Dintre cele peste 1.700 de produse alimentare înregistrate în sistemele de calitate europene, doar 12 sunt din România. Cum ne protejăm și ne promovăm patrimoniul gastronomic?

Cine poate refuza, în zilele calde de vară, o salată de roșii, în sosul căreia să înmuiem „bărcuțe“ din coajă de pâine de casă, mai ales dacă salata are și un strat generos de telemea de Sibiu rasă? La câte nunți sau Revelioane nu am mâncat salata de icre de știucă, așezată „prețios“ pe o rondea de lămâie? Dar, poate cea mai „vibrantă“ amintire culinară este, pentru mulți dintre noi, sandvișul cu salam de Sibiu. Aceste produse cu care am crescut sunt recunoscute și protejate în Europa, dar încă multe altele merită recunoaștere internațională. „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu trei experți despre produsele tradiționale românești, locul lor în gastronomia noastră și rolul pe care l-ar putea juca în promovarea brandingului de țară.

12 produse românești recunoscute

Săptămâna a început cu vești bune: pe 26 iunie, pita de Pecica a primit din partea Comisiei Europene recunoașterea oficială și, automat, certificarea de Indicație Geografică Protejată. Realizată în zona Aradului, despre pâinea de Pecica se spune că era preferata familiei Ceaușescu.

În luna martie a acestui an, plăcinta dobrogeană (IGP) a devenit al unsprezecelea produs românesc recunoscut și înregistrat la nivel european, a anunţat Comisia Europeană. Bulgaria s-a opus, considerând că acest produs face parte și din patrimoniul său gastronomic, a pierdut, însă a primit dreptul de a folosi denumirea, dar numai la nivel local.

Celelalte 11 produse românești deja protejate în Uniunea Europeană sunt: plăcinta dobrogeană, salamul de Sibiu, magiunul de prune de Topoloveni, novacul afumat din Țara Bârsei, salata cu icre de știucă de Tulcea, cârnații de Pleșcoi, scrumbia de Dunăre afumată, telemeaua de Sibiu, cașcavalul de Săveni, salata tradițională cu icre de crap și telemeaua de Ibănești. Primele nouă au certificare IGP (Indicație Geografică Protejată), salata tradițională cu icre de crap a intrat în Registrul Specialităţilor Tradiţionale Garantate (STG), în timp ce telemeaua de Ibănești are certificare DOP (Denumire de Origine Protejată).

Ce înseamnă IGP și DOP

IGP (Indicație Geografică Protejată) este denumirea unei regiuni sau localități, folosită pentru descrierea unui produs alimentar. Această marcă indică faptul că produsul respectiv este asociat cu o anumită regiune geografică și deține caracteristici specifice, calitate şi reputație care sunt strâns legate de acea zonă geografică în care a fost produs, procesat sau preparat. Pentru a putea beneficia de denumirea IGP, aceste produse trebuie să fie în conformitate cu regulile și specificațiile stabilite de către organisme naționale sau europene, iar procesul de producție trebuie să aibă cel puțin o fază care se desfășoară într-o anumită regiune geografică.

DOP (Denumire de Origine Protejată) este, de asemenea, o marcă specifică de origine aplicată unor produse alimentare sau băuturi. Totuși, în acest caz, condițiile sunt stricte. Produsul trebuie să fie originar din această regiune, caracteristicile lui sunt datorate factorilor umani și factorilor naturali de mediu din zona respectivă, materiile prime folosite trebuie să provină numai din zona respectivă, producerea şi prepararea trebuie să aibă loc numai în aria geografică definită. Oricare abatere de la aceste reguli poate duce la pierderea protecției și a denumirii DOP.

„Dacă ne raportăm la numărul de locuitori, o țară de dimensiune similară României, Olanda, are doar cinci produse IGP (patru brânzeturi și un soi de cartofi) și un produs DOP pe care-l partajează cu Belgia (vlaai – un produs de patiserie cu cremă de vanilie și fructe). Din acest punct de vedere, România stă mult mai bine, cu 11 produse IGP și un produs DOP. Dacă ne raportăm la țările fruntașe precum Franța (261), Italia (319), Spania (208), Grecia (115), se vede că mai avem de recuperat, iar potențial există“, explică Gabriela Berechet, doctor inginer în Științe Inginerești și specialist în gastrotehnie.

Un produs certificat, pe înțelesul consumatorilor

Oana Vasiliu, jurnalist freelancer și curator de experiențe gastronomice, crede că „pentru nivelul de organizare actual al producătorilor români, cifrele sunt foarte bune și, totodată, o motivație să mai urcăm în top“. Totuși, consideră că țara noastră și producătorii au un drum lung înainte, iar rezultatele pot să apară în anumite condiții, cu o bună organizare și campanii susținute.

„Cred că ar trebui să vorbim de un context mai larg, până să ajungem la cifre concrete. Mândria națională oferită de bucatele locale este un pretext mai degrabă de inflamare în social media și mai puțin de a ajuta concret la un plan sau pentru un consum susținut, care să ducă bucatele românești la un nivel satisfăcător de recunoaștere europeană. De asemenea, este și lipsa unor organizații, bresle sau cooperative care să coaguleze mai mulți producători și care să aibă și o strategie concretă în a certifica produse, care apoi să se vadă în campanii de comunicare relevante, pe înțelesul consumatorilor români.

Îmi amintesc o campanie a unui lanț național de supermarketuri care susținea micii producători, iar ca să le descoperi povestea, trebuia să scanezi un cod QR. Un bătrân m-a oprit să mă întrebe cum să audă povestea producătorului, căci întorsese lădița pe toate părțile și nu găsise niciun buton sau difuzor. A treia problemă reală este prețul: calitate înseamnă bani, iar majoritatea populației României trăiește cu venituri reduse, ceea ce se reflectă și în coșul de cumpărături. Automat, scade și potențialul dezvoltării oricărui producător, care apoi să ducă povestea produselor sale până la nivelul unei certificări europene“, spune Oana Vasiliu.

Salamul de Sibiu, telemeaua de Sibiu și magiunul de Topoloveni sunt cele mai cunoscute produse certificate la nivelul consumatorilor din România, însă, de cele mai multe ori, consumatorul este familiarizat doar cu gustul și nu deține prea multe informații despre calitățile unui produs recunoscut și protejat.

Avantaje și responsabilități pentru producători

„În primul rând, este mult mai multă muncă, este multă pasiune, dar și o grijă suplimentară pentru calitate, care se reflectă în gust și în starea de sănătate a consumatorului. Apoi, este nevoia producătorului de a se menține relevant pe o piață dinamică, dominată de preț, unde perisabilitatea joacă un rol esențial. Nu în ultimul rând, este mândrie națională, care pleacă de la firul ierbii până la bucuria de a servi un produs care este la fel de bun ca omologul său din orice altă țară, care a trecut prin aceleași criterii de selecție“, spune Oana Vasiliu despre atuurile unui astfel de produs.

„Aceste produse reprezintă o valorificare a zestrei culturale, a patrimoniului imaterial care trebuie promovat. Dincolo de acest aspect, producătorii care accesează aceste scheme de calitate cu atestare la nivelul UE beneficiază de o serie de avantaje, care nu doar le creează oportunități, dar și obligații. Totuși, cred că atestarea schemei de calitate IGP sau DOP nu spune nimic consumatorului obișnuit, cumpărătorului la raft, dar produsele sunt cunoscute și achiziționate din simpatie pentru brand, mai degrabă, nu neapărat pentru că au un simbol al UE pe etichetă. După care rămân fideli, pentru că schema de calitate care le este atestată îi obligă pe producători să păstreze standardul de calitate neafectat“, completează Gabriela Berechet.

Mâncarea tradițională, din nou „la modă“

Deși avem doar 12 produse certificate, nu toate sunt la fel de cunoscute și consumate, potrivit specialistei în gastrotehnie, însă aceasta evidențiază schimbarea de trend din ultimii ani, când consumatorii au început să se îndrepte din nou spre ingrediente, produse și mâncăruri locale. Iar această schimbare are chiar și o componentă socială, nu doar una gstronomică.

Producătorii care accesează aceste scheme de calitate cu atestare la nivelul UE beneficiază de o serie de avantaje, care nu doar le creează oportunități, dar și obligații.

„Dacă la începutul anilor ’90 s-a schimbat modelul de la unul tradițional la unul care să reprezinte «reușita socială», cu mâncăruri venite de pe alte meridiane și ingrediente de care două generații în urmă nici nu auziseră, în zilele noastre «reușita socială» o reprezintă chiar modelul alimentar tradițional repudiat. Totul într-o prezentare modernă, cu tehnici de lucru mai puțin invazive asupra potențialului nutritiv al ingredientelor, dar cu garantarea siguranței alimentului, de la ingrediente locale (andiva de Gherăești, mâncărurile cu organe de animale – celebrele specialități din vechile zahanale), la păsările și animalele crescute în libertate, la pâinea cu cartofi sau cea din făină integrală, la ciorbe, borșuri, supe, tocănițe, sarmale și cozonaci. Și cu cât «scara» pe care cineva a urcat ca urmare a succesului profesional și financiar e mai mare, cu atât apetitul pentru fasole făcăluită cu ceapă şi boia a crescut în detrimentul hummusului, cel pentru ciorba de burtă în detrimentul ramenului, iar sarmalele cu mămăligă au câștigat teren în detrimentul burgerilor“, mai spune aceasta.

„Suvenirul culinar este lucrul pe care un călător îl poartă mult timp în amintire“

Mâncarea bună conectează oamenii, fără îndoială, și poate contribui enorm la promovarea brandului de țară și a turismului. Așa cum turiștii din toată lumea fac excursii culinare în Istanbul, Thailanda sau Sicilia, ei ar putea călători în România doar pentru mâncare, dacă gastronomia noastră ar fi mai bine promovată. Iar acest lucru s-ar putea face „printr-un efort comun al Ministerului Agriculturii cu cel al Turismului, printr-o prezență susținută la evenimentele de top ale industriei, atât cu stand, cât și cu participare la competiții, dublat de facilități fiscale pentru producătorii care vând pe piețele internaționale“, potrivit Oanei Vasiliu.

Opinia sa e împărtășită şi de Gabriela Berechet: „La toate târgurile de turism din lume, România ar trebui să aibă un stand, aș propune zile tematice în care produsele să fie prezentate, degustate și luate ca suvenir, căci acesta este singurul pe care un călător îl poartă mult timp în amintire, în afara răsăriturilor și apusurilor de soare care-ți iau respirația: suvenirul culinar“.

Totodată, Oana Vasiliu crede că și educația consumatorului, în ceea ce privește acest domeniu, e un criteriu important. Iar produsele care ar merita, la rândul lor, o certificare europeană sunt destule în România. „La categoria Specialitate Tradițională Garantată, aș mai promova salata de pipinci (n.r. – ghebe), scrijelele (n.r. – de cartofi), poale-n brâu, mucenicii moldovenești, sosul lutița și mâncarea de castraveți murați, iar la IGP aș adăuga șoncul de Banat, racii oltenești, ceapa de Făgăraș și păstrăvul de Bucovina, printre altele“, exemplifică jurnalista.

„Printre produsele care să merite certificarea aș aminti ceapa de Pericei, usturoiul de Copălău, ceapa roșie de Buzău, andivele de Gherăești, siropul de cătină galbenă, ghiudemul și babicul, crema Făgăraș, braga, socata, prăjitura Siret, prăjitura cu foaie cu bulion, alivanca moldovenească, poale-n brâu, salata de hribi, zacusca de vinete , coliva de grâu arnăut, turtele cu julfă, cozonacul moldovenesc și biscuiții Eugenia“, încheie Gabriela Berechet.

Cum ne ferim de produsele contrafăcute

Ca orice lucru de calitate pentru care există interes comercial, produsele certificate nu duc lipsă de „fake-uri“, dar putem evita achiziționarea unor produse contrafăcute. La nivel mondial, parmezanul și oțetul balsamic se numără printre cele mai falsificate.

„Cel mai facil mod de a le evita este alegerea unui loc de achiziționare precum piețele și târgurile autorizate sau lanțurile de magazine și băcăniile, unde toate produsele trec printr-o inspecție mai mult sau mai puțin riguroasă. De asemenea, citirea ambalajelor și înțelegerea tuturor ingredientelor, dar și a conservanților și importanța E-urilor reprezintă un alt mod de a evita produsele contrafăcute. Cât privește produsele internaționale care se vând și pe piața românească, unde potențialul este foarte mare de a cumpăra ceva neconform, cred că cel mai mult ajută tehnologia – cauți producătorul pe internet, vezi dacă există și cum se prezintă în online și abia apoi achiziționezi“, spune Oana Vasiliu.

Un alt aspect care trebuie menționat este acela că un produs certificat nu este întotdeauna 100% natural. „Să nu vă imaginați că dacă produsul are IGP/DOP nu se folosesc aditivi alimentari în procesul de fabricație. Dacă luați o etichetă de brânză Queso Manchego (IGP) din Spania veți vedea că are conservant acid sorbic, colorant caramel, iar în coajă, agent antimicrobian - natamicină, pentru că altfel produsul nu ar rezista pentru a fi comercializat la mii de kilometri depărtare“, conchide Gabriela Berechet.

Romana Rista, diplomat culinar (Fata care gătește cu flori)

„Produsele tradiționale ajută mai mult la construirea unui brand de țară decât diplomația politică“

Romana Rista este unul dintre puținii oameni care și-au dedicat viața promovării bucătăriei românești. După cum spune chiar ea, „de mai bine de un deceniu colind țara și caut la firul ierbii rețete vechi, cu zestre culinară și produse specifice locului“. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Romana subliniază importanța mâncării ca brand de țară și explică procedura prin care un produs poate fi atestat de către Comisia Europeană ca fiind specific zonei respective.

„Weekend Adevărul“: România are, în acest moment, 12 produse IGP și un produs DOP. Este un număr rezonabil sau sunt puține, comparativ cu alte țări din Europa?

Romana Rista: În contextul în care în ultimul Raport al Comisiei Europene din februarie 2023 s-a depășit cifra de 3.500 de produse (înregistrate sau cu cereri depuse) cu indicație geografică și tradiționale, consider că țara noastră este la un început de drum, dar și la o cotitură de drum, cea de definire a identității culinare, a recunoașterii și a prețuirii patrimoniului culinar. Aștept cu nerăbdare certificarea salinatelor de Turda, produse din carne ale unui producător clujean, care se regăsesc de câțiva ani pe rafturile unor supermarketuri. Iar vestea bună vine din nou de la Tulcea: luna trecută a fost depusă cererea de obținere a recunoașterii europene pentru batogul deltaic din sturion (IGP). Dacă din fiecare județ al României s-ar depune minimum un dosar pe an (lucru nerealist astăzi), am ajunge în câțiva ani la nivel de Franța, Italia și Spania, țările cu cele mai multe certificări. Potențial există. Ar fi bine să putem înainta cu o medie de cinci dosare pe an. Nu pot să nu remarc o curiozitate, din totalul produselor românești protejate, ieșim în evidență ca țară: avem patru specialități/aperitive pescărești din cele 11+1 produse cu certificat european.

Ce trebuie să știe un consumator despre aceste produse, care sunt calitățile, atuurile unui astfel de produs comparativ cu unele care nu au certificare? Prețul lor poate fi considerat mare pentru un segment de consumatori?

Aș vrea să punctez aici notorietatea unui produs care primește o supra-recunoaștere prin certificarea europeană și care poate împinge produsul mai bine spre consum, însă vânzarea nu este neapărat garantată. Însă este un plus de valoare, care, până la urmă, se vede și în prețul mai mare pe care îl plătim pentru produsul respectiv la raft, justificat printr-un control riguros al producției și al dezvoltării unui sistem de calitate normat. Până acum, produsele românești tradiționale și specialitățile tradiționale au avut filiera recunoașterii calității „din gură în gură“, România încurajând în anii de tristă amintire producția de masă. Sigur, ne amintim de salamul de Sibiu care se vindea pe sub mână, la poarta fabricii, sau era aproape imposibil de procurat dacă nu aveai pile. Țin minte magazinul Comtim din Timișoara, în anii ʼ80, unde se făcea o coadă infernală pe stradă când aduceau salam de Sibiu. Ți se vindea pontul: care era ziua în care se aducea. Trăim momentele în care pe piața produselor tradiționale nu tot ce zboară se mănâncă, nu tot ce scrie pe etichetă se respectă sau nu tot ce se produce are etichetă și astfel e nevoie de scheme de calitate, certificare care să crească încrederea consumatorului în produsul de pe raft. Și, totodată, să pună presiune pe producător ca în eticheta produsului să comunice transparent: din ce anume e făcut, cum e făcut și unde e făcut produsul respectiv.

Mâncarea, de la gust la marketing

Produsele românești IGP sunt cunoscute mai mult pe plan local. Cum ar putea fi promovate mai bine în străinătate?

Salamul de Sibiu are cea mai mare notorietate, apoi telemeaua de Sibiu, încă dinainte de recunoașterea europeană. Iar magiunul de Topoloveni a devenit mai cunoscut după validarea ca primul produs românesc înregistrat cu schemă de calitate IGP. Înainte de pandemie am fost invitată de Consorțiul - Asociația Producătorilor de salam de Sibiu, care a înregistrat salamul de Sibiu ca IGP în 2015, la un eveniment în circuit închis de lansare a campaniei „Enjoy. It’s from Europe“. Mi-aș fi dorit să fie mult mai vocală promovarea salamului de Sibiu după recunoașterea europeană, în special și pentru că a beneficiat de un buget de promovare în România și în alte două țări europene, Spania și Italia, de peste 1,6 milioane de euro în acești trei ani. Ar fi fain dacă salamul de Sibiu ar ajunge la suveniruri culinare, de exemplu atunci când plecăm din țară și vrem să surprindem gazdele cu un coș românesc de produse, să nu lipsească salamul de Sibiu. Sigur lumea l-ar îndrăgi. Cred cu tărie că este nevoie de consultanți și de multă diplomație culinară, de marketing cultural și marketing de produs, sper ca în viitorul apropiat brandurile românești care doresc recunoaștere pe piețe locale sau internaționale să apeleze mai mult la specialiști. Suntem o mână de oameni în România cu viziune pe aceasta nișă, cei mai mulți ne-am format ca autodidacți, ne-am dedicat ultimii zece ani promovării produselor locale și a identității noastre culinare.

Putem spune că mâncarea poate fi un ambasador al unei țări?

Studiile arată că Grana Padano PDO este cel mai consumat produs italienesc nu numai în Italia, ci și în lume. Brânza Manchego maturată 12 luni (noi avem un produs similar, brânza de Horezu) este protagonistă nu numai în tapas barurile din Spania, ci este asociată cu cultura spaniolă. Aici ar trebui să tindem și noi, spre această asociere imediată cu cultura țării noastre și spre o recunoaștere care să vină din afară țării. În plus, în ultimii ani, Comisia Europeană a introdus o nouă schemă de certificare pentru producătorii care au culturi și ferme în zonele de munte, cea de Produs Montan (Mountain Product), ea certificând originea montană, și nu calitatea produsului. Este trist, totuși, că nu avem în România o strategie clară de brand de țară și nici una coerentă în domeniul produselor alimentare, însă simt că se fac pași. Produsele tradiționale românești ajută mai repede la construirea unui brand de țară și a unui brand local decât orice alt exercițiu de diplomație politică. Ne putem uita la Polonia, care își înregistrează soiurile de mere, vișine, prune, ungurii au ceapa de Mako, pe când merele de Voinești sau merele din soiuri românești cu certificare? Un exemplu în acest sens ar putea fi șoanca arădeană/șoncul bănățean, adică jambonul de porc, care se afumă de Crăciun și se mănâncă prima oară de Paște, în Banat, Crișana și în Ardeal. Dacă se vor defini atuurile arealului geografic, că vorbim de Arad, de curenții râului Mureș și din pusta arădeană, favorabili pentru uscarea/maturarea acestui produs tradițional, care se face și în zilele noastre în gospodăriile tradiționale, putem vorbi de o autenticitate a acestui produs și putem merge pe certificare. De altfel, cu potențial aș vedea covrigul românesc și storceacul/sorceagul ca STG, ciorba pescărească din Deltă gătită cu sturion și acrită cu lapte acru.

Drumul brandului, de la festival național la etichetă atestată internațional

Produsele IGP sunt considerate embleme culinare ale unei țări. În patrimoniul gastronomic românesc există multe preparate și băuturi tradiționale deosebite, chiar unice în Europa. Cum le putem identifica?

În Ungaria, în aeroport găsești standuri cu boiaua de Kalocsa sau boiaua de Szeged, cu salamul de iarnă de Szeged, care este asemănător salamului nostru de Sibiu. Ele au devenit suveniruri culinare. Și aici vorbesc diplomația culinară și eticheta de produs. În vestul țării este renumită boiaua de Nădlac ca fiind cea mai bună boia, ea se vinde pe sub mână în 2023, se produce doar în gospodării. Există foarte puține culturi de ardei special de boia (paprika), nu mai avem morile de boia, deși în zona de vest erau foarte multe astfel de mori de boia, ele au ajuns la fier vechi după Revoluție. Salamul de Nădlac (Arad), cu o tradiție de 200 de ani, din al cărui proces de fabricație nu trebuie să lipsească boiaua de Nădlac (de regulă, iute și de o culoare roșiatică specifică și intensă), are de câțiva ani și un mic festival dedicat. A început să fie produs cu desfacere în piețe, cu certificat de producător sau în magazine de producător, nu numai acasă la localnici. Are foarte multe șanse, dacă producătorii se unesc și se ajunge la un acord pe plan local, să obțină certificarea, sunt demersuri locale în acest sens.

Ce alte produse crezi că merită această certificare?

Chiar salamul de Nădlac, că tot l-am menționat, merită pe deplin o astfel de certificare europeană, rețeta este păstrată din generație în generație și transmisă în comunitatea slovacilor care fac acest salam. Când vin la București de la Arad, nu numai când plec peste hotare, aduc cu mine de acasă de la Arad mereu salam de Nădlac, boia de Nădlac, brânză Liptoi specifică Aradului, şoancă (jambon afumat) și gârtene făcute de veteranele din Crișana și din Banat. Gârtenele sunt făcute în special în comunitățile maghiare – paste asemănătoare cu garganelli italienești, răsucite artizanal pe spată, se pun în supa de găină sau cocoș și mai ales în supa de nuntă din zonă: supa de fazan este mereu preparată cu gârtene. Desigur, o certificare a gârtenelor, de exemplu, nu ar avea un proces ușor, mai ales că ele se fac și în Câmpia Panoniei, în Ungaria, și în zone cu influență maghiară din Serbia, Croația, dar procesul artizanal este pe cale de dispariție. Dar ar fi interesant de urmărit procesul unui astfel de produs regional, a cărui paternitate poate fi dezbătută de mai multe țări, mai ales cele de pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar.

Trăim momentele în care pe piața produselor tradiționale nu tot ce zboară se mănâncă, nu tot ce scrie pe etichetă se respectă sau nu tot ce se produce are etichetă.

„Avem multă zestre culinară, însă rețetele multora se pierd“

Sunt producătorii sau micii producători români interesați de obținerea altor certificări IGP?

În ultimii zece ani am fost aproape de producătorii locali și de localnici din diferite comunități etnice din toate zonele țării, am sprijinit afaceri la început de drum. Avem o multiculturalitate despre care vorbesc în cărțile mele de „Zestre culinară“ (2018, 2019), proiect pe care l-am dus și în online în primul an de pandemie. Călătoresc mult, intru în comunități și scotocesc după zestrea culinară locală. Sper ca acest demers de pionierat pe care mi l-am asumat acum mai bine de un deceniu de când bat țara în lung și în lat în căutare de zestre culinară să fie mai vizibil, sper să-și dorească și restaurantele sau pensiunile să folosească produse locale. Multe dintre produse și specialități se consumă mai mult în casă. Din păcate, rețeta unora se pierde sau nu mai poate fi recuperată. Totuși, avem foarte multă zestre culinară, în fiecare loc în care poposesc eu am identificat atât rețete, cât și produse care merită puse mai mult în valoare și recunoscute ca un bun local.

Este dificil și costisitor procesul de certificare?

În termen de 60 de zile de la publicarea cererii, dacă nu sunt opuneri naționale, se continuă procesul de certificare pentru obținerea protecției la nivel european prin cerere depusă la Comisia Europeană. Procesul durează, se poate întinde chiar și pe câțiva ani dacă nu sunt îndeplinite toate criteriile sau dosarul e incomplet. Ulterior publicării dosarului în E-Ambrosia (format electronic) există un termen în care pot fi depuse opunerile internaționale, de data aceasta la CE. Dacă nu sunt, se continuă procesul de înregistrare.

Există riscul ca țara noastră să piardă unele produse, să fie certificate de alte țări? Cum a fost în cazul Bulgariei, care a făcut doi ani opoziție la cererea românilor de a certifica plăcinta dobrogeană.

În urma opoziției și a înțelegerii finale diplomatice, Bulgaria a obținut totuși dreptul de a folosi pentru zece ani, însă doar pe plan local – pe teritoriul lor dobrogean –, denumirea de „Dobrudzhanka banitsa“, fără IGP și fără drept de export. Sunt cazuri în care două țări, cum e cazul Sloveniei și al Croației, dețin împreună drepturile pentru trei produse. Până la urmă, este firesc, astăzi noi asistăm la un paradox în urma războaielor și a trasării granițelor politice între state: și anume, produse tradiționale recunoscute pe un areal geografic care acum este împărțit între două-trei țări. Doar să ne gândim că în Banatul românesc, cel unguresc și sârbesc sunt produse bănățene care ar putea fi înregistrate european, dar ele trebuie să fie foarte bine diferențiate, să fie unice, altfel fie dosarul va fi respins, fie se va ajunge la diplomație politică între statele care revendică paternitatea produsului. În curând, Bulgaria va avea două certificări noi: iaurtul bulgăresc și brânza sărată bulgărească maturată și păstrată în saramură (bulgarsko byalo salamureno sirene), produs lactat fermentat obținut din lapte de vacă, oaie sau bivoliță și mixt, maturat 45-60 de zile, care se folosește cel mai adesea în salata bulgărească Sopska, în plăcinta Banitsa și în Mish-Mash (o omletă bulgărească cu legume). Câți dintre noi nu au aflat de această telemea bulgărească sau nu au gustat-o în cel puțin unul dintre preparatele de mai sus, ca turiști pe litoralul bulgăresc? Ei bine, ce suveniruri culinare rămân în memoria culinară sau ce aleg să ducă acasă, în bagaj, turiștii străini care vin pe litoralul românesc sau care vizitează satele din Transilvania, în urma publicității făcute de Regele Charles? Las ca întrebare și cazul excepțional al Greciei, care are peste 100 de produse cu certificare europeană. Câți dintre noi nu vin încărcați din vacanțele însorite cu produse grecești tradiționale și le recunoaștem valoarea?

Multe produse și specialități se consumă mai mult în casă. Din păcate, rețeta unora se pierde sau nu mai poate fi recuperată. Totuși, avem foarte multă zestre culinară.