Sentinţa definitivă dată inculpaţilor din Lotul Paul Al României la sfârşitul anului trecut a stârnit o revoltă în masă a avocaţilor, pe motiv că un confrate de-al lor ar fi fost condamnat pentru că şi-a făcut doar meseria. În lipsa motivării sentinţei, nu se poate face acum o evaluare a situaţiei, dar niscaiva reevaluări parcă s-ar putea încerca, scrie jurnalistul Liviu Avram pe blogul său din  Adevărul .

Dar mai întâi, o poveste. Pe 12 martie 2003, prinţul Paul cere primăriei Snagov să-i restituie 10 hectare de pădure care ar fi aparţinut bunicului său, Regele Carol al II-lea. Primăria refuză, pe motiv că nu a dovedit că este îndreptăţit la retrocedare. După trei luni, pe 6 iunie 2003, Prinţul Paul deschide proces la Judecătoria Buftea, prin care cere să i se recunoască dreptul la cele 10 hectare de pădure. Se fixează termen rapid, peste nici trei săptămâni, judecătorul nu mai aşteaptă punctul de vedere al Primăriei Snagov şi, fără să motiveze prea mult, dă sentinţa la chiar primul termen de judecată, din 26 iunie 2003: prinţul trebuie să primească pădurea înapoi. Celeritate, frate! – cum ar veni. Hotărârea rămâne definitivă pentru că nu a fost atacată de Primăria Snagov.

Aşa arată o autoritate de lucru judecat. Vă place? Acum nu-i mai place nici măcar judecătorului care a dat sentinţa, după cum s-a spovedit el la DNA. Aşa arată una dintre hotărârile definitive, irevocabile, inviolabile şi cum mai vreţi dvs. cu ajutorul cărora Prinţul s-a apucat să revendice tot ce credea el că a aparţinut bunicului său. O singură piedică a mai avut de întâmpinat la Snagov: directorul Romsilva Ilfov, instituţia care administra pădurea, s-a opus retrocedării, pe motiv că e vădit nelegală. Problema s-a rezolvat politic: Cristache Rădulescu, liderul PD Ilfov – partid ajuns între timp la guvernare - l-a demis pe director şi l-a numit în loc pe adjunctul acestuia, care era mult mai prietenos cu interesele domnului Prinţ, dar mai ales cu ale lui Remus Truică şi ale celorlalţi rechini şi caracude care, contra unor comisioane între 50 şi 80% din valoarea imobilelor, l-au „asistat” pe prinţ în recuperarea averii.

Şi aşa ajungem la o primă reevaluare. În anii ‘90, politica statului român faţă de proprietăţile celor deposedaţi de comunişti a fost mizerabilă, dar măcar avea un grăunte ideologic născut din gândirea lui Ion Iliescu: nu se restituie nimic celor îmbogăţiţi din exploatarea omului de către om. O sentinţă istorică a CEDO (Cazul Brumărescu) şi venirea la putere a Dreptei (PNL şi PD) păreau să fi schimbat lucrurile. Însă aceasta a fost o iluzie: politica statului român faţă de cei deposedaţi s-a transformat dintr-una mizerabilă, sub Stânga, într-una odioasă de-a dreptul sub Dreapta. Pentru că a născut un fenomen foarte bine controlat politic şi de o ticăloşie fără seamăn: cel al samsarilor de drepturi litigioase.

Mecanismul era de un cinism înfiorător: politruci plantaţi în tot felul de comiţii de retrocedare refuzau restituirile câtă vreme proprietăţile erau cerute chiar de foştii proprietari, dar deveneau dintr-o dată deosebit de indulgenţi imediat ce foştii proprietari vindeau drepturile litigioase către samsari. Ştiţi cum e: uneori, timpul şi statistica dau cele mai bune răspunsuri, aşa că visez la o lume ideală în care cineva, nu ştiu cine, ne va furniza o statistică din care să vedem câte din fostele proprietăţi confiscate de comunişti au fost retrocedate chiar foştilor proprietari şi câte au fost date samsarilor. Căci e greu de crezut că foştii proprietari au avut întotdeauna avocaţii cei mai proşti şi samsarii numai avocaţii cei mai buni.

Las aici şi o experienţă personală. Acum vreo 15 ani, când fenomenul samsarilor de drepturi litigioase devenise deja strident, am încercat să-l documentez mai temeinic, dar m-am izbit de un zid de nepătruns: niciunul din foştii proprietari nu a vrut să-mi arate contractul de cesiune, pentru că avocaţii samsarilor puseseră acolo nişte clauze de confidenţialitate absolut înspăimântătoare. Oamenii preferau să tacă şi să-şi ia firimiturile primite de la samsari, de teamă să nu le piardă şi pe astea. Tot cam pe-atunci, într-o discuţie colocvială la un simpozion, l-am întrebat pe şeful DNA, Daniel Morar, dacă poate face ceva cu acest fenomen. A ridicat din umeri şi a spus că atâta vreme totul este legal nu se poate face nimic. După ce a părăsit DNA, s-a dovedit, totuşi, că ceva-ceva s-ar mai fi putut face - iar dosarul prinţului Paul este o dovadă.

Şi avem, iată, o nouă reevaluare. Pentru activitatea de la DNA, lui Daniel Morar i s-au închinat ode şi i s-au dedicat cărţi. Însă timpul şi statistica aduc din nou corecţiile necesare. În cele două mandate de şef al DNA, lui Daniel Morar i-au trecut pe sub nas, fără să le fi mirosit absolut deloc, două colosale afaceri: Retrocedările şi Microsoft – în ambele fiind vârâţi până-n gât politicieni PD. Privind retrospectiv şi lăsând la o parte plevuşca, putem observa că marile succese ale lui Morar rezolvau de fapt interese politice ale celui care l-a numit acolo, Traian Băsescu. Ceea ce poate explica şi ceea ce unii nu înţeleg din conduita domnului Morar la Curtea Constituţională.

Evident, se impune acum reevaluarea şi a celui care a consacrat termenul, Traian Băsescu. În anii ’90, era un duşman înverşunat al retrocedărilor, ceea ce-l punea într-un veşnic conflict cu ţărăniştii. Dar după ce a devenit primar general al Capitalei, a pozat într-un vehement apărător al celor deposedaţi de comunişti şi într-un campion al retrocedărilor. Acum iarăşi simţim nevoia unui ajutor din partea statisticii: cât a restituit Traian Băsescu foştilor proprietari şi cât în folosul samsarilor? Gabriela Firea a avut şansa ei să desluşească această dilemă, dar n-a putut: PMP-ul lui Băsescu făcea parte din majoritatea care îi vota în Consiliul General toate aiurelile. Poate Nicuşor Dan să fie mai curajos din acest punct de vedere, deşi e puţin probabil.

Noi suntem condamnaţi să rămânem aici, răbdători, cu încredinţarea că acolo unde justiţia eşuează, timpul şi statistica vor demonstra, întotdeauna, ceea ce era de demonstrat.

Distribuie Distribuie Comentarii