Mina de talc din Lelese (video), județul Hunedoara, a funcționat timp de aproape un secol, iar resursele de aici au fost exportate în trecut în Germania, Austria și Ungaria.

Mai puțin de 350 de oameni locuiesc în cele patru sate din comuna Lelese din Hunedoara (Sohodol, Lelese, Cerișor și Runcu Mare), așezări care la mijlocului secolului XX numărau împreună peste 1.200 de oameni.

Comuna Lelese din Hunedoara (video) a fost înzestrată cu resurse naturale valoroase. Mii de hectare de pădure înconjoară satele de pe coamele munților și din valea Runcului, însă la fel de prețioase pentru localnici au fost zăcămintele de talc și dolomită și de fier din munți.

„Au fost lucrări multe în această zonă. Era mare bogăție în adâncurile pământului. Lucrau oamenii aici, la minele de talc de la Cerișor și Lelese, dar și la cariera de dolomită de la Crăciuneasa și la minele de la Ghelari, toate deschise de peste un secol. Alți munceau în Hunedoara, la combinat. Acasă creșteau animale, toată lumea avea cai și vite”, își amintea Gheorghe Iuga, un fost miner din comuna Lelese.

Zăcămintele de talc au fost descoperite la începutul secolului XX și au intrat în exploatare imediat după Primul Război Mondial.

În Lelese au funcționat două mine de talc, iar exploatarea se făcea prin galerii de coastă și prin puțuri de extracție. La Cerișor talcul era scos din mină și dintr-o carieră aflată la intrarea în sat. În unele locuri, putea fi văzut la suprafața pământului.

„La început exploatarea era firavă: se extrăgeau cantități mici, din carieră. Nefiind drum de car spre mina Lelese, aflată în valea lui Irimuș, minereul se transporta cu desagii, până sus, în satul Lelese, și de aici era aduc cu carul până la stația de tren Crăciuneasa. Pe măsură ce a crescut cererea și s-a dezvoltat infrastructura, cantitățile de talc extrase au fost tot mai mari. După ce zăcământul de talc din cariere a dat semne de epuizare, s-a trecut la exploatarea subterană, mult mai complexă, mai periculoasă și mai costisitoare. Dar nevoia de talc fiind tot mai mare a impus și acest mod de exploatare, investițiile fiind susținute de stat”, amintea cercetătorul Rusalin Ișfănoni, în Monografia comunei Lelese (2018).

Mina de talc din Lelese, închisă în 2010

În anii ’30, talcul extras de la Lelese și din minele aflate în satul învecinat Cerișor era exportat în Germania, Austria și Ungaria, însă costurile mari de transport făceau mai puțin profitabilă achiziția sa. După Al doilea Război Mondial, regimul comunist a extins exploatările și le-a mecanizat.

Talcul era transportat la Govâjdia pentru a fi uscat și măcinat, apoi era încărcat în vagoanele garniturilor care circulau pe calea ferată care lega Hunedoara de Ținutul Pădurenilor.

De aici, lua drumul altor fabrici din țară, pentru a fi folosit în industriile farmaceutică, de cosmetice, chimică, la fabricarea hârtiei, a cretei, în țesătorii și în ceramică.

Minele și carierele de talc din comuna Lelese din Hunedoara au fost închise după 1990. Mina de talc din Lelese a mai rezistat până în 2010. Clădirile ei dezafectate pot fi văzute într-o vale înconjurată de păduri și traversată de drumul de pământ ce coboară din satul Lelese spre satele Runcu Mare și Govâjdia.

În satele Lelese, Cerișor (video) și Sohodol, aflate în deal, și în satul Runcu Mare, ale cărui case se înșiruie pe mai mult de cinci kilometri în valea strâmtă a Runcului, au mai rămas câțiva localnici care au muncit în minele de talc.

Unii dintre ei spun că sunt mulțumiți că trăiesc din pensiile primite ca foști mineri, mai mari față de veniturile cu care ar fi rămas dacă se rezumau doar la creșterea animalelor și la muncile forestiere.