Muză a pictorului Daniel Rosenthal pentru tabloul „România Revoluționară“, englezoaica Maria Rosetti și-a însușit spiritul naționalist român luptând pentru modernizarea societății românești.

Cea care avea să joacă un rol-cheie în Revoluția de la 1848 și să devină prima femeie ziarist din România, Maria Rosetti, s-a născut în zona Plymouth, orașul Guernesey, Marea Britanie, având numele de Mary Grant, și a copilărit în regiunea Provence din Franța. Era fiica armatorului englez Eduard Grant și a franțuzoaicei Maria Levasseur, iar fratele ei era Effingham Grant. Prin intermediul acestuia, tânăra ajunge în Țara Românească, unde își întâlnește marea dragoste: Constantin Alexandru Rosetti.

Maria, „o pildă prețioasă tinerelor femei“

Effingham Grant, în cinstea căruia a fost construit podul din București care îi poartă numele, ajunsese în Țara Românească având funcția de secretar al Consulatului Marii Britanii, condus de scoțianul Robert Gilmour Colquhoun. Consulul general nota într-un memorandum datat 4 noiembrie 1851 către lordul Henry Palmerston, ministru secretar de stat la Ministerul de Externe, următoarele: „Începând cu anul 1837, am angajat pe domnul Effingham Grant, pe atunci în vârstă de numai 16 ani, unic fiu al căpitanului Grant, din armată, să șadă cu mine. De atunci, el a fost atașat biroului meu, a devenit foarte priceput în cunoașterea limbilor franceză, germană, italiană, greacă și română; a fost în mai multe ocazii însărcinat de mine cu treburi oficiale, de o natură foarte delicată, în special în 1848 și 1849, pe care le-a condus spre satisfacția mea și încredințez de aceasta pe Înălțimea Voastră“.

Astfel, prin funcția pe care o deținea, dar nu numai, Effingham Grant a ajuns să cunoască mulți oameni de vază care aveau să traseze destinul țării, inclusiv pe C.A. Rosetti. Ajunsă în Țara Românească la invitația fratelui său, tânăra Mary, cu origini scoțiene și franțuzești, decide să rămână aici și devine guvernantă a copiilor colonelului Ion Odobescu, unul dintre ei fiind Alexandru Odobescu, care avea să devină scriitor.

Din corespondența familiei Brătianu, aflăm cum era Maria Rosetti , bună prietenă a Piei Brătianu: „oacheșă, nu chiar frumoasă, dar cu nurii unei meridionale, expresivă, pasionată, artistă“, dar și cum a reușit să se adapteze în societatea românească a secolului XIX: „Farmecul conversației Mariei Rosetti i-a făcut un cerc de prieteni distinși în București și în Paris. Scotea frumosul din orice lucru întreprindea și-l împrăștia împrejurul ei“. Tot de la aceasta aflăm și despre influența pe care o avea Maria Rosetti asupra tinerelor: „Prin cultura ei, prin virtuțile ei, prin nețărmurita-i iubire pentru bărbatul ei, ea a fost o pildă prețioasă tinerelor femei din acea vreme“.

„Neîncetat doresc să mă însor cu dânsa“

Se pare că Rosetti și Granta, așa cum o alinta cel care avea să îi devină soț, și-au cultivat dragostea treptat, mai ales că în 1844 C.A. Rosetti pleacă pentru prima dată la Paris, având planuri să rămână acolo timp de trei-patru ani pentru a-și aprofunda studiile. Din jurnalul revoluționarului aflăm că Mary Grant începuse să îl iubească, în timp ce el încă se gândea la alte iubiri și susținea că nu vrea să se căsătorească: „Sunt încă tânăr. Urăsc căsătoria. Însă acum m-aș însura dacă ar fi cu putință să iau de soție oricâte femei voi vedea, căci toate-mi plac“. În perioada în care s-a aflat în Franța, între viitorii soți Rosetti corespondența era una bogată, chiar dacă, la un moment dat, Mary Grant își dă seama că de fapt Rosetti nu o iubește și își îndeamnă chiar și apropiații să nu îi mai rostească numele în preajma ei. Mult i-a luat revoluționarului să își dea seama dacă o iubește cu adevărat pe tânăra englezoaică, în ciuda faptului că uneori își exprima regretul că nu o poate lua în căsătorie din cauza situației lui financiare și a neterminării studiilor: „C.A. Rosetti nu aparținea de marea burghezie bogată și înstărită, ci de o burghezie mijlocie“, a explicat Alin Ciupală, profesor la Universitatea din București, pentru „Weekend Adevărul“.

Întorcându-se în Țara Românească în 1846, își notează în jurnal: „E ciudat că de câte ori văd pe această femeie, neîncetat doresc să mă însor cu dânsa. Dar dacă femeia aceea nu mă va iubi? Luni, poate că-i voi și propune“. La scurt timp după ce se întoarce la Paris, Rosetti își mărturisește: „O doresc pe dânsa mai mult ca totdeauna. Mi se pare că sunt ursit a o lua de soție. Ea sau mă va ferici, sau mă va nenoroci“. Tot de la el aflăm că începe să se îndrăgostească din ce în ce mai tare de ea, astfel că pe 31 august 1847 cei doi se căsătoresc. Se pare că îndoielile au fugit din gândurile revoluționarului.

Revoluționara Rosetti

În această perioadă, la București se constituie un comitet revoluționar din care făceau parte frații Brătianu, frații Golescu, frații Bălcescu, Cezar Bolliac și, nu în ultimul rând, C.A. Rosetti, în casa căruia se țineau reuniuni la care participa și Maria. În toiul revoluției muntene, 6 iunie 1848, această dă naștere unei fetițe, al cărei nume este ales de tatăl ei: Libertate (Liby) Sofia, botezată de un preot revoluționar. De la istoricul Jules Michelet, bun prieten al soților Rosetti, aflăm că primele cuvinte pe care i le spune Maria soțului ei imediat după naștere sunt: „Mulțumesc lui Dumnezeu. Sărută-l și pleacă“, știind că datoria lui Rosetti este de a lupta pentru țară.

Astfel că, pe 9 iunie, proclamația revoluționară este citită la Islaz, iar Gheorghe Bibescu – aflat la conducerea Țării Românești – cere arestarea lui Rosetti și a lui Brătianu, despre care știa că sunt cei care conduc mișcarea. Rosetti este capturat, dar eliberat la scurt timp, făcând parte ca secretar din guvernul provizoriu alcătuit după fuga lui Bibescu Vodă din țară. În timpul acestui episod, când la Palat se punea presiune pe Bibescu să nu stea în calea revoluției, tânăra mamă își ia copilul în brațe și pleacă să se alăture oamenilor care umpleau străzile Capitalei. Tocmai când trecea cu trăsura pe lângă Curtea Domnească, îl zărește pe Brătianu în timp ce ținea un discurs și se oprește. Maria Rosetti, mânată de spiritul naționalist românesc pe care și-l însușise, începe să își taie eșarfa tricoloră și să împartă bucățelele oamenilor ținându-și fiica nou-născută în brațe.

Mai târziu, pe 13 septembrie, o regăsim din nou în mijlocul mulțimii, de data aceasta pe Câmpia Libertății, astăzi Parcul „Carol I“, unde împarte pâine oamenilor. Aici află că escadroanele turcești au intrat în oraș și fuge să își anunțe soțul, însă este înștiințată că acesta a fost arestat. Abia după cinci zile descoperă că prizonierii au fost duși la Giurgiu, iar destinația lor este incertă, astfel că își vinde din lucruri și pleacă în căutarea lui Rosetti : „pleacă în aceeași seară, doar cu hainele de pe ea, o mantie pentru mica Liby și cei câțiva galbeni“. La Giurgiu află că prizonierii sunt închiși la bordul unei ghimii și le cere paznicilor să o ducă pe punte. Despre momentele petrecute aici povestește, într-un articol publicat în ziarul „Românul“, Ioan Voinescu, martor ocular: „Nu voi încerca să descriu mângâierea ce aduse în sufletele noastre vizita acestei femei. În ea, fiecare din noi vedeam câte o mumă, o soră, o soție. După cele mai fierbinți îmbrățișări frățești ce primi de la toți, ea plecă încărcată cu bune cuvântările noastre“.

Aflând că urmează să fie duși la Orșova, Maria Rosetti pleacă să îi aștepte acolo, dar călătoria prizonierilor, care ar fi trebuit să dureze aproape 40 de ore, durează trei săptămâni. În acest timp, tânăra femeie vrea să plece din nou după ei, dar află că ghimia urma să ajungă în curând la Porțile de Fier: „Își făcu deci cale întoarsă spre Orșova. Își cumpără o haină țărănească – cămașă, fustă și cojoc – căci se lăsa frigul lui octombrie. (...) Și copila tot în brațe, firește, adevăratul ei pașaport, pe care cum îl vedeau românii sau turcii, o lăsau să treacă“, notează Constantin Gane în capitolul dedicat Mariei Rosetti din volumul „Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane“.

„N-o luați până nu vă voi da-o eu!“

Astfel, reușește să se întâlnească din nou cu revoluționarii ținuți captivi și să pună la cale cu toții un plan de evadare, întrucât află că ar urma să fie închiși în Bosnia. Însă, întoarsă la mal, în Orșova, Maria descoperă că planul nu va reuși și găsește un mod inedit de a-i anunța pe cei captivi pe mare: „Cu o admirabilă prezență de spirit, când îi văzu pe puntea ghimiei gata să sară, Maria Rosetti își ridică copila (Libertatea) în sus, întinzând-o tatălui ei și strigându-i: N-o luați până nu vă voi da-o eu!“.

După această încercare de a-i elibera pe revoluționari, Maria Rosetti îi însoțește mergând în paralel cu ei pe mal, într-o trăsură. Iar într-o zi reușește să îi convingă pe paznici să prânzească alături de deținuți, dar nu pe puntea ghimiei, ci într-un sat aflat pe malul Dunării. Acesta este momentul în care cei reținuți reușesc să se sustragă forțelor care îi păzeau: „Veni un turc, trimis de guvernatorul cetății Ada-Kale (n.r. – unde fuseseră ținuți prizonieri), să le spuie că are ordin să-i întoarcă din nou în fortăreață. Prizonierii declarară că nu se vor întoarce. Maria asmuți satul. Începură să se adune țărani din toate părțile (...) înconjurând pe Maria Rosetti și pe prietenii ei, nelăsând pe turci să se apropie de dânșii“. Astfel, revoluționarii reușesc să scape, iar C.A. Rosetti ia calea Parisului , unde i se alătură și soția lui.

În timpul exilului care a durat aproape zece ani, Maria Rosetti împărtășește nu doar idealurile românești ale soțului, ci și suferințele și lipsurile. Din corespondența dintre cei doi, aflăm că C.A. Rosetti compară chinurile soției sale cu cele ale Anitei Garibaldi, soția revoluționarului italian Giuseppe Garibaldi.

Prima ziaristă din România, sprijin pentru răniți

Soții Rosetti se întorc pe meleagurile românești în iulie 1857, cu doi ani înainte de Unirea Principatelor Române, iar implicarea lor în marile schimbări ce au loc este de netăgăduit. C.A. Rosetti este implicat în toată viața politică: Divanul Ad-hoc, Unirea, detronarea lui Cuza, Războiul de Independență și Regatul. De asemenea, activitatea publicistică a lui Rosetti se concretizează și sub forma fondării ziarului „Românul“, la care colabora și soția lui, „ba cu principii de educație, ba cu critici literare, pe care le iscălea cu Florica sau Elena“, notează memorialistul Constantin Gane.

Maria Rosetti, prima ziaristă din România, înființează ziarul „Mama și copilul“, în al cărui prim număr lansează un apel către toate mamele din țară: „Vouă, mame române, închin întâiele coloane ale acestui ziar, căci prin a voastră mijlocire trebuie să ajungă el în mâinile lor și numai cu sprijinul vostru pot spera că-l voi putea face să le fie folositor... Sunteți mame, cum sunt și eu; copiii voștri sunt români, ai mei asemeni, și ai voștri, și ai mei au mamă comună: România!“. Astfel, aceasta subliniază rolul important pe care îl joacă femeia în societatea românească și în dezvoltarea acesteia. În acest ziar publica lecții pentru copii, inspirate din geografia țării și din cea universală, dar și despre științele naturii, istorie, invenții, precum și povești moralizatoare. Însă aducea în prim-plan și probleme sociale, precum situația precară a copiilor de la orașe și sate ale căror mame munceau.

Din volumul „Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane“ aflăm cum Maria Rosetti începe să joace un rol din ce în ce mai important și chiar să își călăuzească soțul: „Cu încetul ajunse a fi ea acea care lua frânele în mână, care-l călăuzea pe el și care-și arăta, fără a părea și mai ales fără a vrea ca lumea s-o știe, superioritatea ce incontestabil a avut-o față de el“. De fapt, Maria Rosetti începe să se implice din ce în ce mai mult în emanciparea femeilor, iar în 1865 înființează un internat de fete. Totodată, face parte din Consiliul permanent al Instrucțiunii Publice, ocupându-se de buna organizare a unor școli de fete din București și din Iași, luptând astfel pentru emanciparea femeilor prin educație.

Implicarea ei în societate nu se rezuma doar la publicistică și educație, ci includea și munca de caritate. Astfel, în 1866 face parte din „Comitetul pentru ajutorul celor lipsiți de hrană“ și se ocupă de strângeri de fonduri alături de Alexandrina Ghica, Maria Cantacuzino, dar nu numai. Chiar și prin activitatea publicistică încerca să își ajute semenii strângând fonduri: prin intermediul ziarului „Românul“ a reușit să ajute 70 de familii afectate de arestarea unui grup de oameni din Plumbuita.

În numele Independenței

O regăsim pe Maria Rosetti în mijlocul unui eveniment decisiv pentru România secolului XIX – Războiul de Independență. În această perioadă, ea conduce „Comitetul femeilor“ prin intermediul căruia strânge fonduri și donații pentru ajutorarea celor care luptă pe front, astfel ajungând să obțină importante sume de bani pentru a înființa spitale în Craiova și la Turnu Măgurele. Activitatea ei din această perioadă este surprinsă și într-o broșură a doctorului Ludovic Fialla, chirurg al Crucii Roșii în timpul războiului: „Dna Maria Rosetti locuia alături de spital. O solicitudine și o iubire maternă o conduc pe această doamnă la fapte incomparabile. Zile și nopți consacrate spre a alina suferințele răniților... A o mulțumi pentru ostenelile sale nu poate fi sarcina mea, ci a tuturor acelora care s-au bucurat de îngrijirile domniei-sale... mie mi s-a întipărit numai abnegația cu care s-a devotat omenirii suferinde“. Pentru activitatea sa de caritate a primit Diploma Societății Naționale a Crucii Roșii din Belgia, devenind membru de onoare.

Alături de soțul ei, Maria Rosetti trăiește bucuria obținerii Independenței și a proclamării României drept regat. După doar câțiva ani, se stinge din viață la vârsta de 74 de ani, în 1893, la opt ani după C.A. Rosetti, cei doi fiind înmormântați la Cimitirul Bellu din București.

„România Revoluționară“

Pictorul Constantin Daniel Rosenthal, bun prieten al soților Rosetti, a surprins spiritul revoluționar al poporului român având-o drept muză pe Maria Rosetti, care „s-a afirmat din mai multe puncte de vedere. În primul rând, a devenit simbolul națiunii române pentru că prietenul lui C.A. Rosetti și al pașoptiștilor, pictorul Constantin Rosenthal , o va alege pe ea pentru a-i picta portretul sunt forma alegorică a Națiunii Române. Pronia face ca Națiunea Română pictată la 1848 – «România rupându-și cătușele pe Câmpia Libertății» – să fie figurată de o femeie care este englezoaică și nu are origine românească. Însă Maria Rosetti și-a asumat acest rol, pe care l-a jucat foarte bine“, a declarat profesorul Alin Ciupală.

De asemenea, aceasta a fost muza lui Rosenthal și pentru tabloul „România Revoluționară“, în care Maria Rosetti este înfățișată purtând o eșarfă tricoloră, fapt care aduce aminte de episodul în care taie o astfel de eșarfă și împarte bucățele mulțimii care ascultă discursul lui Brătianu. La aproape trei decenii după moartea pictorului Constantin Rosenthal, în 1851, Maria Rosetti îi face un elogiu bunului său prieten, pe care îl publică într-un articol: „A fost unul dintre cei mai buni și mai credincioși oameni pe care Dumnezeu i-a creat după chipul său. A murit pentru România, pentru libertățile sale, a murit pentru prietenii săi români. [...] Acest prieten, acest fiu, acest martir din România este un israelit, se numea Daniel Rosenthal“.

Podul Grant, puntea născută din iubire

Numele Grant răsună și astăzi pe străzile Bucureștiului atât prin denumirea bine-cunoscutului pod, cât și prin cartierul Regie, aflat pe terenul deținut odată de diplomatul britanic. Tânărul Effingham Grant a ajuns pe meleagurile românești în 1837 la o vârstă pe care astăzi am considera-o fragedă – avea doar 16 ani când a fost numit secretar al consulului britanic în Țara Românească. Rolul lui a devenit decisiv în societatea românească a secolului XIX, atât în ceea ce privește acțiunile premergătoare Revoluției de la 1848, cât și după, când a decis să rămână în Țara Românească și a devenit un important om de afaceri. „C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu și alți pașoptiști au în persoana lui Effingham Grant un sprijin în ceea ce privește planurile lor de organizare a unei revoluții“, ne-a explicat profesorul Alin Ciupală, de la Universitatea din București. În fapt, el a intermediat mai târziu legăturile dintre pașoptiștii aflați în exil și cei rămași în țară, a fost confidentul celor care au jucat un rol-cheie în modernizarea principatelor române – printre care Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, frații Golescu și, nu în ultimul rând, al lui C.A. Rosetti, care s-a căsătorit cu sora lui, Mary Grant. În astfel de cercuri reușește să o cunoască și pe Zoe Racoviță, cea care în 1850 îi devine soție.

„Un prieten în nenorociri“

Tânăra de care s-a îndrăgostit iremediabil Effingham se trăgea dintr-un neam ales, de boieri, al Țării Românești, bunicul ei după mamă fiind nimeni altul decât cărturarul Dinicu Golescu, autorul cărții „Însemnare a călătoriei mele...“. Totodată, unchii ei erau celebrii frați Golești – Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru-Albul, pașoptiști exilați după Revoluția de la 1848. Însă, chiar dacă era de familie bună, situația financiară a tinerei nu era asemenea statutului, acțiunile tatălui ei răsfrângându-se și asupra ei. Părinții ei, Ana Golescu și Alexandru Racoviță, avuseseră o situație bună, întrucât tatăl fusese numit ispravnic al Craiovei, însă bunăstarea nu avea să dureze mult. Când Alexandru Racoviță a îndrăznit să poarte o eșarfă tricoloră în fața generalului țarist Alexandru Duhamel, consul rus la Galați, lucrurile au luat o întorsătură decisivă: a fost demis din funcție, iar treptat întreaga familie a început să militeze împotriva puterii țariste care influența Țara Românească.

Având rolul de secretar al consulului britanic la București, Effingham Grant ajunge să devină un important sprijin pentru revoluționarii pașoptiști care acționau în secret și doreau sprijinul Angliei și al Franței în cauza lor. Astfel, acesta ajunge și în casa Goleștilor, unde o cunoaște pe Zoe Racoviță. Despre modul în care era privit de către familie diplomatul englez aflăm de la bunica tinerei, Zoe Golescu, care îl descrie drept „un tânăr încântător“, „un suflet caritabil“ și „un prieten în nenorociri“. În anul 1850, când are loc nunta celor doi tineri, bunica miresei își arată într-o scrisoare aprecierea față de noul membru al familiei: „Dumnezeu ne-a trimis, desigur, pe acest tânăr, căci în disgrația în care ne găsim, să ți se prezinte o partidă atât de bună, să ceară mâna fetei noastre, fără să vorbească de zestre, este, într-adevăr, providențial, și cu totul neobișnuit în țara noastră“.

Zestre și afaceri

Zoe Racoviță și Effingham Grant se bucură totuși de sprijin din partea familiei Golescu primind atât bani și bijuterii scumpe, cât și o moșie pe care Dinicu Golescu construise un conac, aflat pe un teren foarte vast, care astăzi cuprinde cartierele Regie și Crângași. Numit Belvedere, palatul a devenit casa noului cuplu, însă la doi ani după căsătorie, Effingham vrea să vândă întreaga moșie „pentru a ieși din încurcături“, așa cum mărturisea într-o scrisoare trimisă unei rude. Între timp, acesta intrase în lumea afacerilor și devenise un cunoscut industriaș, înființând o fabrică de tutun și mai multe sere, inclusiv de orhidee – ceea ce reprezenta o premieră pentru România. Datorită legăturilor pe care și le crease în timpul activității de diplomat prin ajutorarea revoluționarilor pașoptiști, odată cu întoarcerea în țară a celor exilați și Unirea Principatelor, afacerile lui Effingham Grant sporesc și este însărcinat chiar de Consiliul de Miniștri să comande „mașinile trebuincioase pentru tăierea monedei de argint“ și să se ocupe de angajarea unor muncitori pentru a se ocupa de acest lucru.

Îl vedem deci implicat în etapele de modernizare ale statului român, în timp ce își dezvoltă cariera în afaceri. Reușește să vândă moșia unde se afla palatul Belvedere: o parte statului, iar pe cealaltă a parcelat-o, iar terenurile au fost vândute muncitorilor CFR. În schimb, Grant a păstrat conacul. Totodată, fabrica de tutun pe care o deținuse intră în proprietatea statului sub denumirea de „Regia Monopolurilor Statului“ – de aici și numele cartierului de astăzi, Regie.

Un pod peste secole

Familia Grant a avut în total 16 copii , iar cei care au supraviețuit au fost naturalizați drept cetățeni români prin decizii ale Senatului. Astfel, în Monitorul Oficial din 15 decembrie 1885, au fost publicate anunțurile privind obținerea cetățeniei de către patru fii: Charles Henri, George, Eduard Radu și Robert Grant, aceștia fiind menționați ca nepoți ai „iluștrilor cetățeni Golești“, unchii lui Zoe. De asemenea, soții Grant au mai avut o fiică, botezată Zoe, dar și un alt fiu, Nicolae, pictor. Soții Grant s-au stins din viață în 1892, iar dintre toți copiii, cel care avea să ducă numele Grant până în România secolului XXI era Robert Grant, de profesie inginer.

În 1902, Robert a fost însărcinat cu realizarea unui pod care să lege Calea Griviței de Crângași. Proiectul a început în același an, iar inaugurarea lui a avut loc în 1910 sub denumirea de „Effingham Grant“, în cinstea celui care a fost martor și actor al modernizării României. Inginerul Nicolae Leonăchescu precizează în volumul „Premise istorice ale tehnicii moderne“ cum arăta podul în prima jumătate a secolului XX: „În forma sa inițială din 1910, podul consta din patru tabliere metalice din oțel pudlat cu deschiderea de 42 m, cu grinzi cu zăbrele calea jos, de tip Schwedler, care au fost recuperate de la podul peste râul Putna Seacă de la linia Buzău-Mărășești când acestea au fost înlocuite cu altele de oțel. Ulterior, când au fost construite cele două linii de acces în Depoul București Călători, Podul Grant a fost lungit cu două deschideri de câte 10 m din grinzi metalice înglobate în beton. În perioada postbelică și până în deceniul șapte, Podul Grant a fost singura construcție de acest fel din România“.

La aproape două decenii după inaugurare, în 1929, întreprinderea Companiei de Căi Ferate din România – „Atelierele Centrale de Poduri“ – face lucrări de consolidare a Podului Grant , „a cărui funcțiune era de pasaj de nivel pentru șoseaua și liniile de tramvai care traversau liniile de cale ferată ce pătrundeau spre Gara Basarab și Gara București Nord“. Însă podul original avea să reziste până la finalul anilor ’70, atunci când începe construirea unuia nou care să deservească traficul tot mai mare din acea zonă a Bucureștiului, însă se păstrează și astăzi pilonii vechii structuri.

Podul Grant a devenit un simbol atât de puternic al zonei, încât celebrul cântăreț Gică Petrescu i-a dedicat o melodie cu același nume: „Mi-e drag deseori să privesc cerul întins de pe Podul Grant/ Îmi pare de aici mai ușor de cuprins de pe Podul Grant/ Să văd cartierul în care am crescut de pe Podul Grant/ Mă opresc deseori și trimit un sărut de pe Podul Grant“.