Liviu Avram: Cătălin Predoiu şi Valer Dorneanu, începutul unei frumoase prietenii
Nu trece săptămâna să nu aflăm de dosare de corupţie clasate, ca urmare a excluderii probelor obţinute prin interceptări legale ale SRI. Contemplăm situaţia, nu avem ce face, pentru că aşa a decis CCR. Singurul care poate face ceva, ministrul Justiţiei, contemplă şi el situaţia. Iar situaţia se prezintă astfel: CCR a creat o insulă de impunitate penală absolută pentru o infracţiune gravă de corupţie, iar Cătălin Predoiu nu are nimic împotrivă, scrie jurnalistul Liviu Avram pe blogul său din Adevărul .
Toate aceste cazuri prăbuşite în instanţe se datorează unei decizii din acest an a Curţii Constituţionale. Preşedintele CCR, Valer Dorneanu, a vrut să-i dea o mână de ajutor colegului său de partid, Valeriu Zgonea, astfel încât acesta să scape, în dosarul penal în care e protagonist, de niscaiva interceptări SRI incriminatorii. Dorneanu şi-a convocat lacheii şi împreună au asediat îndelung prevederea din Codul de procedură penală care spunea până atunci, destul de limpede şi lipsit de echivoc, că pot fi folosite drept probe orice înregistrări obţinute legal, punct. Aici intră deopotrivă filmări ale camerelor de supraveghere, înregistrări ale martorilor prezenţi la comiterea faptelor, dar şi înregistrările făcute legal de către SRI dacă, în documentarea pericolelor la siguranţa naţională, apar acolo fapte de natură penală. Până la acel moment, CCR decisese de mai multe ori că articolul cu pricina este perfect constituţional.
La finalul asediului, şapte judecători CCR au zis că articolul nu mai e chiar aşa de perfect constituţional. Prin urmare: pot fi folosite drept probe orice înregistrări obţinute legal (inclusiv de către stâlpi dotaţi cu camere de filmat), dar nu şi înregistrările obţinute legal de SRI. Motivul ar fi că interceptările făcute de SRI nu au un cadru legal suficient de clar şi de previzibil de a putea fi contestate (nici cele cu stâlpul nu au un cadru mai clar, dar nu te poţi pune cu stâlpul). Cadru care altminteri există, dar cei şapte judecători nu l-au găsit suficient de clar şi previzibil – adică o chestie de apreciere subiectivă. Argumentaţia judecătorilor care au impus decizia pare convingătoare, dar numai până când citeşti opinia separată a judecătoarelor Livia Stanciu şi Simina Tănăsescu. Dar nu vreau să vorbesc aici despre argumentele care s-au confruntat în această decizie, ci despre efectele ei.
Căci Curtea Constituţională a creat prin această decizie o oază de impunitate penală absolută în privinţa unei infracţiuni grave de corupţie: traficul de influenţă.
Aşa cum probabil ştim cu toţii, traficul de influenţă este, pe scurt şi în limbaj comun, atunci când cineva promite cuiva că poate, contra cost, să influenţeze decizia unui funcţionar în aşa fel încât acesta din urmă să-l avantajeze pe cel care plăteşte peşcheşul. Conform doctrinei, traficul de influenţă nu este o infracţiune de rezultat (unde ar trebui atins un anume rezultat pentru ca fapta să devină infracţiune - cum e furtul, de exemplu: dorinţa de a fura nu e infracţiune, dar devine una când chiar furi ceva), ci e o infracţiune de pericol: traficul de influenţă este infracţiune din chiar momentul în care făptaşul promite cumpărătorului de influenţă că poate influenţa decizia unui funcţionar, indiferent dacă ulterior se ţine sau nu de cuvânt. Şi asta dintr-un motiv logic: valoarea protejată prin această incriminare este încrederea în instituţii, iar simpla promisiune este cea care subminează încrederea în instituţii, din moment ce acreditează ideea că decizia unei autorităţi poate fi tranzacţionată.
Însăşi Curtea Constituţională a validat această teză, atunci când nişte imbecili din Parlament, de teapa lui Ciordache sau Mitralieră, au încercat să redefinească infracţiunea de trafic de influenţă, astfel încât să fie pedepsită doar dacă făptaşul întreprinde şi demersuri concrete în sensul promisiunii făcute. CCR a declarat iniţiativa drept neconstituţională, tocmai pentru că altera însăşi esenţa acestei infracţiuni.
Şi revenim acum la decizia luată de aceeaşi CCR în ajutorul lui Zgonea. Dacă dintr-o interceptare realizată legal de SRI rezultă că făptuitorul X i-a promis cetăţeanului Y că pune o vorbă bună pe lângă funcţionarul Z, astfel încât acesta din urmă să-i rezolve lui Y o treabă, se cheamă că s-a comis deja infracţiunea de trafic de influenţă. Dacă ulterior X nu face nimic în sensul promisiunii făcute lui Y, rezultă că toată această conversaţie dintre X şi Y, interceptată legal de SRI, rămâne singura dovadă a comiterii infracţiunii. Numai că, potrivit deciziei CCR, această interceptare nu poate fi folosită drept probă, aşa că infracţiunea, deşi comisă, nu poate fi nicicum dovedită în faţa unei instanţe.
Nu ştim cât de frecvente sunt asemenea situaţii, adică nu ştim cât de mare este insula de impunitate astfel creată, dar asta contează mai puţin. Un sistem penal eficient este acela prin care oazele de impunitate, mari sau mici, sunt excluse – şi nicidecum create cu premeditare. Şi încă: create nu prin lege (că parlamentari cu interese penale am tot avut), ci prin decizii ale Curţii Constituţionale.
Există soluţii pentru a închide acest paradis penal creat artificial de dragul unui coleg de partid şi al altor câteva zeci de gulere albe? Sigur că da: adoptarea unei prevederi legislative care să satisfacă exigenţele CCR privind căile de contestare a interceptărilor realizate de SRI. Ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, a întocmit un proiect în acest sens, dar pare scris împreună cu Valer Dorneanu. Conţinutul îi este deja contestat de câteva asociaţii de magistraţi, pe motiv că e făcut special ca să pice din nou la Curtea Constituţională. Iar calea de legiferare aleasă este, la rândul ei, cel puţin discutabilă: proiect de lege pus în dezbatere publică până în martie anul viitor, după care cine ştie câte luni pentru parcurgerea procedurilor parlamentare. Până atunci, au timp toţi infractorii să-şi cureţe dosarele de probe.
Putea fi adoptată o ordonanţă de urgenţă? În pofida a ceea ce spune ministrul Predoiu, că referendumul de anul trecut îl împiedică să recurgă la OUG, răspunsul este afirmativ. Referendumul de anul trecut cerea interzicerea ordonanţelor în domeniul infracţiunilor, pedepselor şi al organizării judiciare. Chestiunea pusă în discuţie aici este una de procedură penală, care nu a fost supusă referendumului, şi, în plus, vizează conformarea legislaţiei la o decizie a CCR, situaţie în care întotdeauna folosirea ordonanţelor de urgenţă a fost permisă.
Aşa stând lucrurile, putem să avem, la acest moment, o singură concluzie: ministrul Justiţiei face tot ce e posibil ca să tragă de timp, astfel încât decizia CCR privind interceptările SRI să afecteze şi să închidă cât mai multe dosare. Şi o face tocmai sub pavăza referendumului prin care preşedintele Iohannis pretinde, la Bruxelles, că problema Justiţiei din România a fost rezolvată.
A trecut mai bine de un an de când Cătălin Predoiu e ministru al Justiţiei şi tot ce putem inventaria în dreptul său este faptul că nici măcar nu simţim lipsa unui Florin Iordache sau a unui Tudorel Toader. Continuitate parcă se cheamă, nu?
