Autorul Peter Ackroyd parcurge peste 2.000 de ani de istorie, aducând detalii nonconformiste despre stilul de viață al londonezilor, în cartea „Londra. Biografia unui oraș“.

Pentru cine dorește să cunoască Londra dincolo de istoria obișnuită și să pătrundă în spiritul ei „Londra. Biografia unui oraș“, de Peter Ackroyd, publicată de Editura Trei este lectura perfectă. Este opinia susținută de recenziile din publicațiile Observer, Sunday Telegraph sau Vanity Fair. Cartea semnată de celebrul autor nominalizat la Booker Prize și Comandor al Ordinului Imperiului Britanic conține un volum impresionant de informație, structurat pe teme.

În plus, Peter Ackroyd transformă Londra într-un personaj, iar istoria ei devine un roman palpitant. Parcurgând peste 2.000 de ani de istorie, autorul aduce în fața cititorilor detalii interesante, „picante“ și nonconformiste.

Mâncărurile preferate ale londonezilor, de-a lungul istoriei

Săpăturile arheologice au scos la iveală preferințele gastronomice ale locuitorilor Londrei romane (Londinium): stridii, pește, linte și castraveți, mazăre, prune, cireșe și nuci. Peste secole, „dieta londonezului saxon era mai puțin exotică“, spune Peter Ackroyd. Consta, în principal, în carne de orice tip, asezonată cu câteva feluri de legume. Peste zi, venea ora „cărnii de amiază“ și a „cărnii de asfințit“, alături de praz, ceapă, usturoi, napi și ridichi.

Țiparii sunt parte a meniului tipic londonez din cele mai vechi timpuri, prima pescărie de țipari fiind atestată în secolul al 11-lea. „Pâinea a fost cea mai importantă marfă pe parcursul istoriei Londrei“, explică autorul, care dezvăluie opiniile unui pastor german ce vizita Londra în 1767.

Londonezii, mai ales cei săraci, sunt seduși în primul rând de aspectul mâncării, „cu cât mai albă pâinea, cu atât mai bună o socot a fi“, observă prelatul german. Drept urmare, cad adesea victime unor înșelăciuni periculoase, pentru că pâinea albă era preparată, de fapt, „dintr-un aluat dăunător, în care sunt amestecate praf de cretă, piatră acră și cenușă de oase“.

„Ia de cumpără puiul meu gras!“– astfel își îmbiau clienții comercianții londonezi de mâncare stradală, în secolul al 17-lea. Puiul era o carne ieftină, dar servit alături de sparanghel devenea un fel de mâncare select. Spre toamnă, vânzătorii ambulanți irlandezi își făceau și ei apariția în oraș: „Cumpără un epure, un epure“. Cine mergea să cumpere de la ei, primea însă un sfat important pentru sănătatea publică: „Fiind de curând sfârtecați, să iei aminte la miros“. Alte mâncăruri stradale din epocă erau peștele prăjit și budincile, cu fructe sau lapte. Omniprezente sunt murăturile, pentru că „londonezii adoră gustul înțepător“ și conservă în oțet aproape orice: conopidă, ceapă, piersici, lămâi, stridii, sparanghel și chiar nuci.

„La concurență cu aceste delicatese erau sendvișurile, lăudate fără ocolișuri ca una dintre cele mai mari instituții ale noastre chiar de către Charles Dickens“, spune autorul.

Carne de vită coaptă pe jar, ciolane de vacă, burtă, tuslama sau cârnați sunt alte mâncăruri preferate de londonezi de-a lungul istoriei, toate în cantități impresionante. Istoricul John Stow notează în cronicile sale ingredientele folosite la pregătirea unui festin: „24 de boi, 100 de oi, 51 de căprioare, 34 de mistreți, 91 de porci“, pe lângă pește, legume și dulciuri. Mesele bogate erau, incontestabil, un mod de a demonstra puterea și avuția.

Ospătăriile sau restaurantele au o veche tradiție în istoria londoneză. Încă din secolul al 12-lea, un călugăr descrie un „loc poporal de gătit“ pe malul Tamisei, unde putea fi „cumpărată carne de animal domestic și de pește – făcută la jar, prăjită sau fiartă – în timp ce aceia cu gusturi mai alese puteau comanda vânat, fără îndoială alături de ale sau vin pentru a-și clăti cerul gurii“.

În astfel de localuri existau săli unde era servită masa pentru cei bogați, precum și ospătării pentru cei mai nevoiași. Mâncarea putea fi luată și la pachet dacă intervenea ceva neprevăzut. De asemenea, exista opțiunea ca cei ce treceau pragul ospătăriilor să vină cu propriile lor ingrediente ca să fie gătite și plăteau doar unul sau doi penny pentru efort și lemnele consumate.

Meniul zilei nu este o invenție a vremurilor moderne, ci există la Londra încă din secolul al 16-lea. În secolul al 18-lea, multe dintre localuri s-au specializat, devenind „locante cu vită“, „cotletării“ sau restaurante care serveau mâncare fierbinte, abia luată de pe foc.

Clubbing, din secolul al 17-lea

Nici clubbingul nu este o invenție modernă, ci există la Londra încă din anii 1600. Un secol mai târziu, apar deja cluburile de băut, dar și de dezbătut idei politice. Săptămânal, cei care le frecventau se adunau acolo să mănânce, să bea, să cânte și să discute ce mai e nou în politică. Cântecele obscene se combinau cu „discursurile egalitare“, alcool și multă voie bună, totul învăluit într-un nor de fum.

Asta pentru că, încă din anii 1700, londonezii „fumau tutun fără oprire“, din pipe de argilă. Se credea că tutunul are proprietăți medicinale și putea fi achiziționat din prăvăliile spițerilor ca „remediu pentru omul apatic“. Inclusiv copiii aveau voie să fumeze, iar „la școală, schimbau micul-dejun pe tutun, îndrumați de dascăli în scamatoria de a da fumul afară pe nări“.

Mirosurile Londrei de-a lungul epocilor istorice, relația cu igiena, arta spectacolului, sexul ca afacere, celebra ceață și ce înseamnă, astăzi, să fii londonez sunt doar câteva dintre temele pe care le dezvoltă Peter Ackroyd în „Londra. Biografia unui oraș“.