Moartea arhiepiscopului Pimen a fost întâmpinată de conducerea Bisericii Ortodoxe Române cu un comunicat sec, previzibil şi valabil oricând şi pentru oricine, ca şi cum bătrânul ierarh s-ar fi stins acasă, în patul lui, în deplină linişte sufletească. Ca şi cum, în cazul de faţă, cauza morţii n-ar fi avut nicio importanţă.

Or, cauza morţii are aici o semnificaţie aparte: arhiepiscopului Pimen i-a fost cel puţin grăbită - dacă nu cumva chiar determinată - moartea de infectarea cu virusul care produce COVID-19.

Trecerea sub tăcere a acestui detaliu confirmă o bănuială mai veche, născută înainte de Paşte: Biserica Ortodoxă Română a întâmpinat întreaga problematică a pandemiei COVID-19 cu o atitudine de frondă, de adversitate mai mult sau mai puţin vocală faţă de deciziile anunţate de autorităţi în măsura în care acestea îi afectau ei, Bisericii, oarece ritualuri şi interese.

Dacă inventariem lucrurile pe care Biserica le-a apărat în ultimele trei luni, putem lesne observa că toate ţin de formele exterioare de manifestare a credinţei: dacă mergem sau nu la Biserică în Noaptea Învierii, dacă luăm Lumina Sfântă direct de la preot sau e suficient să ne-o transmită şi un jandarm, dacă ne împărtăşim musai cu linguriţa aurită sau merg şi linguriţele de unică folosinţă.

Mă tem că ierarhii care apără cu înverşunare asemenea canoane şi ritualuri pierd din vedere însuşi miezul creştinismului: puterea sa de esenţializare. Iisus a venit pe pământ tocmai pentru că oamenii citeau Scripturile prea mult în litera lor. Când a intrat în Templu şi a răsturnat tarabele negustorilor care vindeau animale pentru jertfă, El asta a vrut să transmită: lăsaţi litera Scripturii, reţineţi-i spiritul, căutaţi metafora, aplicaţi învăţătura. Ca urmare a venirii lui Hristos, jertfa pe care o aşteaptă Dumnezeu de la oameni stă acum în săptămânile de post şi rugăciune dinaintea marilor praznice şi nicidecum în oaia căsăpită la picioarele Marelui Preot.

Desigur, creştinismul nu avea cum să renunţe total la un inventar limitat de obiecte de cult şi de ritualuri. Dar acestea, ca forme exterioare de manifestare a credinţei, nu sunt indispensabile în vremuri de restrişte. Iar pandemia de acum e o perioadă de restrişte – deşi nu e nici pe departe, aşa cum zic unii, cea mai grea pentru creştini. Şi nu mă refer la creştinismul timpuriu cu persecuţiile sale, ci la o istorie mult mai recentă.

Literatura puşcăriilor comuniste abundă în exemple de oameni care şi-au trăit credinţa creştină în condiţii cu adevărat infernale. Şi totuşi, cu riscuri enorme, au putut să-şi improvizeze clopote din burghiele cu care sfărâmau sarea în ocne, anafura din pâine mucegăită sau agheazma din apă stătută, iar cântarea „Hristos a înviat din morţi” o transmiteau din celulă în celulă prin alfabetul Morse. Şi am convingerea că, la sfârşitul zilei, acei deţinuţi au rămas mai împăcaţi cu Dumnezeu decât contemporanii care iau lumină de la un ÎPS Teodosie venit din largul mării, călare pe o şalupă cu motor Johnson.

Apropo de şalupe: de-a lungul timpului, Biserica a demonstrat, totuşi, că nu e chiar atât de conservatoare, de refractară la noutăţile şi provocările care vin din societate. Căci n-am auzit de preoţi răspopiţi pentru că şi-au montat în biserici amplificatoare pe care le-ar invidia orice formaţie rock sau că au umplut lăcaşurile sfinte de crucifixuri cu leduri şi 7 melodii.

Iar provocarea care vine acum din societate, deşi nu atât de gravă ca prigoana comunistă, este totuşi teribilă: pandemia COVID-19. De aceea, poate, m-aş fi aşteptat ca Biserica să fi găsit o modalitate de acomodare temporară a ritualului religios cu exigenţele sanitare impuse de combaterea virusului. Şi sunt convins că soluţii s-ar fi găsit, mai ales când avem un Patriarh care – mai ţineţi minte, da? - a avut uluitoarea inteligenţă practică de a transforma un banal trafalet cu mâner telescopic în ceea ce, ca obiect de cult, se numeşte acum „miruitor extensibil pentru incinte înalte”.

Dar acomodarea ritualului religios cu exigenţele sanitare nu e o treabă pe care s-o facă oricine, tocmai pentru că se adresează celei mai intime particule a sufletului omenesc: credinţa. Nu o pot face personaje precum Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Nelu Tătaru sau Raed Arafat. Pentru ca oamenii să o creadă, nu o poate face decât elita de la vârful Bisericii – şi aici nu-mi dau seama dacă e vorba de Patriarhul Daniel sau de Sfântul Sinod, dar în mod cert semnalul numai de acolo putea veni. Şi nu a venit.

A venit, în schimb, IPS Teodosie, cu o altă inovaţie: pentru că Învierea a decurs în condiţiile pe care le ştim, total nesatisfăcătoare, arhiepiscopul Tomisului vrea să refacă integral slujba de Paşte în noaptea de dinaintea Înălţării.

E ca şi cum în Vinerea Mare, târziu în noapte, Pilat din Pont ar fi constatat condiţiile total nesatisfăcătoare în care a decurs răstignirea: „A plouat cu bulbuci şi a mai fost şi cutremur, n-au venit suficient de mulţi spectatori pentru ca efectul educativ să fie atins. Reluăm răstignirea peste 40 de zile, înainte de Înălţare. Ave!”, scrie jurnalistul Liviu Avram pe blogul său din  Adevărul .

Distribuie Distribuie Comentarii