În replică, de pe celălalt ţărm al Mării Negre, vine vântul rece care aduce vorbele lui Serghei Şoigu, ministrul rus al Apărării: „...despre flota lor (NATO) în Marea Neagră. Nu numai că acolo sunt flota şi navele aparţinând unor state non-regionale. A devenit şi un obicei regulat. Este evident că le urmărim mişcările. Ce fac acolo? În mod normal, întreprindem tot ce este necesar pentru a preveni orice ameninţare împotriva ţării noastre“, scrie Adevărul .

Analiştii militari din ţările cheie din NATO au preluat imediat ştirea, semnificativă în contextul în care Rusia face în mod regulat - şi în ultimul timp din ce în ce mai des - referinţe la Convenţia de la Montreux şi prevederile sale militare. Pe fond, readuce de fapt pe toată lumea în faţa marii întrebări pe care, din când în când, atunci când situaţia o cere (sau o face inevitabilă) şi-o pun statele în cazul unor acorduri, convenţii, tratate gândite şi apoi semnate cu mult timp în urmă, Politicienii acelor vremi (în cazul acesta de care vorbim, al Convenţiei de la Montreux, era diplomatul român Nicolae Titulescu) au lucrat în termeni politici pentru o soluţie rezonabilă dar, cum nu era pe atunci moda echipelor complxe de consilieri, nu-i putem învinui că nu au avut nici imaginaţia şi nici pregătirea tehnică privind construcţia de nave militare. Ceea ce avem în textul Convenţiei de la Montreux cu greu se poate aplica unei flote militare moderne gândite pentru acţiuni de luptă cu şanse reale, având deci în componenţă toate tipurile de nave, inclusiv cele de mare tonaj (nu vă gândiţi la vreo aluzie la marina română cu dotarea sa scoasă la apă în momentul anual solemn de Sfântă Mărie, când vine şi Preşedintele).

Acesta este contextul în care este clar că NATO a înţeles că dacă doreşte să aibă o forţă reprezentativă în zonă, trebuie să creeze o task-force special destinată Mării Negre, operaţiune extrem de costisitoare deoarece este pe bază rotaţională, navele altele dcât cele riverane nu pot sta mai mult de trei săptămâni şi ar fi o iluzie comică dacă cineva ar lua în calcul sugestia ca navele super-performante ale altor naţiuni să ie trecute, eventual din compasiune strategică, în patrimoniul riveranilor de la Marea Neagră. De ce s-ar face asta, din moment ce nave vechi, vezi celebrele fregate britanice (sau avioane la mâna a doua) pot fi încă achiziţionate încă de români în cadrul unor programe de cooperare?

În consecinţă, în discuţie rămâne exclusiv speranţă prezenţei navelor moderne aparţinând statelor NATO. În acest context,  Convenţia de la Montreux, pare că începe să fie deopotrivă puţin convenabilă tuturor statelor semnatare, excluzând Turcia. Acum un an, venea un avertisment, foarte puţin luat în seamă, conţinut într-un articol publicat în primăvara anului trecut de Paule Goble în Eurasia Daily Monitor .

„Ruşii sunt furioşi pe caeea ce este prezenţa întărită a vaselor NATO în Marea Neagră şi în special în porturile ucrainiene, văzând în asta o provocare la adresa puterii şi influenţei Rusiei în zonă. Unele persoane de la Moscova şi mai ales din Crimeea ocupată sunt şi mai îngrijoraţi că SUA s-ar pregăti să iasă din Convenţie... Şi asta a provocat la Moscova o dezbare dacă ar trebui să se înceapă un demers de revizuire a Conveţiei ca un mod de a se împotrivi intenţiilor NATO.“

Modificarea Convenţiei în sensul dorit de ruşi, argumentează mai departe Paul Goble, este una care devine extrem de logică în contextul de azi şi vine în susţinerea avertismentul deloc criptic de ieri al ministrului rus al Apărării: ar trebui rediscutat totul astfel încât să schimbe un punct esenţial, anume durata şederii navelor în Marea Neagră. Asta ar face ca navele respective să aibă mai puţin timp să se desprindă din poziţiile de marş şi să intre pe aliniamente de apărare sau, la caz de nevoie, să aibă timpul să conducă operaţiuni de luptă cu şanse credibile de reuşită. 

Dar, tehnic vorbind, o discuţie despre modificarea, anularea Convenţiei sau ieşirea unei ţări din cadrul acestei este posibilă?

Este perfect posibil, răspunde analistul specializat în probleme de securitate Alexei Zender. Anularea Convenţie este posibilă în termenii art,28, perioada de valabilitate a Convenţiei fiind de 20 ani, s-a încheiat pe n9 noiembrie 195. Dar, pentru ca asta să se întâmple, unul dintre Statele Semnatare trebuie să transmită decizia Franţei care, în termenii Convenţiei, este statul depozitar. Cu toate că, rând pe rând, SUA, Marea Britanie şi URSS au ameninţat că vor face asta în perioada Războiului Rece. Nu s-a întâmplat niciodată.

Dar dacă cineva va vrea, atunci, din momentul depunerii cererii, Convenţia rămâne valabilă încă doi ani şi, conform înţelegerii iniţiale, statele semnatare s-au angajat să se reunească într-o nouă conferinţă pentru a ajunge la semnarea unui nou Tratat.

Într-adevăr, teoretic, acesta este este contextul şi acestea sunt reglementările.

Dar, cu sau fără o modificare sau chiar anulare a Convenţiei, Erdogan forţează construcţia cât mai rapidă a Canalului Istanbul, dublare a Bosforului, dar, de data asta, ceva care aparţine exclusiv Turciei şi devine atu strategic uriaş pe care Ankara îl poate folosi în orice sens îşi doreşte. Vital pentru circulaţia navală, civilă şi militară, decisiv în situaţie de conflict. Mai ales dacă, dintr-un motiv sau altul, Strâmtorile sunt blocate într-un singur punct măcar de un vas scufundat de un tir ostil sau de un simplu accident tehnic,

Crimeea şi Canalul Istanbul sunt noile locaţii în funcţie de care, la un nivel care ne depăşeşte complet, se poartă negocieri pentru traseele acceptate în noua hartă de putere care urmează să apară ca realitate în teren peste patru ani, atunci când se va finaliza cu adevărat procesul care a dus la prăbuşirea Cortinei de Fier şi prin care, pe un vas din Mediterana pe timp de furtună, se promitea că harta respectivă va fi într-o zi realizată.

Şi noi? Cu siguranţă vom figura pe harta respectivă.

Distribuie Distribuie Comentarii