Liviu Avram: Ce ne fac nouă astăzi Dragnea și Iordache le-au făcut nemții polonezilor în 1939
Dacă v-aţi întrebat vreodată ce au simţit polonezii în septembrie 1939, când blitzkrieg-ul lui Hitler le-a distrus ţara în trei săptămâni, urmăriţi ce se întâmplă acum în Parlament. E un blitzkrieg al coaliţiei majoritare împotriva fiecărui român plătitor de taxe şi impozite, purtat sub următorul stindard: „Da, vrem să vă furăm şi să nu ne pedepsiţi“, scrie jurnalistul Liviu Avram în Adevărul.
Pe 2 februarie 2017, Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu au ţinut o lungă conferinţă de presă menită să apere proaspăt adoptata Ordonanţă 13. O ordonanţă care spunea cam acelaşi lucru: „Da, vrem să vă furăm şi să nu ne pedepsiţi“. Vreme de o oră şi jumătate, niciunul dintre vorbitori nu a rostit vreodată sintagma – mult mai cunoscută azi – de „stat paralel“. De ce? Pentru că statul paralel încă nu se născuse.
Sorin Grindeanu a emis ordonanţa convins că-i sunt suficiente victoria recentă în alegeri şi primele măsuri populiste pe care apucase să le anunţe. Se vede treaba că nu a fost suficient: opinia publică nu era deloc pregătită pentru a înghiţi prevederile din Ordonanţa 13. Trebuiau luate măsuri - şi s-au luat.
Vreme de un an şi jumătate, o coaliţie formată între politicieni şi ziarişti (cu precădere oameni cu probleme penale) a construit cu migală conceptul de stat paralel, amestecând de-a valma tot ce s-a putut găsi: protocoale, portocale, sufrageria lui Oprea, arhiva SIPA, abuzuri, achitări, condamnări, Costa Rica, Madagascar, CEDO, CCR, directive europene şi câte şi mai câte.
A prins conceptul? Categoric da – la proşti şi la fanatici. Un bun barometru a fost marele miting PSD: cu excepţia unor exaltaţi din faţa scenei, sutele de mii de oameni aduşi acolo au asistat blazaţi la istericalele urlate în megafoane. Dar asta contează mai puţin, când deţii toată puterea în Parlament, nu-ţi trebuie neapărat sprijinul străzii, ci doar lozinci ca să-ţi justifici deciziile. Şi asta auzim când cerem explicaţii privind mutilarea legilor Justiţiei sau a codurilor penale: lozinci în care nu cred nici măcar cei care le rostesc. Le folosesc exclusiv ca să scape de întrebări.
Căci nimeni, niciodată nu a oferit o justificare logică pentru cea mai gravă dintre noile prevederi din legile Justiţiei: posibilitatea pensionării imediate a 90% dintre magistraţii Înaltei Curţi şi a 25% din restul magistraţilor.
Este previzibilă o uriaşă criză de personal, care va trebui rezolvată cumva. Şi atunci se va recurge la măsuri derogatorii de accedere în magistratură: o invazie de piţiponci şi piţipoance cu studii făcute după model Nicolicea vor putea ocupa locurile lăsate libere. Celor pensionaţi le vom plăti pensii colosale, iar înlocuitorilor salarii (deloc mici) de magistraţi. Iată aşadar cum vom fi puşi să finanţăm subminarea propriului nostru sistem judiciar.
La codurile penale, modificările sunt atât de multe, atât de grave şi adoptate atât de rapid, încât o singură comparaţie e posibilă: rafala de mitralieră care seceră în câteva secunde un batalion de infanterişti. Nu pot să-mi închipui că nişte oameni presupus raţionali pot să schimbe, într-un răstimp atât de scurt, trei sferturi din Codul penal şi din Codul de procedură penală – altfel decât că a existat în prealabil un grup de lucru secret, care a studiat opţiunile şi a luat deciziile, iar Parlamentul are doar sarcina să le legitimeze prin vot. Dacă aşa au stat lucrurile, mai este Parlamentul, aşa cum spune Constituţia, „organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare a ţării“? Sau e doar anexa unor infractori cu interese precise?
Putem înţelege înverşunarea celor de la Putere împotriva DNA, a Parchetelor în general: au pătimit mult. Dar n-ar trebui să uităm că DNA şi Parchetele sunt, până la urmă, doar o interfaţă, care acţionează – cel puţin teoretic – în slujba intereselor generale ale societăţii, adică ale noastre, ale tuturor. Dacă şi când o fac prost, dacă şi când sunt abuzuri punctuale, acestea trebuie rezolvate tot punctual, căci există instrumente, pârghii şi proceduri. Însă ceea ce face acum Parlamentul nu este o soluţie punctuală, ci una globală. Dezincriminările în cascadă şi abolirea unor instrumente eficiente de combatere a criminalităţii vor avea ca efect explozia însăşi a criminalităţii, în toate formele sale. România devine, prin acţiunea propriului Parlament, o ţară de netrăit.
Câtă vreme iraţionalul a pus stăpânire e Parlament, iar preşedintele pare să fi aţipit de-a binelea, nu ne mai rămâne decât să ne refugiem în vis: se făcea că la un moment dat, de după o perdea, se iţeşte capul lui Florin Iordache: „He-he, sunteţi la camera ascunsă“.
