Actorul, care joacă într-un serial despre spioni și Ceaușescu, a prins puțin din perioada comunistă, dar a suferit când casa natală i-a fost demolată și știa de mic că trebuie să fie „rezervat“ în privința conducerii.

Poate unul dintre cei mai versatili actori ai generației sale, Laurențiu Bănescu (40 de ani) a intrat în atenția publicului mai ales pentru rolurile de „băiat rău“, pe care le-a abordat cu precădere în film și seriale: de la Emilian din „Umbre“ la tovarășul Voinea din recent lansatul serial HBO Max „Spy/Master“ . Totuși, zona lui de confort a fost, încă din liceu, teatrul, deși admite că mai are multe de testat în cinematografie, de la fantasy la science fiction.

Un „acut“ simț autodidact l-a ghidat pe drumul actoriei, unde s-au „legat“ multe întâmplări și întâlniri norocoase, care l-au adus în punctul unde e astăzi. Paradoxal, în era promovării agresive în rețelele sociale, mai ales într-un domeniu ca actoria, Laurențiu Bănescu „nu se dă după trend“, după cum mărturisește. Dar pentru el nu e un impediment, așa cum nu e nici faptul că a ales să trăiască într-un oraș de munte, alături de soția sa și de cei trei copii. Despre toate acestea, Laurențiu Bănescu a povestit în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“.

„Weekend Adevărul“: Joci rolul unui agent de contrainformații din timpul regimului ceaușist în serialul „Spy/Master“, recent lansat la HBO Max – și ești din nou „băiatul cel rău“.

Laurențiu Bănescu: Da, am primit iar un rol de „bad guy“... Personajul meu îl hăituiește pe eroul principal, pe Victor Godeanu (n.r. – interpretat de Alec Secăreanu) . Am fost la casting atunci când Chris (n.r. – Christopher Smith, regizorul serialului) a vrut să vadă actori din România, apoi am primit scenariul și mi s-a părut foarte bun și cu o premiză excelentă. Și faptul că e cuplul Ceaușescu acolo, și toată atmosfera de film de spionaj, și încăpățânarea personajului meu... au fost multe elemente atractive pentru mine, ca actor, și m-am bucurat mult de rol.

Povestește-ne despre acest rol, despre acest tovarăș Mircea.

Sunt un tovarăș de la contrainformații, într-o poziție de vârf, și treaba noastră este să vânăm spionii. Îl bănuiesc de trădare pe personajul lui Alec, îl detest pentru că e mereu cu un pas înainte și îl și invidiez, pe deasupra. Personajul meu are și această motivație, dorința de a ajunge mai aproape de Ceaușescu, însă Elena nu prea mă înghite și de asta mi-e greu să ajung la Nicolae. Așa că încerc să adun dovezi ca să-l înfund pe Godeanu, iar toate astea mă etichetează drept personaj negativ.

Faptul că Ceaușescu a fost prins la Târgoviște, orașul tău natal, a avut vreo influență în construcția personajului? Cum te-ai documentat pentru rol? Erai doar un copil la Revoluție, cât îți mai amintești din perioada comunistă?

Amintiri foarte multe nu am, aveam 7 ani la Revoluție. A fost momentul în care mi-am dat seama, în bula copilăriei mele, că există în lume ceva mai mare și cu mize mult mai grele. A fost ca o primă maturizare când au venit acele evenimente sângeroase. Avusesem deja contact cu sistemul, în sensul că știam că trebuie să am grijă ce spun despre conducere, despre tovarăși, chiar de la grădiniță începând. Dar nu aveam foarte multe repere trăite pe pielea mea și nici scenariul serialului nu era sută la sută „călare“ pe realitate. Deci m-au interesat mai mult pârghiile personajului meu la nivel de motivație personală și intensitatea jocului ăstuia de-a șoarecele și pisica.

Filmul „Boss“, în care ai rolul principal, rulează în cinematografe și e a doua ta colaborare cu regizorul și scenaristul Bogdan Mirică. Ți-a creat un personaj greu, solicitant, tenebros, cum l-ai caracterizat...

A fost foarte intens, da, și cu un bagaj de emoție negativă pe care a trebuit să-l car zilnic o lună și jumătate, cât au durat filmările. Peste care s-a suprapus și perioada pandemiei, cu tot stresul legat de restricții și de riscul contaminării. Când filmezi în fiecare zi, oricum ajungi seara acasă și te pregătești pentru ziua următoare, deci nu ai cum să te îndepărtezi foarte mult de personajul tău. Dar când, în plus, nici nu ai voie să umbli pe străzi ca să iei o gură de aer și să te detașezi un pic, e și mai alienant. Bineînțeles, este și un lucru extraordinar, pentru că dacă ești actor, îți place chestia asta. Oricum nu filmezi 365 de zile pe an, e și un rol principal, așa că te bucuri să petreci două-trei luni din viață frământându-l și întorcându-l pe toate părțile. Și știam la ce lucrăm, împreună cu Bogdan și cu restul distribuției, așa că ne-am adunat puterile ca să-l ducem așa, intens, cu zile lungi de filmare, cu zona asta întunecată de emoție... Pentru toți a fost greu, dar mai ales pentru Bogdan, pentru că el a început cu mult înainte lucrul la film și a terminat cu mult după noi, actorii. E un tip atât de pasionat, care muncește atât de intens, încât slăbise foarte mult și ajunsese să nu mai poată dormi.

Cu Bogdan Mirică ai lucrat și la serialul „Umbre“. Ce a fost diferit la această colaborare?

A fost un avantaj că ne cunoșteam și că deja aveam repere comune de cinematografie, de estetică. Dar modul de lucru a fost foarte diferit. La „Umbre“ a fost mai ludic, mai „țăcănit“, pe când la „Boss“ a fost mult mai intens, o abordare mai serioasă, mai tensionată în general pe platou, din punct de vedere al demersului creativ.

Polițistul Emilian din „Umbre“ este considerat unul dintre cele mai bune personaje din întreg serialul, s-a bucurat de o mare popularitate, deși era un personaj negativ. Ai spus că ai avut norocul ca acest personaj să foarte bine scris de Bogdan Mirică, dar care a fost aportul tău, pentru că tu l-ai creat, până la urmă.

N-aș zice că l-am creat eu. Cred că Bogdan și cu mine am fost mama și tatăl lui Emilian (râde). El avea destul de clar în minte ce e cu personajul ăsta și cum vrea să interacționeze cu ceilalți dincolo de cuvinte, ca fizicalitate. Mi-aduc aminte că, la casting, Bogdan mi-a spus să încerc să sparg orice barieră fizică și să devin tactil, să mângâi, să mă așez în poala colegului cu care dădeam proba și să vedem ce se întâmplă. Atunci a fost startul pentru tot ce s-a întâmplat ulterior. Am păstrat tendința lui Emilian de a intra peste oameni, de a-i crispa, iar peste asta au venit imprevizibilitatea lui, crizele de nervi, de isterie, stilul său de a vorbi și ironia. În teatru avusesem deja personaje în care se regăseau clovneria, isteria, disimularea agresivă și asta m-a ajutat mult la serial. De aceea zic că a fost un mare noroc să lucrez pe „partitura“ lui Bogdan, cu indicațiile lui Bogdan și că împreună l-am construit pe Emilian.

Sunt și scene mai grele cu acest personaj, inclusiv una în care are loc un viol, iar Emilian e agresorul. A fost dificil să filmezi? Ai avut inhibiții?

A fost multă violență, inclusiv în secvențe în care nu se întâmpla ceva neapărat fizic, la nivel de contact. Dar când se întâmplă e foarte important să comunici și să lași de înțeles partenerului sau partenerei că poate să aibă încredere în tine, că nu se depășesc limitele și că totul este făcut cu atenție și maximum de control. Sunt lucruri foarte intense care se întâmplă pe platou, dar e la fel de important să nu uităm că e vorba despre joc, despre actorie. Implicarea poate fi sută la sută, dar în limitele fizice discutate și cu compasiune. Pot apărea situații complicate doar dacă nu ești pe aceeași lungime de undă cu partenerul, dacă apare inhibarea sau agresivitatea. Și, cum în meseria asta e vorba tot timpul despre emoții, e nevoie ca, dincolo de personaj, tu, actorul, să abordezi empatic orice secvență ai filma, pentru ca o secvență de viol să nu fie mai dificilă la lucru decât oricare alta și să nu-ți pui într-o situație dificilă partenerul.

Ai abordat și registrul de comedie, în filmul lui Nae Caranfil, „6,9 pe scara Richter“. Te tentează comedia pe viitor, are un actor preferințe?

În comedie e alt mod de a lucra, sunt alte mecanisme. Pot să zic că mi-ar plăcea foarte mult să fac până și comedie „slapstick“ (n.r. – un gen în care umorul apare ca urmare a unei activități fizice exagerate – loviri, căzături, apare în filmele lui Charlie Chaplin, în Tom și Jerry), dar mi-ar plăcea și fantasy, science fiction sau horror.

Poți să-mi dai câteva exemple de filme care-ți plac, din genurile enumerate?

Sunt foarte multe faine și mai ales cele clasice, care pe mine m-au marcat foarte tare, cum sunt „Odiseea spațială“, „Călăuza“, „Dr. Strangelove“, „Cei 7 samurai“, „Apocalypse Now“, „La vita e bella“... Sau filmele cu vampiri și vrăjitori, pentru care nu sunt neapărat fan, dar mi-ar plăcea să văd ce s-ar întâmpla cu genurile astea abordate în România, de regizori care au „bagajul“ acesta balcanic și o viziune un pic exotică față de Hollywood.

Ca actor independent, ai perioade în care nu reușești să trăiești doar din ceea ce faci

Să revenim la comedie, dacă tot vorbeam de genurile abordate în România. Au fost lansate multe comedii în ultimul an, unele au avut un mare succes de box-office, dar au fost și foarte criticate. Cum vezi acest trend?

Mi se pare foarte bine că se fac filme foarte diferite. Da, e o schimbare în peisajul cinematografic românesc. Se încearcă lucruri, unele dintre ele vor rezista, altele nu. Dar cel puțin se poate merge mai departe, se va putea discuta despre o evoluție. E normal să faci un lucru nou și să nu-ți iasă la nivelul celor făcute deja de multă vreme în altă parte, unde s-a instalat deja o tradiție. Dar cred că peste ani de filme foarte diferite o să fie un avantaj și pentru actori, și pentru breaslă, și pentru public. E bine dacă există diversitate și sper să mai fie abordate genuri noi.

Drumul tău în actorie a început în liceu, cu spectacole de teatru. De altfel, ai spus despre teatrul independent că e zona în care te-ai regăsit cel mai bine.

Și aici pot spune că am avut baftă de proiecte foarte faine, de dramaturgie contemporană, de regizori foarte creativi și asta în condiții de teatru independent – mijloace puține, buget mic, câteva lumini, câteva elemente de decor, dar multă implicare și pasiune mare. Apreciez mult independentul, pentru că are potențialul de a fi mai percutant, mai relevant, mult mai aproape de spectatori și de nevoile lor prin poveștile și prin subiectele pe care le abordează, care de multe ori sunt ocolite în teatrele de stat. Dar cred că este nedreptățit, în sensul că nu există o bază legală care să-l și susțină, nu e reglementat așa cum ar trebui, astfel încât artiștii să fie protejați financiar. Ca actor independent, ai perioade în care nu reușești să trăiești doar din ceea ce faci, pentru că dacă repeți, scrii sau pregătești alte spectacole, nu există un salariu care continuă să-ți vină de undeva. Ar trebui să fie mai ușor să te înscrii la o indemnizație în aceste perioade, așa cum este sistemul „intermitenților“ din Franța. Aceste modele există și s-ar putea face și la noi. Din zona independentă vin multe proiecte sociale, educative, pentru diverse comunități, care sunt extraordinare pentru beneficiari, pentru spectatori, pentru societate... E cu totul altceva față de un teatru instituționalizat și de aceea și sper că în câțiva ani lucrurile vor deveni mai ușoare pentru artiștii independenți.

Pasiunea pentru actorie, după cum ai povestit, a apărut în liceu, când colegul tău de atunci și viitorul dramaturg Ștefan Peca ți-a propus să joci într-o piesă scrisă de el. Apoi ați înființat chiar o companie de teatru în Târgoviște. Totuși, de ce nu ai dat la UNATC și ai ales să faci Comunicare şi Relaţii Publice, la SNSPA?

Pentru că niște oameni care lucrau în teatru pe vremea aceea m-au sfătuit să mai aștept, să mă duc pe la școală ca să văd cum e și să nu mă arunc direct la examen. Și le-am urmat sfatul, numai că am intrat la altă facultate, pentru că nu voiam să stau degeaba un an. Și am continuat cu Ștefan alături de gașca de artiști care „populau“ Green Hours pe atunci și cu grupul dramAcum. Culmea, mi s-a propus prin anul III să joc în niște examene de Regie la UNATC, la Mădălina Preda, și practic așa i-am cunoscut pe cei care mi-ar fi fost colegi dacă aș fi dat și dacă aș fi intrat la Actorie. O generație faină, cu artiști foarte talentați, Grămoşteanu, Iacoban, Andreea Samson, Babliuc, Costi Diţă, Ioana Barbu, Mateiu, Logigan, Zeța, Emi Pârvu și mulți alții. Pe câțiva îi cunoscusem deja în teatrul independent, cu alții m-am reîntâlnit ulterior și continuăm să ne întâlnim și să lucrăm împreună, din când în când. Cât timp am fost student, am stat mult prin UNATC, am citit despre toți greii teatrului modern, Meisner, Strasberg, Stanislavski, Michael Tchekov, Mamet, îmi plăcea la nebunie, observam cu atenție tot ce fac colegii mei și am „furat“ cât am putut, cu fiecare ocazie. Din fiecare proiect încă învăț câte ceva.

Ai fi renunțat la visul tău, dacă nu se legau lucrurile?

Probabil că aș fi renunțat, dar, odată ce s-au legat, m-au întărâtat să rămân acolo. În plus, am avut sfaturi bune de la mulți actori și regizori, au fost întâlniri care m-au ajutat să rămân în zona asta.

Cum era Laurențiu Bănescu în copilărie?

Eram jucăuș, îmi amintesc grădinița, colegii și joaca din curte, Școala de Muzică... Am fost șoim al patriei, atât am prins (râde). Eram în Târgoviște, cu bunicii și cu părinții, se ocupau de noi care cum putea, pentru că eram trei, eu mai am două surori. Cred că era o viață normală de orășel mic, în România anilor ʼ80-ʼ90. Am stat la casă până în ʼ89, dar Ceaușescu construia blocuri și ne-au demolat doar cu câteva luni înainte de Revoluție. Ne-au dat un apartament, așa că a fost o perioadă, la începutul anilor ’90, în care am cunoscut și viața de cartier. Dar părinților și mai ales bunicilor mei, care stătuseră toată viața la casă, le-a fost greu să se adapteze, așa că au căutat un teren, au făcut o casă și ne-am mutat din nou.

Nu apreciez timpul petrecut cu ochii într-un ecran. Atunci când am de lucru, oricum stau să caut și să citesc chestii pe internet. Și e foarte util din punctul ăsta de vedere, dar prefer „viul“, oamenii, natura.

Trăiești, alături de familia ta, în Câmpulung Muscel. Te limitează în carieră faptul că nu locuiești în Capitală sau un oraș mare?

Am ales să fiu cu familia într-o zonă pitorească, verde, am pariat pe o viață mai sănătoasă. Evident că face mai dificilă partea de profesie, pentru că trebuie să faci niște drumuri mai lungi. Nu-ți permiți să te implici în multe proiecte care ți-ar solicita prea des prezența într-o localitate aflată la depărtare.

Copiii voștri merg la școală acolo?

Absolut. Copiii sunt toți la școală, au 13, 12 și 9 ani. Am considerat că e mai important să meargă într-o clasă, nu să facă homeschooling, ci să învețe într-un grup de elevi, unde există interacțiune, există socializare, chiar dacă sistemul are și lacune. Iar la Câmpulung chiar sunt școli bune și unii dascăli care încearcă să educe, să formeze, nu doar să bifeze materie și note. Iar noi ne implicăm cât putem de mult, peste tot pe unde am locuit am propus în școli ateliere, activități, întâlniri. Credem că e ceva ce trebuie făcut. În loc să stigmatizezi și să te îndepărtezi, e mai bine să te implici, să cunoști generația tânără, să-i comunici valorile tale și atunci lucrurile au șanse să evolueze.

Soția ta, Amandine, e din Franța. Trăiește de mult în România? Cum s-a adaptat? Sau încă o face?

Este de aproape 20 de ani în România. S-a adaptat, evident, și i-a plăcut, altfel nu ar fi rămas aici. Când ne-am cunoscut, era deja de patru ani aici, vorbea română, gătea românește. E clar că i-a furat inima zona aceasta a Carpaților și a ales să rămână aici.

Nu ai conturi în rețelele sociale. Mulți s-ar întreba cum poți trăi fără asta.

Nu apreciez timpul petrecut cu ochii într-un ecran. Atunci când am de lucru, oricum stau să caut și să citesc chestii pe internet. Și e foarte util din punctul ăsta de vedere, dar prefer „viul“, oamenii, natura.

Rețelele sociale sunt instrumente utile pentru promovare, mai ales în domeniul acesta.

Sunt convins, doar că nu simt nevoia să petrec mai mult timp în zona asta, să „mă dau“ după trend...