Românii au tratat cu superficialitate și inconștiență câteva dintre cele mai importante momente ale istoriei moderne. Așa s-a ajuns la situații hilare, grotești, dar și la dezastre militare de proporții. Unul dintre acestea s-a transformat în cea mai dezastruoasă înfrângere din istoria românilor.

Carte poștală dedicată Războaielor Balcanice FOTO Adevărul

După anul războiul ruso-turc din 1876-1877 la care România a participat din plin, fiind de altfel și lăudată în presa vremii, țara noastră și-a câștigat independența în urma tratatului de la San Stefano. Mai apoi, în anul 1881, devine oficial Regatul României, un stat modern tânăr care încerca să-și găsească calea și să reducă decalajul enorm față de vestul Europei. Așa cum arată memoriile vremii, dar și cum explică o serie de istorici în lucrări de specialitate, moravurile și hibele românești, în special ale clasei politice au zădărnicit multe dintre aceste eforturi de schimbare radicală a mentalităților românești. În fața marilor evenimente ale istoriei, românii au rămas corijenți, factorii de decizie dovedindu-se superficiali, cu decizii inconștiente și apucături balcano-orientale.

Una dintre cele mai hilare și anectodice victorii românești

Odată cu reconfigurarea geopolitică determinată de războiul ruso-turc din 1877, probleme din zona balcanică, acel ”butoi cu pulbere” al Europei erau departe de a fi rezolvate. Sârbii grecii și bulgarii, ajunși independenți nu au terminat răfuiala cu otomanii, miza devenind Macedonia, iar Imperiul Țarist și Imperiul Austro-Ungar au profitat din plin pentru a-și extinde sferele de influență și de altfel de a câștiga teritorii pe seama tinerelor state balcanice. Așa s-a ajuns în anul 1912 la izbucnirea Primului Război Balcanic.

Tinerele state balcanice independente, Serbia, Bulgaria,Grecia și Muntenegreu grupate într-o ligă a lor pleacă la război contra otomanilor și reușesc să-i lase și fără ultimele provincii europene. Deși victorioase, statele balcanice au rămas nemulțumite și s-au certat pe teritoriile obținute. În special Bulgaria cu Serbia, pe teritoriile macedonene. Încurajați de austro-ungarii care nu agreau expansiunea Serbiei, după alipirea Bosniei și Herțegovinei, bulgarii îi atacă pe sârbi în vara lui 1913. Izbucnea al doilea război balcanic. În acest război va participa și România mai ales că apăruseră tensiunea cu Bulgaria pe tema Dobrogei. România juca rolul declarativ de arbitru, asigurându-se că niciun stat balcanic nu va deveni mai puternic pe seama celorlalte.

Armata română a pătruns în Bulgaria și a înaintat până la Sofia. Participarea României la cel de-al doilea război balcanic a fost prezentată la aceea vreme ca o uriașă victorie militară și diplomatică, România, organizând și conferința de pace, la București, se considera o adevărată putere regională. Hiperbolizarea victoriilor românești din războiul balcanic a străbătut toată perioada interbelică, perioada comunismului, până în zilele noastre. În realitate a fost un război aproape hilar. Armata bulgară nu a opus aproape niciun fel de rezistență și a cerut pace imediat că românii s-au înființat în preajma Sofiei. Așa cum arată istoricii, soldații români au fost mai mult spaima babelor din Bulgaria și a gospodăriilor. ”Încă din prima zi a campaniei la sudul Dunării, soldaţii români au fost mai preocupaţi de culturile de legume ale bulgarilor şi mai ales de găinile şi gâştele babelor. În ciuda intervenţiei ofiţerilor, jenaţi de comportamentul trupei, lupta soldaţilor români cu babele a continuat. După cum s-a remarcat în epocă, „ne-am bucurat din partea bulgarilor de prietenia soldaţilor şi de vrăjmăşia neîmpăcată a civililor”.

Exasperaţi de jafurile românilor, câţiva civili au omorât la Vraţa nişte soldaţi, iar ca represalii au fost împuşcaţi 15 bulgari”, precizează Marius Diaconescu în articolul ”Al Doilea Război Balcanic și iluzia succesului diplomatic și militar al României”, în revista Historia. În plus, ceea ce nu au reușit soldații bulgari să facă, a reușit holera. Peste 1611 soldați române au murit, dar nu împușcați de inamic ci doborâți de holeră, sau mai degrabă de incomentența comandanților. Deși medicii români au transmis comandanților militari că au găsit un caz de holeră în rândul soldaților, nimeni nu a luat nicio măsură. În plus, marșul triumfal al trupelor salutat de cucoane pe malul Dunării, din automobile de lux, nu era susținut de un serviciu de ambulanță performant, sau măcar capabil să facă față unei situații epidemiologice reale apărute pe font. Multe materiale sanitare, așa cum remarcau o parte a contemporanilor, au fost cumpărate în urma unor contracte preferențiale, date cu inconștiență de factorii decizionali ai armatei, pentru produse care nu ajutau la nimic. Iar boala s-a răspândit cu o repeziciune incredibilă. Un episod este grăitor pentru mentalitatea comandanților și felul în care erau tratate lucrurile cât se poate de serioase. Aduce aminte de conspiraționiștii din ziua de astăzi. ” Un medic a cerut interzicerea folosirii unei fântâni contaminate, dar un colonel a râs de el şi a băut ostentativ un pahar de apă. Peste trei zile a murit.”, se arată în ”Al Doilea Război Balcanic și iluzia succesului diplomatic și militar al României”. Situația a fost salvată de genialul medic Ioan Cantacuzino care a preparat un vaccin.

Pregătirea Marelui Război tratată cu inconștiență de statul român

Evident, statul român nu a învățat nimica din povestea rușinoasă din Bulgaria. Ba chiar a dus inconștiența la un alt nivel. În anul 1914, izbucnea Primul Război Mondial, un conflict care a produs o adevărată undă de șoc în Europa. După doi ani de neutralitate, în 1916 România intra în război, aparent foarte bine pregătită mai ales că se cheltuiseră sume fabuloase pentru dotarea armatei. Din vara lui 1916 și până în 1917 au fost alocați de guvenul condus de Ion I.C. Brătianu, Ministerului de Război, un buget de 115 milioane de lei. La care se adăugau credite de 850 de milioane de lei.

Soldatul român a r fi trebuit să aibă puști performante, cartușe, asistență medicală corespunzătoare, cantine mobile. Ba chiar armata română trebuia să aibă și aparate de zbor, de recunoaștere dar și de luptă, o inovație a acelor vremuri. În realitate, cu o inconștiență crasă, având în vedere situația în care se afla România, înconjurată de inamici, prin Ministerul de Război se sifonau fonduri, se dădeau contracte preferențiale, se aruncau bani pe tot felul de învârteli și pe marfă proastă la suprapreț. ”Cu începutul anului 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la Guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte prin exporturile şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrări publice, încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit”, scria Constantin Argetoianu. Soldații români erau printre cei mai prost îmbrăcați din Europa. Trimiși pe front în batjocură și cu iresponsabilitate totală. „Soldaţii noştri au intrat în război cu bocanci a căror talpă era lipită cu pap şi în mai puţin de două săptămâni erau improprii oricărui serviciu”, raporta într-o şedinţă a Senatului D. Niculescu.

După atâția bani cheltuiți, Vintilă Brătianu făcea apel la populație, sperând ca aceștia să fie îmbrăcați din chetă publică. Soldații nu aveau suficientă muniție iar multe puști erau inutilizabile. În urma unor controale de rutină s-a ajuns la concluzia că 40% din armamentul unui corp de armată nu poate fi utilizat. Adică aproape jumătate din corpul respectiv de armată nu putea fi utilizat în luptă. La toate acestea se adăugau materialele sanitare de-a dreptul criminale. Adică pansamente septice, feșe putrezite care ucideau soldatul rănit, pe patul de spital. La toate acestea se adăugau operațiile pe viu, din lipsă de anestezic. Bucătăriile mobile promise, au fost doar o minciună, soldații români sufereau de foame și ajungeau în situații degradante. ”Când treceau trupele noastre printr-un sat nu mai rămâneau pe drum decât ofiţerii. Soldaţii năvăleau în case pe amândouă părţile. Unii cerşeau pe din faţă, în vreme ce alţii furau pe din dos”, preciza Ștefan Zeletin, contemporan cu evenimentele. Era o armată echipată în bătaie de joc, iar războiul tratat în mod superficial, cu inconștiență. Iar rezultatele s-au văzut odată cu începerea războiului. Armata română a fost efectiv spulberată de nemți iar capitala, Bucureștiul a fost ocupată. În doar câteva luni de război, România a mai rămas doar cu Moldova. În 1917, situația a fost salvată de promisiunile regelui Ferdinand I,privind împroprietărirea dar și de misiunea generalului Berthelot.

Trimiși cu mâinile în buzunar în fața tancurilor

Culmea, nici de această dată, statul român nu a învățat nimic. În Al Doilea Război Mondial, ne-am prezentat asemănător. Românii participau alături de nemți, începând din vara lui 1941, la campania împotriva URSS, celebra operațiune „Barbarossa„. Scopul declarat al armatei române era clar, eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Culmea, încă de la începutul campaniei, românii și-au atins obiectivele, chiar dacă a avut un preț mare. Numai în bătălia de la Odessa de pe 18 august-16 octombrie au murit 98.000 de soldați. Numa că mareșalul Antonescu nu s-a oprit în Transnistria. A făcut pe plac lui Hitler și a trecut Nistrul sfidând sfaturile militarilor cu experiență. Era o misiune sinucigașă pentru armata română să atace în inima stepelor rusești, mai ales că era prost echipată, în special pentru condițiile de iarnă rusească și nu deținea armament anti-tanc, nici tancuri. Era o adevărată sinucidere. Iar dezastrul nu s-a lăsat mult timp așteptat. Soldații români au fost prinși de iarna rusească fără echipamente de iarnă, mănuși sau șube. Soldații români au înghețat în stepele rusești. Pe cei care nu-i secera frigul, îi doborau tancurile rusești. Practic, soldații români au fost trimiși să lupte cu divizii de tancuri, fără armament anti-tanc.

„La Armata 3 existau 48 de tunuri antitanc de 75 mm, ceea ce însemna o piesă la 3-4 km de front, în condiţiile în care inamicul a atacat cu 12 tancuri pe km de front, iar Armata 4 avea 24 piese de 75 mm la un front de 250 km, ceea ce însemna un tun la 10 km de front”, scriau Mihail Vasile-Ozunu şi Petru Otu în cartea „Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad“, apărută în 1999 la Editura Ion Cristoiu. Evident, rușii au simțit slăbiciunea trupelor românești și au atacat masiv în acele zone, cu ce altceva decât cu divizii de tancuri. ”Singura soluţie era să atacăm cu echipele noastre de Vânători care erau constituite deja şi antrenate să arunce sub şenile pachete cu grenade. Erau create trei echipe. Fiecare din noi îşi avea echipa lui. Ţinând seama de ceaţă şi de lanul înalt de secară prin care tancurile trebuiau să evolueze, şi ajutaţi şi de puţin noroc, era cu putinţă să ne apropiem nevăzuţi de car şi cu grenadele noastre să-i distrugem şenilele. Apoi un bidon cu benzină aprinsă sub motor l-ar fi scos definitiv din luptă. Era o soluţie disperată, plină de riscuri, mai ales la un atac simultan de mai multe tancuri, care s-ar fi putut apăra reciproc. Dar altă soluţie nu era”, preciza Radu Mărculescu, sublocotenent în Armata a 3-a distrusă în bătălia de la Cotul Donului, în „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică“, citat şi de Ion Cristoiu în articolul ”Stalingrad: Românii dădeau cu ciocanul în tancurile ruseşti ca să le oprească!” din revista Historia. Dezastrul a fost complet. Înghețați, flămânzi și fără armament specific, românii au fost spulberați, la Stalingrad, Cotu Donului și în Stepa Calmucă.