Pe Maria Tănase, românii au numit-o „Privighetoare“, iar comuniștii, în dosarul de urmărire, „Gaița“. La 110 ani de la nașterea ei, ne reamintim nu doar că muzica ei a răsunat pentru țărani, artistocrați, președinți americani, dar și că a fost interzisă. Peste ani, Maria lui Moș Tănase rămâne „Pasărea măiastră“, așa cum a botezat-o Nicolae Iorga, și o punte indestructibilă către trecut.

Maria Tănase a fost numai dragoste, dragoste de esență tare, dragoste pentru muzică, dar, mai ales, dragoste pentru oameni. A cunoscut cântecul prin oameni, încă de mică, la voie bună și la suferință. Pe 23 septembrie 1913, când mustul se pregătea în butoaie, n-a fost mare bucurie în casa lui Ion și a Anei – Maria, tezaur nemuritor, se năștea într-un an sărac și secetos. Firul destinului de-a fi înconjurată de oameni și muzică – și flori – s-a întins încă din copilărie: „Tata, care rămăsese un sentimental în ciuda meseriei pe care şi-a ales-o, îşi aduna împrejurul său muncitori care, pe lângă arta grădinăritului, ştiau pe aceea a cântatului, aşa că împrejurul meu erau totdeauna figuri animate de focul artei. Mi-aduc aminte că iarna, strânşi lângă sobă, şi vara, când parfumul florilor te îmbăta, taica alcătuia viaţa acelor oameni încât le prilejuia seri de neuitat, în care lucrătorii, îmbiaţi la voie bună, îşi dezlegau băerile sufletului de parcă s-ar fi luat la întrecere în a juca şi a cânta ca pe la ei. Bătătura curţii se transforma atunci într-o imensă estradă“. Și tot părintele ei – grădinar-șef al Parcului Carol I – a scos cântecul din ea, ca un covor roșu ce i s-a întins în față toată viața: „Cine a anticipat cântecul ăsta a fost tata. Când petrecea mai târziu, noaptea, trimitea pe mama să mă trezească: «Ad-o pe aia mică». Nu-l ducea la culcare până nu mă sculam să-i cânt. Aveam şase-şapte ani şi cântam ce învăţam de la ţărani. [...] De fiecare dată când îi cântam nopţii lui petrecăreţe, îmi dădea 20 de lei de hârtie, bani pe care îi băgam sub pernă şi pe care, bineînţeles, nu-i mai găseam a doua zi. Era foarte drăguţ Moş Tănase. Frumuseţea era însă că n-aveam glas. În schimb, sora mea mai mare avea o voce splendidă, de-o puritate rară, iar fratele meu cânta iarăşi frumos. Eu cântam cu respiraţia tăiată, mă opream la jumătatea cuvântului să mi-o reiau, loveam cuvintele unul într-altul, neavând grijă decât să scap mai repede şi să mă duc să mă culc“.

Așadar, Maria învățase chiuitul și mâna-n șold oltenească de la tată – tocmai de pe Valea Amaradiei se mutase Moș Tănase pe strada Livada cu duzi din mahalaua Cărămidarilor. Bocetul, însă, blestemul și dorul scrâșnit printre dinți, îl moștenise din partea mamei, din Făgăraș. Prima dată, adolescentă fiind, îl auzea în tăcerea serii pe unchiul ei cum o jelea pe Ileana, soția lui care murise prea devreme: „Geaba mă mai duc acasă/ Că n-am nevastă frumoasă/ Nici nevastă, nici copii/ Sunt om fără căpătâi“. Mai târziu, direct din veselia horelor de duminică, unde cânta cu patos taraful lui Nelu Busuioc, Maria a plecat la Cârța pentru câteva luni, unde cântecul de inimă neagră era cel mai autentic. Acolo s-a pregătit pentru „Ciulinii Bărăganului“ – și-a ascuțit privirea și și-a ascuns buclele într-o năframă neagră.

„Dragu mi-i unde-am venit/ Şi cu cini m-am întâlnit“

Perioada interbelică i-a adus Mariei, mai departe, cântecul prin oameni. L-a cunoscut pe celălalt celebru Tănase, Constantin, fondatorul Teatrului „Cărăbuș“, pe poarta căruia intra în 1934. Tot atunci l-a cunoscut și pe Sandu Eliad, care s-a îndrăgostit până în vârful urechilor de ea: „Într-una din zile, mă aflam la administraţia financiară, stând de vorbă cu Horia Oprescu. La un moment dat apare în faţa noastră o «arătare» încântătoare peste măsură, ce m-a făcut să-mi înghit vorbele de uimire: o fată tânără, îmbrăcată într-o rochie foarte înflorată, de mătase, purtând pe cap o pălărie florentină imensă, cu voal (era o oră destul de matinală, iar o asemenea ţinută vestimentară, doamnele care se respectau o arborau numai seara, nicidecum dimineaţa), de sub care priveau pătrunzător nişte ochi de foc, de-ţi tăiau răsuflarea...“.

Cântecul din casa lor de lângă Cișmigiu a ajuns până la urechile lui Henry Brauner, etnomuzicolog vrăjit de glasul Mariei. El i-a prezentat-o și lui Constantin Brăiloiu, fondatorul Arhivei de Folclor, un bărbat sever şi distant, căruia nu îi plăcea să îşi piardă timpul cu persoane care nu luau în serios tradiţia şi arta – fata lui Moș Tănase le avea în sânge. Și de atunci, Casa cântecelor de pe Lipscani a devenit locul unde Maria își petrecea majoritatea timpului. Au sosit prima înregistrare – în 1936, la studioul Tomis din Calea Călăraşilor, „Romanţa mansardei“ –, dar și prima înregistrare cu un taraf – legenda spune că o noapte întreagă i-ar fi luat artistei şi tarafului Mitică Mîţă să ducă la capăt „Nuntă ţigănească“, Maria neputând cânta de două ori la fel şi nici după partitură.

Brăiloiu și Brauner i-au fost stâlpi de susținere în carieră. Camarad cu Dimitrie Gusti în campania din 1929, din zona Făgărașului, Brauner a păstrat un cântec de jale şi de mânie îngânat de lelea Hirea, o văduvă din satul Drăguş. N-a găsit o voce potrivită să i-l dea. Până la Maria. În 1936, „Cine iubește și lasă“ cutremura microfonul pentru prima dată – această incantație mistuitoare, care a făcut înconjurul lumii ca fiind a Mariei Tănase.

„Să zică lumea orișice...“

Discurile sold-out, aparițiile la radio, unde cânta cu foc melodii precum „M-am jurat de mii de ori“, „Mărie şi Mărioară“, „Ţigăneasca“, i-au făcut un portofoliu solid încât artista să cânte în Europa, dar, mai ales, să traverseze Oceanul în 1939, pentru Expoziția Universală de la New York. Înainte de a pleca, Maria se întorcea să sărute mâinile cui o făcuse om mare. Din grădina pe care o iubea atât de mult Maria, bătrânul Coandă Tănase rupse o crenguţă din liliacul alb de lângă prispă: „Ţine, Mărie, să duci cu tine peste Ocean şi mireasma îmbătătoare din grădina copilăriei unde ai îndrăgit cântecul“. Era încă ger, dar în mai, în America, Maria avea să înflorească odată cu liliacul.

Alături de orchestra lui Grigoraș Dinicu şi cea a lui Fănică Luca, românca a cântat în fața unui public select, printre personalitățile de marcă numărându-se și fostul președinte, Herbert Hoover, cel în exercițiu, Franklin Delano Roosevelt, scriitorul francez André Gide, Yehudi Menuhin, Constantin Brâncuși, George Enescu, Jascha Heifetz. Mai târziu, Maria Tănase își aducea aminte momentul: „Între oamenii mari care au venit să mă asculte la New York a fost și George Enescu. Mi-a mulțumit frumos, iar eu i-am sărutat sfioasă mâna, aşa cum i-o sărutasem lui Nicolae Iorga la Văleni. I-aş fi sărutat-o și lui Constantin Brâncuşi, oltean de-al meu, sculptor vestit în toată lumea. Numai că el mi-a luat-o înainte, sărutând-o dânsul pe a mea. Venise, chiar în ajunul întoarcerii mele în ţară, să mă mai audă o dată. În timp ce-i cântam «Lung e drumul Gorjului», Brâncuşi s-a ascuns cu faţa la perete, să nu-i văd lacrimile ce-l podidiseră“.

„Mărioară, viaț-amară“

Ce nu știau nici Maria și nici întreaga lume era că acestea aveau să fie ultimele clipe de bucurie – Al Doilea Război Mondial urma să înceapă câteva luni mai târziu. În afara morții care plutea în toată lumea, noile ideologii extremiste aduceau suferința și în rândul artiștilor. În 1940, legionarii aflați la putere în România interzic muzica Mariei Tănase, argumentând că melodiile sale „distorsionau folclorul autentic“. Legionarii au distrus barbar întregi colecţii de plăci de gramofon cu muzică înregistrată de artistă, matrițe de la casele de discuri aflate în țară și matrițele primelor piese înregistrate la Societatea Română de Radiodifuziune. Bineînțeles, totul avea să se demonstreze a fi o acțiune antisemită, căci apropiații ei, în special Brauner și Eliad, erau evrei. Câteva luni, Maria s-a întors în cartierul natal, unde a stat ascunsă într-o casă sărăcăcioasă. „Din ordinul Ministerului Propagandei, mi-au fost distruse toate plăcile de gramofon de la Radio, precum şi matriţele acestora de la Casele de plăci de patefon. Chiar şi după plecarea legionarilor, prigoana împotriva mea a continuat, fiind urmărită şi chiar arestată de către un maior SS şi anchetată la Malmaison. Mă învinuiau de atitudine şi simpatie pentru stânga. Am fost supusă unui sechestru de teroare, de către acelaşi maior nazist. Reuşind, într-o zi, să plec de acasă neînsoţită, m-am oprit la Prefectură, unde am alcătuit un lung memoriu către autorităţile române. În urma măsurilor luate, încet, încet am fost un om liber“, scria Maria mai târziu.

După îndepărtarea legionarilor de la putere, Maria îşi reia activitatea. Ştie că oamenii au nevoie de curaj şi îmbărbătare, dar mai ales de alinare. Merge prin spitale, însoţită de taraful Grigoraş Dinicu. „Cântam la Spitalul Polizu. Printre răniţi, se afla un ostaş, care de când fusese internat n-a scos nici o vorbă. Avea leziuni la creier. Am început să cânt. Şi pe loc, pe fuiorul melodiei, şi-a amintit cum îl cheamă, câţi ani are, de unde este“, își aducea aminte Maria Tănase. De pe front, artista este susținută să plece și în turnee în străinătate, cu o primă oprire în Istanbul, unde a fost primită ca o adevărată Şeherezada.

„Aş ofta să-mi iasă focul/ Nu mă lasă nenorocul“

Apoi, după război și schimbarea regimului politic, între Maria Tănase și comuniști a fost un fel de dragoste cu năbădăi. Pe de o parte, Gheorghe Gheorghiu-Dej o numea „Maria noastră“, pe de cealaltă, Siguranța, iar mai apoi Securitatea, o urmăreau îndeaproape. I se aprobau turnee, dar doar în ce țări le convenea lor. Apropiaţii ei erau aduşi la interogatorii de către Securitate, să toarne tot ce ştiu despre „ţiganca aia“ şi „gurista de cârciumă“. Însă tot ei, comuniştii, îi oferă Mariei, în 1954, Ordinul Muncii clasa a III-a, în anul 1955 – Premiul de Stat, iar în anul 1957 – titlul suprem de Artist emerit.

Dosarul Mariei Tănase întocmit de Securitate numără peste 200 de file – iar „Pasărea măiastră“ a lui Nicolae Iorga devenise „Gaița“, nume de cod pentru comuniști. Casa îi era doldora de microfoane – chiar de la prima urmărire a Mariei, începută în 1953, se menționa ascultarea conversațiilor: „Tănase Maria a fost instruită de soţul său să arate, în cazul cînd va fi interogată, că nu are relaţii dubioase, că vin la ea numai artiști care veneau și înainte, că nu face propagandă și că nu are legături cu spioni. Din sursă sigură «Tehnică operativă» rezultă că și în prezent Tănase Maria nu are sentimente de fidelitate faţă de regimul nostru, manifestîndu­se adesea dușmănos“. Urmărirea a fost oficial încheiată, fără reușită, în 1956.

Oriunde mergea, Maria întâlnea pereți cu ochi și urechi. Acasă, la Capșa, în concerte – toate mișcările artistei sunt notate, cu mai multă sau mai puțină sârguință. O a doua misiune de urmărire oficială a început în 1959 și, printre altele, era menționată cel mai des dorința sa de a pleca în străinătate: „Maria Tănase este un înrăit element reacţionar, cu toate avantajele pe care i le­a oferit noua noastră orînduire socială. Face o perfectă pereche cu soţul ei Sachelarie, care de 15 ani nu are nicio ocupaţie, așteptînd schimbarea regimului în faţa aparatului de radio, deschis în permanenţă la posturile care difuzează știri și comentarii dușmănoase lagărului socialist. /.../ Una din marile ei dureri este că nu poate să plece să cînte în niciuna din ţările occidentale sau, cel puţin, într­una din ţările importante ale lagărului socialist. A suferit enorm atunci cînd a fost contramandată plecarea ei în Cehoslovacia“. Oficial, urmărirea Mariei de către ochii încețoșați ai Securității a încetat în 1962, neoficial, dosarul a fost închis un an mai târziu, odată cu moartea ei.