Asemănarea cu Maria Tănase i-a fost și povară, dar Dumnezeu i-a scos în cale Mariei Dragomiroiu oameni care i-au observat unicitatea vocii.

Copilăria la țară, în satul vâlcean Marcea, unde munca era esențială, a fost un pilon important în viața Mariei Dragomiroiu (67 de ani), așa cum ea însăși ne-a mărturisit: „Copiii de la țară sunt mai căliți și altfel pornesc în viață, când sunt puși în fața anumitor situații se descurcă mai ușor“. „Weekend Adevărul“ a discutat cu interpreta de muzică populară despre cum a descoperit faptul că doar cântecul îi aduce bucurie sufletului, cum a ajuns de la cântatul la bâlci la cel pe marile scene, despre asemănarea cu Maria Tănase din punct de vedere vocal, dar și despre secretele părului lung la care nu ar renunța nici dacă nu ar mai cânta.

„Weekend Adevărul“: Ați copilărit în localitatea vâlceană Marcea, unde ați descoperit lumea satului așa cum era ea odinioară. Care au fost micile sau marile bucurii ale copilăriei dumneavoastră?

Maria Dragomiroiu: Ca orice copil născut și crescut la țară, ești diferit, pentru că viața ta este altfel și ai mai multe responsabilități. La țară, un copil este mai muncit, pentru că nu există altă posibilitate, trebuie să îți ajuți părinții la muncile câmpului, la îngrijirea animalelor... Toate acestea fac parte din viața ta. Faptul că sunt de la țară m-a întărit, m-a călit, m-a făcut să mă dezmeticesc mai bine și să îmi dau seama că numai muncind cu seriozitate și consecvență poți ajunge undeva. Eu am vrut să plec de la țară și mi-am dat seama, cu mintea mea de copil, că numai învățând pot face asta.

Cum erați în copilărie? Făceați năzbâtii?

Eu sunt mezina familiei, Prâslea. Aveam o personalitate aparte: eram curajoasă, năzdrăvană și un fel de șefă, pentru că le propuneam fraților mei ce să facem, iar ei mă puneau pe mine să îl rog pe tăticu’ să ne lase la scăldat la Olt. Insistam atât de mult, încât se sătura de rugămințile mele și în cele din urmă ne lăsa, dar cu program: mai întâi trebuia să aducem animalele acasă de la păscut și să le lăsăm de mâncare, apoi mergeam la scăldat și după mergeam din nou cu animalele pe câmp. Ni se întâmplau tot felul de lucruri la limită – odată, la scăldat, era cât pe ce să ne înecăm –, dar părinții nu știau (râde). Uneori ne urcam în copaci și stăteam cu capul în jos, făceam tot felul de năzbâtii. Copiii de la țară sunt mai căliți și altfel pornesc în viață, când sunt puși în fața anumitor situații se descurcă mai ușor.

De la bâlci la televiziunea națională

Când ați făcut cunoștință cu muzica?

Când eram mică, atunci cântam ce auzeam la radio. Mai târziu mi-am dat seama că îmi aduce bucurie sufletului. Nimic nu este întâmplător și acesta a fost destinul meu – să pornesc pe drumul cânteculu i. În acest parcurs muzical, am fost ajutată și de mătușa mea tanti Nuța din București, sora mai mică a mamei.

Vă mai amintiți primul spectacol în fața unui public?

Publicul meu de la început au fost oamenii de la bâlci, de la Râureni, unde m-a dus tăticu’ să cânt la un acordeon mic cu 12 bași, pe care el mi-l luase. Am învățat acasă, după ureche, un cântecel al Mariei Lătărețu, „Cine trece câmpul mare“. La târg ne duceam cu bucurie, pentru că tăticu’ ne cumpăra mie și fraților mei, Dana și Iustin, un cocoșel de alviță și turtă dulce. Era așa frumos la târg, iar eu cântam și lumea nu știa de unde se auzea vocea aceea puternică. Lumea era impresionată, iar în jurul meu se adunau mulți oameni încât nu mă mai vedeam de ei. Mai mergeam cu tăticu’ prin sat la botezuri, nunți, iar oamenii îmi dădeau și mie câte o sută de lei. Pentru mine însemna foarte mult. Așa mi-a intrat în suflet această bucurie a cântecului.

Cum ați ajuns în București?

După clasa a IX-a, pe care am făcut-o la Liceul „Nicolae Bălcescu“ din Râmnicu Vâlcea, mătușa mea, tanti Nuța, m-a luat la București și m-a înscris la Liceul „Ion Luca Caragiale“. Așa am ajuns eu în Capitală, iar de atunci am rămas aici, dar nu îmi uit rădăcinile și merg la țară ori de câte ori pot. Dacă nu era tanti Nuța, poate nu ajungeam să pornesc pe drumul cântecului. Nu poți singur, ci Dumnezeu lucrează prin oameni, situații și întâlniri în viața ta, apoi urci treaptă cu treaptă. Tot mătușa mea m-a înscris și la Școala Populară de Artă, la acordeon și canto popular, pe care le-am absolvit odată cu liceul.

Dar înainte de a veni în București, ați participat la concursuri muzicale?

Da, la sfârșitul clasei a IX-a, la Râmnicu Vâlcea, am participat la preselecția concursului „Floarea din grădină“, al Televiziunii Naționale. A venit o comisie de profesioniști de la televiziune. Atunci trebuia să ai un cântec autentic, cules din popor, deci să fie valoros, să exprime ceva, nu puteai cânta orice. Am fost foarte emoționată și l-am așteptat pe profesorul meu de muzică să vină să mă susțină, dar când am văzut că nu mai vine, iar comisia se pregătea să plece, mi-am dat seama că trebuie să mă descurc singură. Am deschis ușa și am intrat în sală, unde membrii comisiei erau în picioare și își strângeau lucrurile pentru plecare. Când m-au văzut, mi-au spus: „Dar tu ce vrei, măi fetiță?“. Și le-am spus cu o voce pierită: „Vreau să mă ascultați și pe mine“. Până la urmă m-au ascultat și i-a impresionat ceva la mine: vocea puternică, dăruirea sau dorința mea arzătoare de a mă exprima prin cântec... Din felul meu de a cânta și de a transmite, i-am făcut să se oprească din strânsul lucrurilor și s-au uitat la mine spunându-mi: „Să vii și tu la București“.

Cum v-ați dat seama că muzica și cântecul vă sunt destin?

După ce am participat la concursul televiziunii „Floarea din grădină“ mi-am dat seama că nu simt să fac altceva decât să cânt, pentru că este singurul lucru care îmi aduce bucurie sufletului.

La Cenaclul Flacăra

Povestiți-ne, vă rog, cum l-ați cunoscut pe folcloristul și etnomuzicologul Harry Brauner și cum v-a schimbat viața întâlnirea cu el?

Eram elevă în clasa a X-a la București și am participat la un concurs între licee, iar Harry Brauner era șeful comisiei. Dumnealui a fost impresionat de puterea vocii mele, de timbrul meu asemănător cu cel al Mariei Tănase, pe care o cunoscuse și o sprijinise, dar și-a dat seama că în cazul meu este altceva – „O altă Mărie, cu altă pălărie“. Am câștigat acel concurs, iar apoi m-a recomandat să particip din partea Bucureștiului la Festivalul „Maria Tănase“ de la Craiova, la care participau concurenți excepționali din toată țara. În cadrul acestui festival, în 1972, am câștigat Premiul de Popularitate, deci al publicului, cel care m-a iubit de la început pentru că a simțit că este ceva special în vocea mea.

Ce impact a avut asupra dumneavoastră asemănarea cu Maria Tănase?

Mi-a fost foarte greu. Toți membrii comisiilor prin care am trecut mi-au spus să cânt ca mine și să nu o imit pe Maria Tănase, dar nu puteam cânta altfel pentru că acesta este timbrul meu vocal și așa simțeam eu să cânt.

Iar la Cenaclul Flacăra cum ați ajuns?

Tot prin intermediul lui Harry Brauner, care m-a prezentat lui Adrian Păunescu, iar el mi-a propus să cânt în Cenaclul Flacăra. Aici am întâlnit artiști mari de folk, dar și pe inegalabilul Tudor Gheorghe . Închideam ochii și cântam pur și simplu singură, neacompaniată, iar lumea era încântată de puterea și căldură vocii mele nuanțate. Majoritatea dintre ei simțeau că vocea mea este ceva deosebit, special, și m-au primit cu mare drag în rândul lor.

Apoi ce a urmat?

L-am cunoscut pe marele scriitor vâlcean Dinu Săraru, care a fost și directorul Televiziunii Române și m-a ajutat. El m-a recomandat directorului Electrecord, Vasile Șirli, pentru a face singură un album pentru că am cântece autentice – la vremea respectivă, ca începător, era album ori de doi artiști, ori de patru. Astfel, cu ajutorul lui, am făcut primul album, „Floricică de pe coastă“, în 1982.

„Dacă ești artist, nu înseamnă că ai totul, ci treci printr-o muncă titanică, te lupți cu multe“

Știm că sunteți o persoană plină de emoții, așa cum ați declarat de multe ori. Cum se împacă aceste emoții cu scena?

Am peste 45 de ani de cântec și am aceleași emoții înainte de a intra pe scenă ca la început. Emoțiile sunt și constructive, pentru că îți dau o anumită stare, iar lumea simte că ești acolo pentru că îți place ceea ce faci. Prin intermediul emoțiilor transmiți altfel cântecul și se creează o legătură aparte cu publicul tău. Când sunt prea multe emoții, este greu. Lumea nici nu trebuie să vadă prea mult ce simți tu în suflet. Când sunt pe scenă, mă mișc foarte mult, iar lumea crede că sunt dezinvoltă, dar de fapt mă mișc atât de mult pentru a-mi acoperi emoțiile. Cântecul popular reprezintă leagănul sufletului și toate sentimentele pe care le trăim, deci trebuie să le simți atunci când cânți pentru a atinge sufletele oamenilor prin cântec. Degeaba ai o voce bună dacă nu transmiți.

„Lucrurile simple erau o bucurie mare“

Cum vă pregătiți mental și spiritual înainte de a urca pe scenă, aveți vreun anumit ritual?

Mă rog la Dumnezeu să mă ajute pentru a trece peste emoții. Fiecare apariție pe scenă este pentru mine un examen pe care îmi doresc să îl trec. După ce ies de pe scenă și simt că a fost totul în regulă și am reușit să fac lumea să se simtă bine, să fie atentă la mine și să simtă ceea ce transmit, atunci mă liniștesc și mă relaxez. Când ești pe scenă, este important să simți că toți oamenii sunt cu tine și toate inimile bat la unison ca una singură.

Ați menționat mai devreme că vă rugați înainte de a urca pe scenă. Când a început relația dumneavoastră cu Dumnezeu?

Toată familia este credincioasă. Când eram mici, duminica mergeam cu toții la biserică și mămica ne-a învățat câteva rugăciuni, inclusiv „Tatăl Nostru“. Pe timpul lui Ceaușescu, când nu era permis, am reușit să învăț „Crezul“ și era să fiu exmatriculată din cauza asta, dar am scăpat. Credința m-a ajutat foarte mult, m-a ținut și mă ține în continuare în echilibru. Îmi amintesc că în copilărie, în noaptea de Înviere, îmi doream să fiu la slujbă să spun „Crezul“ și „Tatăl Nostru“ atunci când se ieșea cu Sfintele Daruri. Odată nu a venit nimeni cu mine la slujbă pentru că erau obosiți și am plecat singură doi kilometri prin pădure, cu o bâtă într-o mână, iar în cealaltă cu lumânarea, spunându-mi „Doamne, ajută-mă!“ și mergând înainte cu încredere că Dumnezeu mă protejează. De fiecare dată am ajuns cu bine la biserică și mă întorceam acasă cu bucurie, spunându-mi rugăciunile. Când se crăpa de ziua, mămica ne îmbrăca cu hăinuțele noi și mergeam la biserică să luăm Sfintele Paști , apoi ne jucam cu ceilalți copii în curtea bisericii. Era o atmosferă foarte frumoasă! Aceste lucruri simple îți aduceau o bucurie atât de mare, încât îți ajungea un an. Atunci lumea era mai tihnită și mai liniștită.

Ați publicat cartea „Maria Dragomiroiu – cântecul și dragostea“ în care v-ați spus povestea, cu bucurii și tristeți. Ați regretat după?

Mi-a părut rău că am publicat-o pentru că media a promovat foarte mult lucrurile dureroase despre care am scris, pe care le-au luat din context. Și acum mai apar știri despre ele și de multe ori nici măcar nu sunt preluate corect. Am învățat să nu mă mai expun atât de mult. În același timp, sunt împăcată oarecum pentru că poate multe suflete pot învăța din experiența mea de viață, se pot inspira și poate le dă putere să meargă mai departe. Dacă ești artist, nu înseamnă că ai totul, ci treci printr-o muncă titanică, te lupți cu multe, trebuie să muncești constant pentru a te menține, să lași în urma ta ceva ce contează, să ții pasul cu ce vor oamenii, dar și să rămâi un model. De multe ori, oamenii nu știu cât trebuie să muncești pentru a investi constant în tine, a-ți păstra imaginea și a ține pasul cu vremurile.

Secretele părului lung

V-ați creat o imagine aparte datorită părului lung. Care este povestea lui?

Face parte din imaginea mea ca artist de foarte mulți ani. Când eram mică, părul nu îmi creștea mai mult de linia umerilor, dar după ce am trecut prin două nașteri a început să crească mult mai mult. Cred că îl moștenesc de la una dintre bunici.

Cum reușiți să vi-l mențineți?

Nu este ușor deloc. Când îl spăl, mi-e greu, pentru că am un anumit ritual : îl spăl la lighean, stând în picioare cu capul aplecat în jos pentru a nu-l încurca. A devenit prietenul meu și nu aș renunța la el nici dacă nu aș mai cânta. Primăvara și toamna, când simt că îmi cade mai mult decât în mod obișnuit, îmi pun la rădăcină un amestec din cinci-șase gălbenușuri de ou, pe care le bat cu ulei de măsline și puțină apă. Las acest amestec în păr aproximativ 20 de minute, iar apoi îmi spăl părul de două ori cu ce șampon găsesc și apoi îl dau cu balsam. Spălatul părului durează aproape 40 de minute, iar apoi îl zvânt în prosop. Îl vopsesc cam o dată pe lună singură, acasă, cu una dintre cele mai ieftine vopsele de păr. Îl țin desprins doar atunci când cânt, în rest îl țin prins în coc, pentru că altfel se freacă de spate și firele de păr încep să se tocească și se rup.

Dincolo de carieră și de imagine, reușiți să aveți grijă și de viața personală...

De la familie pornește totul. Contează foarte mult să fie armonie, pace, liniște, înțelegere și iubire, iar dacă nu sunt, atunci nu poți face față pentru că nu te simți împlinit. Mie îmi este foarte bine așa cum sunt, alături de soțul meu, copiii și nepoții noștri. Ani de zile am fost plecați de sărbători pentru concerte și spectacole, iar acum a venit timpul să rămân acasă de sărbătorile mari, chiar dacă sunt solicitată pentru evenimente.

Mărturiseați în urmă cu câțiva ani că aveți mai multe frici. Acum, la aproape 68 de ani, ce temeri aveți?

Mi-e teamă să nu se termine Pământul. Această planetă uimitoare are atâta frumusețe! Mie îmi este foarte drag să mă uit la emisiunile din care am câte ceva de învățat despre lucrurile minunate de pe această planetă. M-aș bucura ca oamenii care conduc lumea să se întoarcă cu sufletul către Pământ și să îl iubească. Această planetă ne găzduiește de atâția ani și trebuie să avem grijă de ea să se bucure și nepoții noștri și nepoții nepoților lor de ea. Îmi pare rău că se degradează pe zi ce trece, asemenea relațiilor dintre oameni. În ziua de astăzi, oamenii au frica zilei de mâine, nu mai sunt siguri pe ceea ce se întâmplă, nu mai există tihnă sufletească... Direcția asta în care merge lumea nu este tocmai normală și bună. Totul se întâmplă foarte repede, ceea ce este prea mult pentru organismul uman, care nu suportă această viteză. Omul nu mai are timp să se bucure de viață, ci este tot timpul într-un stres continuu, parcă merge fără țintă. În fiecare seară îl rog pe Dumnezeu să ne îndrepte pe noi oamenii și să aibă grijă de Pământul acesta pe care îl consider minunea Lui.