Când două avioane au zburat în World Trade Center pe 11 septembrie 2001, lumea a fost solidară cu Statele Unite. „Toți suntem americani”, titra Le Monde. La Berlin, 200.000 de oameni au ieșit în stradă pentru a-și exprima durerea. Acest lucru face cu atât mai frapant cât de diferită și obtuză din punct de vedere moral a fost reacția la uciderea a aproximativ 1.400 de israelieni de către Hamas.

Instituții majore de presă au fost ciudat de reticente să se oprească mai îndelung asupra ororilor înainte de a trece direct la răspunsul israelian. În loc să declare că suntem cu toții israelieni, editorialele Le Monde au fulminat împotriva „dorinței de răzbunare” a Israelului. Și când demonstrații uriașe au umplut străzile din Berlin, Londra, Paris și Bruxelles, acestea nu au fost solidare cu cei care au fost uciși cu brutalitate, ci au fost în mare parte în sprijinul teroriștilor, notează The Spectator.

A fost aceasta o expresie a dorinței de a proteja civilii palestinieni de probabila reacție israeliană? Cei de pe treptele parlamentului de stat din Melbourne sau cei adunați în fața Consulatului General al SUA din Toronto au vorbit pentru cei izgoniți și nenorociți? Au fost protestele de la Cairo și Islamabad despre situația fraților musulmani?

Aceasta ar fi interpretarea cea mai caritabilă. Și este fără îndoială că conflictul provocat de atacul îngrozitor al Hamas, la rândul său, a luat viețile multor civili palestinieni nevinovați. Dar dacă aceasta este adevărata motivație a demonstranților, unde au fost mulțimile de oameni care plângeau sutele de mii de șiiți (sau, de altfel, 3.000 de palestinieni) uciși de Bashar al-Assad în Siria? Unde sunt protestele în masă față de milioanele de uiguri asupriți de guvernul chinez din Xinjiang? De ce nimănui nu părea să-i pese când, abia luna trecută, că forțele azere au expulzat 100.000 de armeni din Nagorno-Karabah?

Critici la adresa stângii

Adevărul simplu și serios este că mare parte din stânga internațională abia a acordat atenție vreunuia dintre aceste conflicte, subliniază sursa citată. În schimb, și-a rezervat furia pentru acțiunile singurului stat din lume care se întâmplă să fie evreu.

Ce explică diferența dintre reacțiile la 9/11 și 10/7? O parte din motiv este complexitatea reală a conflictului din Orientul Mijlociu. Având în vedere istoria sa lungă și complicată, oamenii pot ajunge la concluzii diferite despre cine este vinovat pentru motivul pentru care o pace de durată pare a fi acum atât de inaccesibilă. Nu trebuie să existe nimic antisemit în ceea ce privește criticile la adresa guvernelor israeliene, inclusiv cel actual.

Dar mulți par să fi permis conștientizării complexității morale să se traducă într-o lipsă de dorință de a accepta faptul că anumite episoade din cadrul conflictului pot fi totuși clare. Oamenii rezonabili pot avea dezacorduri serioase cu privire la multe întrebări referitoare la Israel și Palestina. Dar ei nu ar trebui să aibă dezacorduri serioase cu privire la faptul că sacrificarea cu sânge rece a 1.400 de oameni – unii dintre ei bebeluși sau bunici și mulți atât de mutilați încât să fie de nerecunoscut – este ceva justificat.

Această lipsă de „claritate morală” pe care mulți au agitat-o în ultimii ani poate ajuta la explicarea unora dintre eșecurile mass-media – cum ar fi raportarea rușinos de eronată a tragicii explozii de la Spitalul al-Ahli. Dar este greu de înăbușit suspiciunea că are legătură cu un alt factor: o părtinire înrădăcinată în cerințele unei ideologii din ce în ce mai influente. Pentru a înțelege cum mulți au ajuns să fie reticenți să condamne Hamas în cel mai bun caz și, în cel mai rău caz, să sărbătorească de-a dreptul acțiunea teroriștilor, trebuie să înțelegem apariția unui nou set de idei care pun categoriile de identitate simpliste în centrul felului cum vedem lumea – și ajungem să ne distorsionăm capacitatea de a o înțelege.

În ultimele trei decenii, natura stângii s-a schimbat fundamental. O mare parte a secolului XX, a fost universalistă. În timp ce istoricul comunismului tindea să fie unul de represiune și ucidere în masă, promisiunea stângii a fost ca oamenii să fie solidari. Cel mai faimos îndemn comunist a fost ca muncitorii lumii să se unească – nu ca ei să formeze grupuri de afinitate segregate rasial.

Dar când revoluțiile promise nu s-au materializat, o secțiune a stângii a devenit dezamăgită de noțiunea de egalitate. În schimb, au adoptat un accent pe categorii de identitate "ascriptivă": gen, rasă, sexualitate și multe altele. Au ajuns să creadă că progresul este posibil numai dacă modul în care ne tratăm unii pe alții – și modul în care statul ne tratează – depinde în mod explicit de grupurile în care ne naștem.

O definiție care împarte lumea în categorii simpliste

În noua sa carte, The Identity Trap, jurnalistul și politologul Yascha Mounk urmărește originile intelectuale ale acestor idei și modul în care acestea au remodelat cultura și politica multor democrații occidentale. Ceea ce el numește „sinteza identității” explică în mare măsură transformarea regulilor și practicilor care guvernează o mare parte a vieții în Marea Britanie și SUA. De asemenea, ne poate ajuta să înțelegem de ce stânga, condusă de un presupus sprijin pentru cei defavorizați, s-a dovedit atât de reticentă să condamne Hamas.

Stânga – și, din ce în ce mai mult, părți ale mainstreamului – a îmbrățișat o definiție foarte specifică a rasismului, care orbește oamenii față de nedreptățile împotriva oricărui grup care este perceput ca fiind dominant. Împarte lumea în categorii simpliste de asupritori și asupriți, de albi și oameni de culoare, de colonizatori și colonizați – și apoi concluzionează că orice fel de cruzime este justificată în numele celor marginalizați. Și susține că toate nedreptățile din lume sunt într-un fel legate, dând fiecărui activist o obligație morală fără îndoială de a sprijini toate cauzele cele mai la modă ale stângii, spune Mounk.

Aceste tulpini de gândire explică de ce unii protestatari cred că „drepturile de reproducere înseamnă o Palestină liberă”; cum Black Lives Matter Chicago a postat pe Twitter o imagine hagiografică a parapantiștilor care au ucis peste 260 de oameni la un festival din sudul Israelului; și de ce zeci de grupuri de studenți de la Harvard ar putea atribui Israelului „întreaga” responsabilitate pentru cea mai gravă ucidere a civililor evrei de la Holocaust.

Cu alte cuvinte, pentru a înțelege de ce atât de mulți se luptă să creadă că evreii pot fi victimele discriminării sau terorismului, trebuie să știm cum s-a schimbat sensul rasismului. În definiția clasică, cineva este rasist atunci când crede că membrii unui anumit grup rasial sunt inferiori din punct de vedere moral sau intelectual. Același lucru, prin extensie, este valabil și pentru o entitate sau instituție colectivă care susține astfel de credințe.

Această concepție despre rasism ne permite să înțelegem lucruri importante despre lume. Dar, după cum au subliniat oamenii de știință socială, membrii grupurilor rasiale defavorizate pot, în anumite circumstanțe, să se confrunte cu dezavantaje serioase, chiar dacă nimeni nu are opinii dezavantajatoare despre ei. Exemplul tradițional – acum oarecum depășit din cauza creșterii serviciilor precum Uber – se referă la o persoană de culoare care încearcă să cheme un taxi pe străzile din New York. Dacă majoritatea șoferilor de taxi au crezut că acest pasager are mai multe șanse să locuiască într-un cartier sărac, s-ar fi temut că va fi mai greu să indice un alt tarif la sfârșitul călătoriei. Chiar dacă majoritatea taximetriștilor nu aveau convingeri bigote, ar putea să discrimineze totuși pasagerii de culoare.

Rasismul structural

Cercetătorii în științe sociale au inventat termenul „rasism structural” pentru a descrie acest fenomen și este un plus util la aparatul nostru conceptual pentru înțelegerea lumii.

Dar în ultimii ani, părți substanțiale ale stângii au făcut un pas mai departe. În loc să adauge la aparatul nostru conceptual, recunoscând că atât rasismul individual, cât și rasismul structural există, insistă că definiția corectă a rasismului este exclusiv structurală.

Acest lucru, prin contrast, face imposibilă înțelegerea multor aspecte ale lumii. Ea sugerează în mod eronat că oamenii din grupurile presupus dominante nu pot experimenta niciodată nicio formă de rasism - ceea ce face mai greu de realizat că membrii oricărui grup, fie alb sau negru, creștin sau musulman, presupus dominant sau presupus marginalizat, sunt capabili să fie consumați prin ura rasiala.

În discursul rasial al Americii, lumea este împărțită în două categorii: „albi” și „oameni de culoare”. Potrivit acestui punct de vedere, albii sunt membri ai unui grup privilegiat care a oprimat istoric minorități, iar oamenii de culoare sunt membri ai unor grupuri marginalizate care sunt prin definiție incapabile să comită acte rasiste.

Problema cu această viziune este că nu reușește să înțeleagă o mare varietate de conflicte politice. De exemplu, nu conține resursele conceptuale pentru a surprinde ceea ce se întâmplă atunci când un grup non-alb îl asuprește pe altul - așa cum face acum guvernul chinez în Xinjiang. Și eșecul devine și mai acut atunci când victimele urii rasiale sunt considerate a fi albe.

Șase milioane de evrei europeni au fost exterminați pentru că nu erau considerați parte a grupului etnic majoritar. Prejudecățile rasiale împotriva evreilor le-au limitat oportunitățile în aproape fiecare țară în care au trăit, inclusiv Marea Britanie și SUA, timp de secole. Mulți evrei din Israelul de astăzi, având rădăcini recente în Orientul Mijlociu, nu au pielea mai deschisă decât palestinienii. O minoritate considerabilă sunt negri, care au imigrat din Etiopia și Eritreea. Printre cei sacrificați la 7 octombrie, 30 erau muncitori migranți thailandezi.

Când Karine Jean-Pierre, secretarul de presă la Casa Albă, a fost întrebată despre o potențială creștere a antisemitismului în America, ea a răspuns susținând că „musulmanii și cei percepuți a fi musulmani au suportat un număr disproporționat de atacuri alimentate de ură”.

Ne putem aștepta ca această dinamică să devină mai inflamată în săptămânile și lunile următoare. Peste 1.700 de sociologi din Marea Britanie, SUA și nu numai au semnat recent o scrisoare prin care își exprimă solidaritatea cu Gaza. Ei nu au condamnat atacul terorist al Hamas. Nici nu au recunoscut situația a celor 220 de ostatici. În schimb, au subliniat necesitatea de a pune „violența de săptămâna trecută în contextul a 75 de ani de ocupație colonială a coloniștilor și a imperiului european”.

Dezordinea lumii

Afirmația că Israelul este o putere europeană implicată în „colonialismul coloniștilor” a devenit o parte omniprezentă a retoricii împotriva statului evreu. Dar, la fel ca afirmația că conflictul îi pune pe albi împotriva oamenilor de culoare, acesta deformează în mod fundamental problema în discuție. De fapt, ideea că Israelul e o așezare de coloniști, așa cum a fost America cândva, este de două ori denaturată.

În primul rând, evreii își au originea în Israel . Sunt prezenți în regiune de mii de ani. Departe de a fi analogi cu englezii care au pornit spre un continent presupus virgin, ei – ca și palestinienii – au o pretenție puternică de a fi locuitori indigeni ai zonei.

Pe de altă parte, descrierea Israelului ca proiect „european” nu reușește să se confrunte cu compoziția demografică actuală a țării. La urma urmei, milioane de evrei israelieni sunt mai degrabă mizrahi decât așkenazi. Ei sunt descendenți ai unor oameni care, de-a lungul ultimelor trei sferturi de secol, au fost expulzați violent din țările din Orientul Mijlociu, nu au avut încotro să se întoarcă și nu ar fi astăzi nici în siguranță, nici bineveniți dacă ar încerca să se întoarcă. Există, de asemenea, faptul că 21% din populația Israelului este arabă – mulți dintre ei au fost, de asemenea, uciși de Hamas la 7 octombrie.

Pe măsură ce un conflict mai larg și mai sângeros se profilează la orizont în Orientul Mijlociu, este timpul pentru o simplă dorință de a recunoaște dezordinea lumii reale. Ideea că toate presupusele victime ale opresiunii se vad sau ar trebui să se vadă ca niște aliați este o fantezie. Nici israelienii, nici palestinienii nu au monopol asupra virtuții morale. Nu este posibil să fie încadrați într-o simplă schemă de alb sau negru, colonizator sau colonizat, bun sau rău. Uciderea a 1.400 de nevinovați în Israel a provocat deja un conflict mai larg în care sunt probabil să piară mult mai mulți nevinovați.

Nici nu este posibil să ne așteptăm ca vreun stat să tolereze uciderea cu sânge rece a atâtor cetățeni fără să facă ceea ce este necesar pentru a-și restabili securitatea. Niciun alt stat nu ar accepta să se vorbească despre o încetare a focului în timp ce sute de oameni rămân în ghearele unui grup terorist brutal. Dar asta nu înseamnă că ar fi înțelept ca Israelul să se poticnească într-un război regional mai larg – și nici nu absolvă țara de responsabilitatea morală de a face tot ce poate pentru a proteja viețile civililor de „cealaltă” parte. Cum să echilibrezi aceste imperative fără a abandona niciunul dintre ele este o sarcină diabolic de dificilă.

Deși viitorul conflictului rămâne neclar, primele săptămâni oferă deja o lecție clară. Nimeni, nici israelian, nici palestinian, nu-și pierde umanitatea în virtutea grupului în care s-a născut. Iar o ideologie care este incapabilă să recunoască acel fapt de bază pierde orice pretenție de superioritate morală.