există o „deplasare“ a publicului către online. Probabil că e mai la îndemână, așa cum cred că audiobookul devenise, la un moment dat, un mijloc mai comod de a te informa, adică, în loc să citești, asculți. Citirea unui roman și când stai la stop e o formulă a societății de consum, cred. Poate că nu e cea mai rea, poate că nu-i cel mai rău să asculți un roman citit de Victor Rebengiuc sau însemnări citite de Andrei Pleșu, în loc să asculți știu eu ce muzică sau să te cerți cu cineva sau să țipi și să înjuri în trafic. Poate că nu-i cel mai rău lucru să „stai“ în acelaşi spaţiu, în intimitate, cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Marius Manole... Poate că este o societate care își ia altfel informațiile, este alt tip de mimetism, alt tip de sinteză. Poate că e totul mai la îndemână. Ai un telefon, apeși pe un buton și asculți un podcast. Deși, și emisiunile mele se pot urmări la fel (râde). Apeși un buton și pe YouTube începe o poveste minunată!Şi nu-ți mai vine să ieși din ea.
Pino a provocat în mine împingerea tuturor limitelor, dincolo de orice frontieră
Ați spus despre 2021 că a fost unul dintre cei mai grei ani din viața dumneavoastră. Aţi mai spus că 2021 a fost anul în care ați pierdut un prieten foarte bun, pe Ion Caramitru. Ce a însemnat această pierdere și pentru dumneavoastră, la nivel personal, și pentru lumea teatrului?
Marina Constantinescu: 2021 a fost anul unei muchii de cuţit. Poate că şi pentru asta am iubit anul 2022 atât de mult. De special... Aveam vârsta băiatului meu, 23 de ani, când l-am cunoscut pe Ion Caramitru . Un împătimit de citit, venea la noi la facultate, adus de profesoara mea de Teoria literaturii, Antoaneta Tănăsescu. Făceam analiză pe text, la poezie. De multe ori îi copiam poezii, din cărți sau, mai ales, din manuscrise, de la Biblioteca Academiei, când el nu a mai avut acces acolo. Ion Caramitru vedea lumea prin ochii noștri foarte analitici, cu știința analizei pe text. Atunci, i se deschideau alte perspective asupra textului. Din perioada studenţiei mele a început o prietenie foarte lungă, până la sfârșit, cu o dinamică aparte, nu o prietenie calmă. Am avut perioade de mari furtuni. Era interesant că mai nimeni de lângă noi nu își dădea seama că noi suntem în perioada aceea de război rece, în care, de fapt, nu vorbeam. Dar felul în care susțineam anumite lucruri în care credeam amândoi, le susțineam pasional, îi făcea pe toți să creadă că suntem, evident, bine. Am luptat pentru principii amândoi. L-am însoțit în multe lucruri radicale și fundamentale, pe care le-a făcut la UNITER și în lumea noastră. Politic vorbind, am fost monarhiști amândoi, știu despre el lucruri pe care, din păcate, lumea nu le știe, ce a făcut ca ministru pentru patrimoniul UNESCO, pentru legislație, cum l-a adus pe Prințul Charles aici , cum l-a decorat Regina Elisabeta a Marii Britanii. Am fost foarte apropiați, atâţia ani de zile, cu perioade de răceală, în care niciunul nu l-a trădat pe celălalt și, mai ales, principiile în care am crezut. Pino a provocat în mine împingerea tuturor limitelor mele, dincolo de orice frontieră. Și pentru asta am să-i fiu toată viața recunoscătoare, pentru că el a intuit în mine ceea ce nici eu nu ştiam, neavând prea mult timp să mă privesc, să mă analizez. Am fugit de multe ori în ultimii ani să stau de vorbă cu mine, să mă văd. Sunt foarte aspră cu mine și foarte critică și cumva fugeam de încă o judecată. Am muncit enorm. N-am avut nici concediu prenatal, postnatal, am scris cronica în fiecare săptămână pentru „România literară“, uneori, înregistram în spital rubrica pentru Radio Europa Liberă, am filmat şi două, trei ediţii „Nocturne“ în aceeaşi zi, îl duceam pe Luca la şcoală, îl luam, mergeam peste tot cu el, pe urmă, la pian, concursuri, pregătire aici, afară, la schi, la înot, la patinaj... Eu fugeam de mine, iar Pino a înţeles asta şi m-a ajutat să mă descopăr. Foarte interesant cum am funcționat. M-a ajutat să descopăr lucruri incredibile, puteri incredibile. Știu că a fost foarte mândru... S-a supărat că am plecat, că n-am mai vrut să continui ceva... că am plecat de la „Centrul Sava“, că n-am vrut să facem echipă la Naţional, la UNITER... Este o pierdere foarte mare pentru mine, pentru că el acoperă, ca și un părinte, o perioadă foarte lungă din anii mei și cu multe lucruri complicate din viața mea. Era atât de discret și un prieten adevărat. Știai că ce vorbești cu el sau ce vorbește el cu tine acolo rămâne. M-a năucit dispariția lui. Ce a însemnat pentru ceilalți... încă nu mi-am consumat stările mele în legătură cu dispariția lui. Însă cred că, în timp, tot mai mulți își vor da seama cât îi datorează lui Pino. Numai cine nu vrea să facă ceva și nu încearcă să construiască, numai acela nu greșește. În rest, suntem o țară de comentatori și tot mai puțin de „constructori“. Poate că oamenii mai au nevoie de timp să-și dea seama că Pino nu a fost doar un actor, doar președintele UNITER, doar ministru al Culturii...
Ion Caramitru și Marina Constantinescu
Ați spus că a fost supărat atunci când ați plecat. Este vorba despre plecarea dumneavoastră din poziția de director al FNT? De ce s-a întâmplat acest lucru?
Nu pot să spun până la capăt, pentru că încă este undeva în mine, băgat într-un sertar. Trebuie să scot sertarul acela și să purtăm o discuție intimă. Întotdeauna a fost greu la Festival, pentru că trebuia să fac multe lucruri în același timp, nu doar direcția artistică. Un festival nu înseamnă doar o listă de spectacole, înseamnă o structură. I-am construit această structură, am construit principiile, mi-am construit o echipă, om cu om. Luni de zile studiam oamenii până să aleg pe cineva. Toate astea mergeau împreună cu discuțiile şi negocierile cu primarii de toate culorile, cu prim-miniștri de toate culorile, miniștri ai Culturii de toate culorile. Am abordat povestea asta și cu o nebunie... cu o transă, cu spirit ludic. Ieşind din realitate. Intrând într-un fel de ficţiune. Acolo ştiu să mă descurc mai binişor... Cred că așa am fost și la Revoluție: foarte inconștientă, dar responsabilă de visul meu, până la urmă. Am luptat să fac ca lucrurile astea să se întâmple. Nu cred că am obosit, pentru că ar fi trebuit să obosesc după primul an, când am preluat acest festival fără buget, fără nimic. L-am făcut brand de țară, a fost primul festival de teatru care a avut Înaltul Patronaj al Președintelui României. Era enorm totul, dar nu cred că m-a pus jos nimic din munca asta efectivă, ci, poate, anumite chestiuni umane. Cel mai tare mă dor rănile provocate de oameni... Pino nu a crezut atunci când s-a întâmplat, deşi îl anunţasem cu un an înainte că nu mai rămân, că nu mai prelungesc cu încă un mandat, nu m-a lăsat să scriu nicio scrisoare de „la revedere“ către breaslă, după atâția ani. Pentru că el tot spera că o să mă mai convingă să rămân. A fost foarte greu, deși eu cred că el a înțeles. Dar nu voia să plec și eu nu mai puteam să rămân.
Vă mai vedeți implicată în FNT?
Dacă mi se cer sfaturi, păreri, consultări, în măsura în care am timp sau pot, o fac. Însă doar atât.
Dar a rămas o parte din dumneavoastră acolo...
O parte foarte importantă, cu niște întâmplări extraordinare. Mă gândesc dacă „a fost sau n-a fost“, vorba lui Porumboiu. Ce întâlniri, ce spectacole, ce profesioniști, ce nume, oamenii de lângă mine... A fost o avangardă începută de mine în 2005-2006-2007. Noi nu cred că eram pregătiți pentru o ștachetă fixată atât de sus. Acum, Bucureștiul merită marile spectacole de teatru, de dans, concertele, expoziţiile, pentru că oamenii circulă mult, văd, sunt informaţi, pregătiţi. Atunci erau nepregătiți. E greu să faci avangardă. Dar e minunat dacă poți.
Doamne, dar cum virusul ăsta lovește numai în locurile de artă, de educație şi de cultură? Ce grijă are el să nu lovească acolo unde sunt bani, unde circulă banii, unde se fac banii.
„Cu fiul meu am învățat și exercițiul răbdării și al tăcerii“
Marina Constantinescu și fiul său, Luca
Luca, fiul dumneavoastră, a venit pe lume când nu mai credeați în această șansă. Ce considerați că i-ați dat, mai important, mai valoros, ca părinți?
Luca are o structură hipersensibilă, este foarte inteligent, îți poate face o analiză foarte lucidă asupra unei situații, o „radiografiază“. Cred că i-am transmis respectul față de niște principii de viață. Sper. Este un om bun. Funciarmente bun. Așa s-a născut. Este un om interesat de oameni, de umanitate, de problemele lumii, implicat. Chiar și atunci când nu mă înțeleg cu fiul meu, îmi dau seama că semănăm foarte mult, văd în el mult din ceea ce eram eu tânără. Chiar și militantismul, dorința de dreptate. A învățat la școală, în Scoția, pe lângă muzică la cel mai înalt şi mai rafinat nivel, cât de important este, de pildă, să faci voluntariat, acolo sunt învățați de mici să facă lucrul acesta. Îmi place de el că este un fel de Prâslea cel voinic, care vrea să răstoarne pământul și să-i dea o ordine normală. Ca să găsim merele de aur.
Cum vă seamănă?
Are culorile mele. Este rebel, ca mine. Cu gura mare. Are inițiativă. Exact așa mi se părea și mie că pot să schimb lumea. Că într-o zi lumea se va schimba și datorită mie. Este foarte devotat în prietenii, prietenilor. Este în stare să facă lucruri nebunești pentru prieteni și așa eram și eu.
Și când nu vă-nțelegeți cu el, din ce motive nu vă înțelegeți?
A fost o perioadă lungă în care nu am stat împreună, fiindcă el a plecat mic de acasă. A câștigat o bursă completă de studiu în Scoţia, la un colegiu privat, de elită, din Edinburgh. Avea 16 ani și jumătate când a plecat. A plecat un puștiulică și s-a întors un bărbat. Am făcut împreună lockdownul și o parte din pandemie. Nu mai regăseam copilul meu, băiatul meu, ne speriam în casă unul de celălalt, la ore aiurea. Sigur că se gândea: „Oare ce vrea mama asta de la mine, sunt mare! Eu trăiesc singur de atâția ani, cum să mă întrebe unde mă duc, când vin, pune-ți căciula, mănâncă“. Aici au început diferențele. N-am prins chiar în plin adolescența lui, pentru că era în Scoția, dar am prins maturizarea lui. Eu știu că nu i-a fost ușor și nu poate să fie ușor să pleci mic, fragil, singur. Nu știu dacă l-am răsfățat sau alintat, pentru că a crescut cu niște reguli, unele mai dure chiar. Mă gândesc că nu i-a fost ușor să trăiască într-o cameră cât o chilie, la un colegiu sever din Marea Britanie. Să urmeze după aceea Conservatorul Regal din Glasgow, la pian, al treilea din lume ca ştachetă şi cotă în lumea muzicală. A fost un decalaj de timp, ca o întârziere. Deşi am făcut o oarecare navetă la Edinburgh şi la Glasgow. Nu doar pentru momentele grele sau frumoase... Am fost tot timpul în legătură, dar nu împreună non-stop, ca până la plecare. Au început anumite disensiuni, până ne-am pus în armonie, în realitatea timpului în care trăim și, implicit, a vârstelor pe care le avem. Niciunul nu mai este cel de acum șase ani. Poate unele lucruri le vedem diferit, avem polemici, dar asta nu mă deranjează. Şi nici pe el. Am învățat și exercițiul răbdării și al tăcerii în ceea ce îl privește. Ceea ce nu este cel mai uşor lucru de pe pământ. Cu Luca am trecut miraculos peste lockdown. Ne-am apropiat mult, am gătit amândoi, am cântat, am dansat, am aranjat cele mai frumoase mese, cu sfeşnice... ne-am ajutat prieteni bolnavi. Am luptat pentru ei. Şi Luca m-a susţinut cu iubire şi cu înţelegere. Tremurând şi el pentru viaţa fiecăruia, pentru toţi prietenii noştri doctori, expuşi total.
Cât a lovit pandemia în cultură, în artă, în teatru?
O mare încercare a fost faptul că nu am înțeles de ce în pandemie educația, arta și cultura au fost îngenuncheate și pedepsite. În malluri, oamenii puteau să meargă în voie, să mănânce, de pe litoral vedeam imagini cum nu cred că am mai văzut vreodată, cu zeci de mii de oameni băgați unii într-alții. În schimb, la teatru, în sălile de concert, în orice spațiu de artă trebuia să purtăm măști, era distanțare. Azi aflam că avem voie doar 30% în sală, mâine 50%, toți ne testam. Artiștii se testau, intrările erau restricționate, măsurile respectate... Și am zis: Doamne, dar cum virusul ăsta lovește numai în locurile de artă, de educație şi de cultură? Ce grijă are el să nu lovească acolo unde sunt bani, unde circulă banii, unde se fac banii. Pe mine asta m-a pus jos. Faptul că am fost, mondial vorbind, îngenuncheați fără drept de exprimare, fără posibilitatea de a ne face profesiunea. Doar fiindcă ești din lumea asta... Lumea asta care, de fapt, face mintea liberă. Dar asta este cam periculos...
Sursa: adevarul.ro
