Maria Banuş, despre Zaharia Stancu: „L-am iubit cu patimă şi cu dorinţa de a muri, la despărţire, şi cu dorinţa chinuitoare de a avea un copil de la el”
Lansarea celor două volume de memorialistică ale Mariei Banuş va fi joi, 10 aprilie, de la ora 18.30, la Librăria Dalles (Bd. Nicolae Bălcescu, nr. 18) din Bucureşti. Invitaţii de onoare ai avenimentului vor fi fiii poetei, Petre şi Tudor Banuş. Alături de ei, vor împărtăşi amintiri despre Maria Banuş scriitoarele Adriana Bittel şi Nora Iuga.
- fragment în avanpremieră din „Însemnările mele” - Bucureşti, 25 octombrie ’74
Stau iarăşi cu un toptan de hârtie albă în faţă. Vreau să apuc de undeva, un ochi din pânza care se destramă şi nu ştiu de unde.
Am fost totdeauna prea tipicară, prea organizată în scris. Asta, plus inhibarea, de toate felurile, mi-au jucat mie festa.
Admir tenacitatea, forţa cu care unii scriitori îşi mută experienţa cea mai intimă, pe hârtie. Simone de Beauvoir şi boala, moartea mamei ei.
Singura temă, de fapt, care m-ar pasiona, de aici înainte, ar fi să urmăresc, pas cu pas, procesul de descompunere, senectutea. Ce aspecte concrete ia, existenţiale, sociale. Cum receptez acum, spre deosebire de alte vârste, toamna, iarna etc., cum iubesc, cum renunţ, cum nu renunţ, cum îi caut sau îi aştept pe oameni, cum nu mai pot urî, cât de lent reacţionez la solicitări ce, altădată, m-ar fi dus la manifestări implozive...
Poate că acest toptan de hârtie va deveni un jurnal. Cât se poate scrie? Ce e adevărat în mine, ce nu e adevărat? Adevărul de o clipă, ce valoare are el, faţă de realitatea unei vieţi?
Moare Zaharia Stancu. Moare de un cancer, năpădit de metastaze. E înconjurat de familia lui. Eu sunt o scriitoare care dau telefoane acasă la el, să mă interesez cum îi merge şi vorbesc cu femeia de serviciu sau cu nevastă-sa.
Nuşa zice: „Şi eu sunt bolnavă. Am venit puţin acasă. Câteodată îi e mai bine, câteodată mai rău. Azi-dimineaţă, mi-a telefonat cumnatu-meu că a dormit şi a mâncat bine”.
El e un mare scriitor, tradus în zeci de limbi. Propus pentru Nobel. Vin ziarişti să-l vadă, din străinătate, şi dacă nu-l pot vedea, merg în satul lui, la Salcia, pe care-l cunosc sub numele de Omida, din cărţile lui, ca să vadă meleagul natal şi pe surorile lui (Gabriela M. zice: „Le cunosc, le-am văzut, sunt nişte făpturi primordiale”). Moare Preşedintele Uniunii Scriitorilor. Ce a fost el, pentru mine, în ultima etapă a vieţii noastre? Preşedintele. Un preşedinte bun pentru obşte şi care pentru mine n-a existat în nici un fel şi eu n-am existat pentru el. Ca şi cum am fi fost amândoi morţi de mult. Mai glumeam câteodată, rar când mergeam să-l văd, în biroul de la Uniune, să-i duc câte o carte de a mea. Când era bine dispus, mai râdea, cu toată gura lui vorace, cu botul lui de fiară, care-a apucat şi a sfâşiat şi s-a hrănit cu tot ce a putut, din viaţă. Dinţii, îngălbeniţi de tutun, de vârstă, se mai ţineau în alveolele lor, în gingiile decolorate, altădată trandafirii.
Totul e un mozaic, din bucăţele sparte, cu pietre care lucesc, colorate, şi cu găuri, cu cari de ani, de decenii. Asta e viaţa mea. Alţii poate o văd ca un tot. Eu nu.
Cine a fost acest om extraordinar, bestial, uman, laş până la ultima degradare, puternic, gâlgâitor de o vitalitate ce părea veşnică, acest bărbat pe care l-am iubit cu patimă şi cu dorinţa de a muri, la despărţire, şi cu dorinţa chinuitoare de a avea un copil de la el, un bărbat pe care l-am purtat în sânge, toată tinereţea mea, când am fost şi când n-am fost cu el, pe care l-am urât, l-am dispreţuit, l-am admirat. N-am avut copil de la el. Viaţa, cum se zice, ne-a despărţit.
M-am dus până la bucătărie să văd dacă nu s-a ars friptura de vacă şi m-am întors la curva asta de hârtie, care mă trage pe sfoară, nu-mi dă nimic!
Ce să-mi dea? Să spună nebunia aceea a sângelui şi a ierbii care exploda din noi.
Acum am plâns tare cu capul pe hârtie. Acum, plângând, mă întreb cum o să fie la înmormântare, dacă o să mă stăpânesc sau o să-mi dau drumul la plâns şi cum o să se comporte văduva, sub vălurile ei negre, şi dacă o s-o îmbrăţişez ori ba, şi ce discursuri groaznice şi lungi şi mincinoase or să se ţină şi cum era ziua aia de început de vară, în Antim, când îmi transpira rochia, crem cu albastru, la subsuori şi el venea pe ascuns când nu erau părinţii acasă şi împreună formam un centaur fericit care necheza, urla, răgea către cerul acela de vară, care n-o să mai fie niciodată.
Şi cum m-a bătut, şi cum m-a minţit şi cum s-a logodit oarecum cu mine, venind în familie, la ceai, (mirosea ceva în văzduh a escrocherie sentimentală – mă temeam, plutea minciuna în aer) şi zicea că divorţează, dar părinţii au scris la primăria din Salcia şi au aflat că nu există nici un proces de divorţ (nu la Salcia la primărie, mi se pare că la tribunalul din Roşiorii de Vede, unde zicea el că are loc procesul) şi pe urmă cum am zăcut şi cum am urlat la mama şi cum am vrut să mă sinucid şi cum m-am măritat, şi cum am vrut un copil de la el, şi cum am aflat că trăieşte cu Felicia Manolovici şi că-i şantajează (Oameni cu joben) şi m-am dus într-o garsonieră de pe Brezoianu, pe care-o închiriase probabil pentru ea, şi a vrut să se culce cu mine şi oricât îl doream de tare, n-am mai putut, am văzut pe masă nişte prăjiturele şi ceva de băut, va să zică suntem în garsonieră şi urmează să servim ceva, asta e o întâlnire de amor, nu se poate, e ceva corupt şi derizoriu, şi m-am zbătut, m-am îmbrăcat, nu l-am lăsat, deşi mă topeam de dorul lui, el a plâns cu hohote şi îi curgea o şuviţă de salivă pe pernă, apoi eu mergeam pe cheiul Dâmboviţei, ieşind din Brezoianu, era o înserare frumoasă, dar se terminase viaţa şi de fapt chiar se terminase, eram îmbrăcată în taiorul meu verde, cumpărat la Braşov, confecţionat la „Neuman”, unde se lucrau mai ales confecţii sport, foarte frumoase, şi scumpe, Sorin bărbatu-meu, şi-a putut permite să mi-l cumpere din salariul lui de tânăr inginer capabil, care conducea un mare şantier, şi ne-am mai întâlnit noi, când şi când, discutând chiar politică, şi despre războiul care se apropia iar el părea că vrea să mă ia pe o insulă îndepărtată unde să nu mai fie toate astea, ruşi, nemţi etc. şi era tot frumos, şchiop şi frumos, cu o gură vorace cu dinţii înfipţi pentru eternitate în alveolele lor de fiară, şi ochii erau albaştri, intenşi şi amari, se ţinea de ziaristică, şantaje, dar proiecta mari romane-frescă, şi apoi le-a scris, în condiţii grele de realism socialist şi iar am trăit o noapte, o zi, l-am văzut la Sinaia, plângând, dându-şi cu pumnii în cap pentru că „i se dădea la cap, dinăuntru, din partid”, şi i se cerea, ni se cerea, să facem ce nu voiam, nu puteam, dar el a scris Desculţ şi după Desculţ a scris şi alte cărţi, unele aşa cum a vrut, altele desfigurate de imperative şi laşitate, scria foarte mult, nici nu l-am mai urmărit bine în ceea ce făcea, nu prea mă interesa literatura lui, cu sandale de aur, desculţ, şi fizic mă desprinsesem de el, devenise o zare veche, viorie şi învăpăiată.
26 octombrie ’74
Aseară, premiera poemului dramatic Matca, al lui Marin Sorescu.
Curajul de a fi poet. De a vorbi despre viaţă, moarte, nedumeriri şi de a le întrupa (stările, nedumeririle, strigătele în gol) scenic. Leopoldina Bălănuţă – mare actriţă. Dinu Cernescu, regizor.
28 oct. ’74
Un lung interviu luat de N. Prelipceanu lui Cosaşu, în Tribuna. Cosaşu zice că scriitorul trebuie să se întrebe despre natura talentului său. Mulţi s-au pierdut pentru că n-au făcut-o.
Eu mă întreb de prea multă vreme, steril, fără răspuns şi mă pierd din prea multă întrebare.
Nu mi-a plăcut curtea pe care i-o face lui Nichita, obsecvioasă şi totul arată cam aşa: „Ia uitaţi-vă, ce relaţii am!”. Madam Marie e sfânta Maria, şi-i dă nişte numere încurcate de telefon, la prof. Ianoşi, unde se află Cosaşu, şi totul e un poem de Nichita... Nu, nu-mi miroase bine! Dar poate că în natura talentului lui intră şi asta: relaţiile, nu doar admiraţiile!..
Criză mondială. Suntem în criză mondială, declanşată de criza petrolului. Arabii conduc.
Va avea Tudor de lucru? Nu va avea?
Îi scârţâie proteza în gură, scârş, scârş, parcă-şi ascute Moartea coasa.
Ea nu mai avea secrete, cotloane de taină. Era prea bătrână. Îmi dăduse cheia de la casă. Puteam intra oricând, o puteam surprinde oricum.
Vin seara. E destul de târziu. Stă în faţa radioului, un „Siemens” străvechi. O grămăjoară mică, mică de oase, în bundiţa ei răpciugoasă, roasă, fără mâneci, şi ascultă ceva. Încearcă să asculte ceva de peste mări şi ţări.
Îmi închipui sub osul alb, sub ţeasta fiabilă cum se întretaie, undele, veştile acestei lumi violente, demenţiale, din care ea ştie că va pleca curând, în care mă lasă...
Mă suspectez. Mi-au ţâşnit nişte lacrimi. E vechea sensibilitate sau e proaspătul ramolisment? Mă bâlbâi. E cunoscuta mea sfială sau împleticirile de limbă ale splendidei Senectuţi?
Chestia cu natura talentului (vezi pag. anterioară – Cosaşu) nu e simplă deloc. Dacă aş fi răspuns cum trebuie, nu m-aş mai întreba azi dacă merită sau nu să-mi adun „tabletele” din Contemporanul, răposatul, într-o carte.
Invidia, ce tânără e invidia! De ce nu sunt ca Bogza, ca Blandiana, sau ca...?
Atunci când vitalitatea ajunge aproape de punctul zero, o infuzie de înţelepciune şi resemnare bleagă o inundă şi nu mai pizmuiesc nimic, mă uit prostită, bătrâneşte la natura arămie a toamnei şi sunt fericită că respir.
Et ego in Arcadia... Şi eu tăiam pagini de ziar, cu cele mai dramatice evenimente ale umanităţii. Dar ce-am făcut cu ele? Nimic. Nu ştiu măcar prin ce dulapuri zac. Ineficienţă. Inconsecvenţă. Mă las submerjată de imperativele minore ale clipelor.
(din „Însemnările mele” de Maria Banuş, cu texte, note şi comentarii de Geo Şerban, Editura Cartea Românească, 2014)
Sursa: adevarul.ro
