Relația dintre mareșalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară este una dintre cele mai controversate episoade din istoria românilor. Mulți specialiști au dezbătut motivele care au stat la baza deciziei lui Antonescu de a accepta un stat național legionar, de care s-a descotorosit după patru luni.

La 4 septembrie 1940, după ce România a pierdut într-o singură vară o treime din teritoriul său, împărțit între URSS, Ungaria și Bulgaria, regele Carol al II lea, îl numea pe generalul Ion Antonescu, prim-ministru cu puteri absolute, deși avusese o relație încordată cu acesta.

Opinia publică dar și partidele politice îl învinovățeau pe Carol al II-lea de pierderea României Mari, prin politica sa duplicitară, care nu a funcționat. Nici măcar apropierea de Hitler și legile anti-semite ale guvernării Gigurtu nu au salvat România de la pierderea unor importante teritorii precum Transilvania de Nord-Vest, Bucovina de Nord, Basarabia și Cadrilaterul. Generalul Antonescu avea misiunea să formeze un guvern de uniune națională pentru conducerea țării în acest moment de criză.

Antonescu însă l-a făcut pe Carol al II-lea să părăsească țara. Mai precis, pe 5 septembrie 1940 i-a cerut regelui să abdice și să plece. Se spune că l-ar fi amenințat și cu revolverul. Pe 6 septembrie, Carol al II-lea, părăsea țara cu trenul regal lăsând tronul fiului său, Mihai I, pe atunci doar un adolescent. Antonescu rămânea președintele Consiliului de Miniștrii, cu puteri depline, în timp ce regele exercita doar câteva prerogative regale.

„Articolul I. Învestim pe domnul general Antonescu, președintele Consiliului de Miniști, cu puteri depline pentru conducerea statului român”, se preciza în decretul regal.

La opt zile după plecarea lui Carol al II-lea, Antonescu bătea palma cu Mișcarea Legionară și transforma România în Stat Național Legionar. Este una dintre deciziile controversate care au marcat anii de dictatură antonesciană.

Conjuctura politică din zorii Celui de-al Doilea Război Mondial

Decizia lui Antonescu de a se alia cu legionarii în conducerea statului a fost dezbătută cu numeroase ocazii. Pe de o parte se crede că Antonescu nu a avut de ales, fiind nevoie de conjunctura politică să guverneze alături de legionari. Mai precis, liderii partidelor istorice, adică PNȚ și PNL, printre care și Iuliu Maniu, ar fi refuzat să colaboreze cu Antonescu.

Motivele ar fi fost clare, Antonescu s-a proclamat conducător al statului, fără să poată fi tras la răspundere pentru faptele sale, iar Maniu și Dinu Brătianu nu ar fi dorit să guverneze cu un dictator care oricum și-ar fi impus punctul de vedere. În al doilea rând atât Brătianu cât și Maniu nu vedeau cu ochi buni dorința lui Antonescu de a se alia cu Germania Nazistă, mai ales în condițiile în care Hitler îi dăduse lui Horthy dar și naționaliștilor bulgari părți din România Mare.

Există și ipoteza că, în dorința apropierii de Hitler, Antonescu a dorit să se alieze cu un partid de extremă dreaptă, care de altfel avea o popularitate crescută în rândul populației după cum au demonstrat-o și alegerile din 1937.

În orice caz, Antonescu a continuat și definitivat reorientarea României către Germania Nazistă. Antonescu i-a cerut lui Hitler o misiune militară germană iar la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul de aderare la Pactul Tripartit, adică statele Axei, Germania, Italia și Japonia. Din acel moment România devenea o aliată a lui Hitler.

Pe 14 septembrie România era declarată Stat Național Legionar iar liderul Gărzii de Fier, Horia Sima, succesorul lui Corneliu Zelea Codreanu, era numit vicepreședintele Consiliului de Miniștrii. Cel mai probabil a fost o situație de conjunctură determinată de teama cronică a lui Antonescu dar și a societății românești, în general de Uniunea Sovietică.

Pentru mareșal alianța cu Hitler era preferabilă oricărei legături cu rușii. În plus, Antonescu credea că prin alianța cu Hitler poate recupera Transilvania de Nord-Vest, Basarabia și Bucovina de Nord.

”Un gardist fanatic și sincer, cu privirea rătăcită”

În acest mod era descris Horia Sima, de J.P. Ratay, atașatul american la București. Sima era omul alături de care Antonescu conducea România. La început legionarii și Antonescu păreau a se înțelege de minune. „Mişcarea legionară îşi exprimă întreaga mulţumire şi la apelul de colaborare al domnului general Antonescu, răspunde cu toată însufleţirea şi cu toată bucuria", preciza la început Horia Sima.

La rândul său, Antonescu îi asigura pe legionari de tot sprijinul său, arătând aliatului nazist că sprijin structuri de extremă dreaptă. Armonia a durat mai puțin de patru luni. Antonescu nu simpatiza stilul „fanatic și cu privirea rătăcită”, mai ales în momentul în care legionarii au început să i-a decizii de capul lor, provocând dezordine într-o țară pe care mareșalul și-o dorea cât mai disciplinată și ordonată, după model militar.

Lucrurile s-au complicat imediat. Legionarii total indiscplinați, mistici, dornici de răzbunare pe adversarii politici și mai ales dornici de putere, credeau că pot face precum Hitler cu Hindemburg, în Germania. Adică să se folosească de Antonescu pentru a ajunge la putere, iar mai apoi să-l înlocuiască. Horia Sima și legionarii visau la o societate nouă românească, pe principii ultra-naționaliste și anti-semite.

„Caracterul radical al programului politic al lui Horia Sima era rezultatul situaţiei Legiunii în toamna anului 1940, mai exact a lipsei acute de elemente calificate în stare să facă faţă necesităţilor unei guvernări, a frământărilor din interiorul ei şi a alunecării sale – treptate, dar ireversibile - spre radicalism şi anarhie”, scria Mihail Dăescu în „Rebeliunea legionară şi sfârşitul regimului naţional-legionar în judeţul Alba”.

De cealaltă parte, mareșalul Antonescu, militare de carieră nu vedea cu ochi buni revoluțiile. Și în orice caz nu pe legionari cu discursul lor mesianic, puși de creat dezordine și haos. ”Generalul avea o viziune conservatoare, paternalistă, autoritară, ce se datora în mare parte formaţiei sale militare.

El era străin de orice inovaţie ideologică şi revoluţionară, programul său politic, adus la cunoştinţa opiniei publice prin intermediul a numeroase apeluri apărute în presă, punea accent pe eficienţă, cinste, muncă, ordine şi linişte, elemente pe care le considera indispensabile pentru dezvoltarea şi prosperitatea unui stat”, preciza Dăescu în aceeaşi lucrare.

Legionarii doreau să scape de Antonescu și au terorizat întreaga țară

Ajunși la putere, legionarii au început să facă lucrurile de capul lor, fără consultarea lui Antonescu. Au început românizarea economiei naționale, adică naționalizarea unor fabrici. Mai mult decât atât s-au apucat să se răzbune singuri pe adversarii politici. Cea mai de notorietate este acțiunea de la Penitenciarul Jilava.

În noaptea de 26 spre 27 noiembrie au fost uciși, de legionari 64 de demnitari ai fostul regim carlist, arestați preventiv. A doua zi a fost ucis și Nicolae Iorga dar și Virgil Madgearu, membru marcant al PNȚ.

„Au dus la adevărate acte de samavolnicie din partea legionarilor şi a simpatizanţilor acestora care şi-au folosit poziţiile dobândite pentru a se îmbogăţi prin preluarea abuzivă şi folosind teroarea a întreprinderilor evreieşti. O cauză imediată, care a dus la ascuţirea contradicţiilor dintre general şi Legiune, a constituit-o activitatea Poliţiei Legionare, care, prin excesele comise, a creat o atmosferă de teroare, încă din luna octombrie întreaga ţară fiind cuprinsă de anarhie şi violenţă. Asasinatele, descinderile, arestările ilegale, maltratarea cetăţenilor, jafurile sau ţinut lanţ”, preciza Dăescu.

În plus, legionarii aveau intituții paralele care răspundeau doar liderului Gărzii de Fier, precum poliția legionară sau tot felul de organizații paramilitare. Toată aceastea l-au nemulțumit profund pe Ion Antonescu, mai ales că provocau anarhie și dezordine.

„Dacă sunt două Poliţii în stat, două Justiţii, două concepţii şi două conduceri politice şi economice, dacă toţi se amestecă, dacă toţi ordonă şi intervin când şi cum vor, prăbuşirea, în circumstanţele interne şi externe în care se găseşte Ţara, va veni vertiginos”, spunea Antonescu.

Mai mult decât atât, șeful statului român și-a dat seama că legionarii urmăresc să aplice modelul Hitler- Hindenburg.

„Legionarii l-au considerat pe Antonescu ca un fel de Hindenburg, ca un fel de paravan, în spatele căruia puteau să-şi impună puterea”, preciza şi istoricul Gheorghe Barbu.

Legionarii pregăteau lichidarea tuturor adversarilor, iar Antonescu urma să fie ultimul eliminat. Legionarii au înființat depozite cu armament și se înarmau. Și asta în condițiile în care șeful statului a desființat pe 2 decembrie 1940, Poliția Legionară și totodată îl demite pe Ministrul de Externe legionar Mihail Sturdza.

Mișcarea Legionară se baza pe sprijinul naziștilor germani. Mareșalul Antonescu i-a anihilat tocmai cu acordul lui Hitler. Mareșalul a făcut o vizită în Germania, pe 14 ianuarie 1941, tocmai pentru a discuta cu Hitler soarta legionarilor. Hitler l-a preferat pe Antonescu, tocmai fiindcă își dorea pe linia estică, o țară capabilă să se mobilizeze militar. Cu acordul Germaniei naziste și sprijinul total al Armatei, Antonescu i-a eliminat pe legionari după trei zile de război civil.