Diverse edificii zidite în vremuri trecute prin judeţul Neamţ au ajuns într-o avansată stare de degradare, nemaiavând nimic din măreţia de odinioară. Doar ziduri ruinate de timp le mai atestă existenţa.

Între ele este şi Palatul Cnejilor, o cetăţuie din comuna Ceahlău, la poalele muntelui, construită în secolul XVII, printre stăpâni fiind şi boierii Cantacuzini. Este un loc unde s-au ţesut legende care descriu o lume fantastică, dominată de fiinţe supranaturale, strigoi, căpcăuni, zâne, zmei sau vrăjitoare. Una dintre ele l-a inspirat pe Alexandre Dumas.

Nimeni altul decât autorul romanelor ce-i au în prim-plan pe celebrii muşchetari. Cum a ajuns francezul pe aceste meleaguri nu se ştie cu exactitate, dar se bănuieşte că le-a vizitat prin 1835, poposind la mănăstirea de aici, în zonă fiind întinse moşii ale Cantacuzinilor. Inspirat de o povestire, peste ani avea să o transpună în romanul „Strigoiul din Carpaţi“.

Potrivit legendei, Budu, unul dintre oştenii cu rang de căpitan al domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432), care urma să se însoare cu Ana, fiica voievodului, a murit într-o luptă cu tătarii, fiind ucis de o săgeată. Răpusă de dor, iubita a apelat la o vrăjitoare, iar într-o noapte farmecele îl aduc pe Budu călare pe un cal înaripat.

Oşteanul o ia pe Ana, merg pe platoul Ceahlăului, dar zorii zilei rup vrăjile şi întâiul cântat al cocoşilor îi găsesc pe cei doi deasupra muntelui. A urmat un tunet năpraznic şi tineriii sunt transformaţi în stânci, lângă locul numit Creasta Cocoşului. Cele două pietre sunt îngemănate, una mai mare, Budu, şi alta mai mică, Domniţa Ana.

Legendele mai spun că atunci când este lună plină, dacă umbra Turnului lui Budu se pogoară peste Palatul Cnejilor, la baza muntelui, cel care se află printre ruine devine strigoi, precum Budu, cel chemat din morţi. Profesor dr. Daniel Dieaconu, istoric al zonei şi autor de cărţi în care a adunat legendele Ceahlăului, spune că numele Palatul Cnejilor este unul care poate induce în eroare:

„ Nu era un palat, ca cele ridicate de către boierii vremii, ci o cetăţuie, construită la marginea de atunci a hotarului Moldovei, cu ziduri şi turnuri de apărare, ce înconjurau o bisericuţă construită la jumătatea veacului al XVII-lea. Nu este vorba nici de o fortificaţie ridicată în perioada când în spaţiul românesc se constituiau cnezatele şi voievodatele (secolele X-XIII)“.

Familia Cantacuzino a dat Imperiului Bizantin mai mulţi împăraţi, iar după căderea Constantinopolului (1453), o parte a membrilor au ajuns în Moldova şi Ţara Românească, ocupând dregătorii. Unii au obţinut titlul de cneaz de la ţarii ruşi, dregătoria fiind transmisă urmaşilor. Şi este foarte probabil ca cetăţuia de la poale de Ceahlău să fi primit de aici numele de Palatul Cnejilor.

„Călătorul vede pe dreapta, căţărate sus pe poală de munte, ruinele unor bătrâne ziduri de cetate din care se ridică sfioasă turla bisericii de la Palat. Dacă cercetezi de la vreun locuitor mai bătrân să afli ce-i cu ruinele acestea, îţi răspunde, nu fără vădită groază, că acolo a fost cândva Palatul Cnejilor, boieri cu mare putere în ţară. Întâmplări înfricoşate ar fi zguduit cândva încăperile întortochiate ale bătrânului palat“.

Aşa descria palatul preotul Constantin Matasă, arheolog şi fondator al Muzeului de Istorie din Piatra Neamţ, în 1934.

Printre oaspeţii cetăţuii au mai fost Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, în 1848, când fugea spre Transilvania, după eşecul revoluţiei de la Iaşi, Wilhelm de Kotzebue, diplomat german, Nicolai de Giers, diplomat rus, revoluţionarul francez Jean Vaillant, Gheorghe şi Petru Asachi.

Mănăstirea Bociulești. „Și acolo multă groază le fece“

La fel de misterioase sunt şi ruinele Mănăstirii Bociuleşti, ctitorită în anul 1629 de către logofătul Dumitraşcu Ştefan, împreună cu jupâneasa Nifia, pe malul râului Bistriţa, în localitatea Podoleni, judeţul Neamţ. A fost şi curte a domnitorului Gheorghe Ştefan (fiul logofătului ctitor), având forma unei fortăreţe cu ziduri şi turnuri înconjurate de un şanţ de apă.

Lăcaşul fortificat a servit domnitorului ca reşedinţă în timpul disputelor pe care le-a dus cu Vasile Lupu pentru tronul Moldovei, dar şi ca loc de surghiun pentru duşmanii săi. Biserica mănăstirii şi construcţiile au fost distruse în anul 1832 de o puternică viitură a Bistriţei, care a surpat terasa pe care ansamblul fusese ridicat. În prezent, mai sunt doar câteva ziduri din biserică şi clopotniţă.

Cât despre numele de Bociuleşti, se spune că ar avea două origini. Una de la bocetele familiilor boierilor surghiuniţi şi decapitaţi aici. „Pre Alexandru păharnicul şi pre Enachie comisul, feciorii lui Gavril hatmanul, nepoţii lui Vasile vodă, cu mare munci i-au omorât la Buciuleşti“, se arată în vechi cronici. Din această cauză se crede că locul ar fi blestemat.

O altă ipoteză a numelui ar fi tot de la bocete, dar ale sătenilor ale căror case, cimitir şi biserică au fost risipite de viiturile Bistriţei. Legende locale spun că aici ar fi fost decapitaţi soţia domnitorului Vasile Lupu, fraţii Toma şi Iordache Cantacuzino, dar în „Letopiseţul Ţării Moldovei“, scris de Ion Neculce, acestea sunt infirmate.

„După ce au luat pe doamna lui Vasilii vodă din Suceavă la mâna lui şi pe Ştefăniţă vodă, pre fiiul său, l-au însămnat la nas şi pre doamna au vrut să-şi râdă de dânsa. Şi aşe au trimis-o la Buciuleşti de au închis-o. Şi apoi prindzând pre amândoi fraţii Toma şi Iordache Cantacuzino i-au închis pre amândoi împreună cu doamna. Şi acolo multă groază le făce şi umbla noaptea cu luntrea pre apa Bistriţii, de-i spărie că-i vor răsturna“.

Aceste rânduri sunt cuprinse în letopiseţ, dar menţiuni privind mănăstirea şi biserica de la Bociuleşti au mai fost consemnate pe harta Moldovei, întocmită de Dimitrie Cantemir și de cărturarul Gheorghe Asachi, în „Calendarul pentru români pe anul 1853“, apărut în Revista Albina. Apoi, trecerea anilor a adus ruina la vechiul aşezământ, nimeni nefiind interesat să-l reconstruiască.

Smerodava, cetatea lui Ștefan cel Mare, nimic n-a mai rămas din ea

Fortăreaţa din localitatea Gâdinţi, care în documente este denumită Smerodava, Smederovo sau Cetatea Nouă a Romanului, era situată într-un loc de la conflueţa râurilor Moldova şi Siret. Din ea nu a mai rămas aproape nimic, doar nişte mici fragmente de ziduri din piatră şi cărămizi năpădite de bălăriile de pe un câmp mai atestă că acolo a fost o fortificaţie.

A fost ridicată, începând cu anul 1466, din porunca lui Ştefan cel Mare , care s-a preocupat îndelung de cetăţile din punctele-cheie ale Moldovei, dat fiind contextul pericolului reprezentat de polonezi, invaziile tătare şi mai ales de Imperiul Otoman, cea mai mare forţă armată de la sud de Dunăre după cucerirea Constatinopolului, care ameninţa şi teritoriile româneşti.

Este singura ctitorită de voievod în timpul domniei sale, pe un teren atipic, fără a beneficia de vreo „apărare“ naturală, adică nu pe vreo culme înaltă sau pinten semeţ de stâncă. Însă avantajul era dat de faptul că avea şanţuri de apărare succesive, care puteau fi inundate prin devierea apelor Siretului. Plus că zidurile înalte şi de vreo patru metri grosime erau din piatră.

„Din cauza solului nisipos, la baza cetăţii s-a construit o reţea de bârne din lemn fixate cu stâlpi. În timpul comunismului, din cauză că se afla în apropierea unei mari unităţi militare, nu s-au dorit renovarea şi punerea acesteia în circuitul turistic şi cultural. În prezent, este într-o continuă degradare, din ea mai rămânând doar câteva movile din pământ şi piatră“, se menţionează pe MonumenteNeamţ.ro.

Se mai spune că cetatea a suferit distrugeri, nu majore, în timpul campaniei din 1476, condusă de sultanul Mahomed al II-lea. Sfârşitului Smederovei avea să vină în 1675, când a fost distrusă nu în timpul unor confruntări, ci din raţiuni ale otomanilor, care nu doreau puncte de rezistenţă în Moldova. Ordinul unui vizir turc a fost pus în aplicare de către domnul Dumitraşcu Cantacuzino.