Specialiștii spun că Revoluția din decembrie 1989 a fost posibilă și pe fondul incompetenței și a desprinderii de realitate a liderilor Securității. Rapoartele privind starea de nemulțumire a populației erau ignorate iar liderii comuniștii preferau să trăiască într-un vis propagandistic.

Pe 16 decembrie, ca răspuns la încercarea de îndepărtare a pastorului Laszlo Tokes , mai mulți timișoreni s-au adunat la un protest în fața casei acestuia. Protestatarilor confesionali li s-au adăugat muncitori, oameni de diferite religii și credințe, sătui de regimul comunist. De la mesajele de susținere ale pastorului s-a ajuns rapid la ”Jos Ceaușescu”, un mesaj al disperării urlat de o femeie, aflată într-un imobil din apropiere. În scurt timp, timișorenii s-au raliat împotriva regimului opresiv. Începuse Revoluția în România. Nici violențele extreme îndreptate împotriva lor de regim nu i-au îngenuncheat pe timișoreni. La distanță de câteva zile, pe 21 decembrie 1989, Ceaușescu încerca să demonstreze tuturor că este în control organizând o adunare la București, în fața Comitetului Central al PCR în Piața Palatului.

Încercarea de a ține un discurs în fața muncitorilor adunați a fost un eșec. Ceaușescu a suferit un șoc, era huiduit de mulțimea pe care o credea de partea sa. Revoluția începea și la București. Pe 22 decembrie, Nicolae și Elena Ceaușescu fugeau de pe acoperișul CC al PCR cu un elicopter. Regimul comunist căzuse. Se pune însă întrebarea: cum a fost posibilă o asemenea revoltă populară într-un stat totalitar, în care activitatea cetățenilor erau controlată în detaliu? Securitatea avea oameni infiltrați la toate nivelurile. Avea informatori în fiecare fabrică, departament, brigadă, samd.

Se spune că știa ce mișcă fiecare român. Cum de i-a scăpat Securității starea această de nemulțumire și disperare profundă a românilor, faptul că ascultau posturi de radio occidentale, la scară largă, și că regimul Ceaușescu era tot mai contestat, de la cozile la alimentele de bază și până la nivelul activiștilor de partid? Istoricii spun că, de fapt, ruperea de realitate a elitei comuniste, dar și politizarea masivă a Securității a dus la o evaluare greșită a stării populațieii. Acest lucru a permis populației revoltate să ia efectiv prin surprindere regimul.

O țară măcinată de foame și restricții

În 1989, românii ajunseseră la capătul răbdărilor. Și aici ne referim la românii de rând, nu la oamenii cu funcții ai partidului. Timp de un deceniu suferiseră restricții greu de imaginat, aproape insuportabile. Oamenii erau înfometați, mâncau pe cartelă, stăteau la cozi interminabile pentru alimente de bază și sufereau restricții la electricitate și căldură. Totul pentru ca Ceaușescu să plătească o datorie externă uriașă, pe care, în mare parte, tot el o făcuse printr-o politică economică și industrială falimentară.

„Rezervele guvernelor occidentale de a mai acorda credite pentru o industrie nerentabilă au obligat conducerea partidului să găsească soluţii pentru raţionalizarea consumului şi redresarea economiei. Presiunile Fondului Monetar Internaţional pentru ca guvernul de la Bucureşti să-şi reevalueze planurile de dezvoltare industrială, precum şi perspectiva intrării în incapacitate de plată l-au determinat pe Ceauşescu să anunţe că România intenţiona să-şi achite datoria externă, o povară care a fost aruncată direct asupra populaţiei”, preciza și istoricul Mioara Anton în ”Cultura penuriei în anii 80 : Programul de alimentație științifică a populației„. Economia românească, dependentă de materii prime de import, era falimentară. „Aproximativ 19% din totalul creditelor externe s-au folosit pentru recuperarea pierderilor intreprinderilor. Economia suporta blocaje în lanț. Cu pierderi anuale de circa o sută de miliarde de lei”, preciza Lavinia Betea în ”Ceaușescu și epoca sa”.

În aceste condiții, Revoluția de la 1989 a fost o răbufnire firească a unui popor tot mai oprimat și batjocorit. „ Este un eveniment care se înscrie în definitia clasică a revolutiilor. Adică a avut niște cauze, a avut un moment de acumulare, criza anilor '80 care a adus în punctul disperării oamenii din România. Apoi a fost acea perioadă când s-au declanșat reformele lui Gorbaciov, care, de fapt, au dat semnalul schimbării în țările Europei de Est. La toate acestea se adaugă și încăpățânarea lui Ceaușescu de a nu schimba nimic în România și izbucnirea de la Timișoara care ulterior s-a propagat la București", spune istoricul Mădălin Hodor.

„Securitatea nu mai controla situația reală din România”

Se pune totuși întrebarea cum de nu au anticipat cei de la Securitate, pe baza informatorilor, consecințele gradului uriaș de insatisfacție al populației? Istoricul Mădălin Hodor spune că, de fapt, Securitatea nu mai controla deloc situația în România și că ajunsese, la nivel de conducere, la fel de desprinsă de realitate ca dictatorul Nicolae Ceaușescu. Totul a pornit de la dorința de reformare a Securității de către Ceaușescu la finele anilor '70. După ce Ion Mihai Pacepa, fostul consilier al lui Ceaușescu și general al Securității, fugea din România și cerea azil politic în Statele Unite ale Americii, dictatorul nu a mai avut încredere în ofițerii de Securitate.

Și a început să nominalizeze în toate funcțiile de conducere ale Securității tot felul de politruci, oameni loiali PCR. Adică oameni care nu aveau nici priceperea, nici experiența ofițerilor de Securitate în gestionarea maselor și a activității în general. În plus, erau și rupți de realitate, dar și dornici de a-i face pe plac lui Ceaușescu în orice condiții. Așa s-a ajuns în situația în care șefii Securității nu mai cunoșteau realitatea din România. La ei ajungeau doar informațiile pe care și le doreau să le audă și Ceaușescu. Adică, în timp ce țara ardea mocnit, ei raportau cǎ populația este mulțumită și totul este sub control.

„Explicația este că, de fapt, Securitatea nu mai controla de multă vreme situația reală din România. Securitatea anilor '70-'80 a devenit o instituție foarte birocratică în urma fugii lui Pacepa și a unor diverse alte evenimente. Ceaușescu a politizat foarte mult Securitatea. Nu mai avea încredere în ofițerii de Securitate și a trimis în aparatul de conducere mai degrabă politruci, oameni loiali partidului. Asta a devenit un standard profesional și în consecință Securitatea a început tot mai mult să urmeze linia partidului. Și regimul Ceaușescu s-a dus într-o utopie care l-a deconectat de realitate și Securitatea, la rândul ei, a tins spre același tip de analiză. Pentru că, până la urmă, șefii Securității nu puteau să-i spună lui Ceaușescu altceva decât ceea ce dorea Ceaușescu să audă. Și atunci s-a produs aceste efect de desprindere de realitate. Securitatea nu a mai identificat dușmanii reali ai regimului”, explică Mădălin Hodor.

Revoltele de la Brașov, primul mare avertisment ratat de Securitate

Un caz de manual, în sensul desprinderii de realitate a Securității, sunt revoltele de la Brașov din 1987. Evenimentul a fost tratat superficial de Securitate, în cheia politrucilor și a iluziilor lui Ceaușescu. "De fapt muncitorii ieșiseră în stradă din cauza crizei economice, a faptului că nu primiseră niciun leu la salariu și că întreaga fabrică era de fapt un butoi de pulbere, falimentară. De altfel întreaga industrie era falimentară și nu puteau să-i spună lui Ceaușescu lucrul acesta. Și au început să spună că au fost împinși de legionari, că Europa Liberă, cutare și cutare, adică niște cauze fără nicio legătură cu realitatea. După care au pus batista pe țambal la Brașov și lucrurile s-au repetat, fiindcă situația explozivă din țară era absolut evidentă”, spune Mădălin Hodor.

Rapoartele reale ale securiștilor de pe teren, ignorate complet

Într-adevăr, o parte a Securității știa foarte bine ce se întâmplă în societatea românească. Este adevărat că știau tot ce mișcă și despre ce vorbesc românii, inclusiv că ascultă Europa Liberă și alte posturi de radio occidentale. Agenții de teren, informatorii, erau bine conectați la realitate, făceau rapoarte elocvente care arătau realitatea societății românești. Și care era tot mai alarmantă pentru regimul comunist. Dar nu erau luate în seamă. Adică nu ajungeau la vârfurile structurii Securității [entru că politrucii din aparatul de conducere trebuiau să întrețină iluzia lui Ceaușescu.

„Ofițerii de la baza sistemului erau în contact cu realitate Dacă citești rapoartele lor, sunt foarte precise. Mai erau rapoartele zilnice care veneau de la direcția a doua, inspectoratele județene de Securitate, pe linia de contrainformații economice, de la ofițerii din fabrici, din uzine, din întreprinderi, din agricultură, din ceea ce privește alimentația populației. Și dacă citești rapoartele alea, era clar că vorbeam de un dezastru general. Nu aveai cum să ratezi chestia asta. Numai că aceste rapoarte nu ajungeau niciodată la eșalonul superior. Și în niciun caz nu erau prezentate lui Ceaușescu”, adaugă Mădălin Hodor. Revoluția i-a luat efectiv prin surprindere. Nu pe ofițerii operativi, care cel mai probabil se așteptau la asta, dar pe liderii comuniști care trăiau în bula lor. Reacția lor virulentă, dictată tot de considerente politice, nu a făcut decât să agraveze lucrurile.

Era efectiv disperarea unui regim pus față în față cu realitatea. „Atunci când s-au întâmplat evenimentele acestea reacția lor a fost foarte brutală. Ei în loc să încerce să găsească soluții care să evite vărsarea de sânge, ei s-au dus direct cu măsurile represive, au pus mâna pe arme și au început să tragă. Din obediență și din dorința lor de a arăta exces de zel și lui Ceaușescu cât sunt ei de în control, ca să nu își piardă funcțiile, au început să accelereze, să pună piciorul pe pedală, la represiune, au dat ordin să tragă, să facă masacru”, conchide istoricul Mădălin Hodor.