Lăsați “telejustiția”. Ce spuneți de open justice?
Discuțiile pe tema telejustiției mi se par dacă nu false, atunci cel puțin marcate de ipocrizie. O parte a populației este nemulțumită dacă nu află informații despre activitatea judiciară și atunci acuză organele judiciare de mușamalizare. O altă parte a populației crede că e ceva nefiresc să afle prea multe din dosarele încă neoluţionate și atunci acuză organele judiciare că sunt influențate în luarea deciziilor de forţe obscure, de adversarii procesuali sau chiar de public.
Înainte să avansez o posibilă soluție la dilema limitelor transparenței justiției, aș dori să fac o retrospectivă cu privire la această chestiune. Acum cincisprezece ani băteam hotărârile la mașina mecanică de scris, foloseam indigoul pentru multiplicare, părțile primeau deseori o copie ilizibilă – azi avem cu toții computere, cu un simplu click se obține o copie identică din punct de vedere calitativ cu originalul, iar la cererea părților începând de anul trecut se poate comunica varianta electronică a tuturor documentelor procedurale. Acum zece ani nu se știa numele celor care făceau parte din competul de judecată de judecată, ci îl aflai de abia când ți se comunica soluția – azi componența completului este afișată pe lista de ședințe și pe portalul instanțelor, loc de unde se află orice informație despre părțile unui dosar, termenele de judecată și soluția pe scurt din fiecare cauză; și tot pe portal este publicat, din anul 2012 încoace, CV-ul profesional al fiecărui magistrat. Acum zece ani presa se lovea de obtuzitatea sistemului în furnizarea de informații – azi avem un Ghid de relații dintre sistemul judiciar și presă adoptat de CSM și, practic, nu există emisiune de știri în care să nu fie informații despre vreun caz important. Înainte nici nu se concepea ca cineva prezent în sala de judecată dar străin de proces să își ia notițe cu privire la cele dezbătute – azi avem înregistrare audio ale ședințelor de judecată și, ca să fim realiști, orice participant la proces poate înregistra cu un simplu device, dezbaterile. Până acum şapte ani doar părțile dintr-un caz aveau acces la hotărârea ce îi privește – în perioada 2008-2010 s-au publicat în mod experimental 100.000 de hotărâri judecătorești în programul Jurindex, iar din aces an un nou proiect, ROLII, va asigura publicarea a câtorva milioane de hotărâri judecătorești, anonimizate, ceea ce va permite identificarea practicii judiciare a unei anumite instanțe sau chiar a unui anumit judecător.
Este clar că avem o evoluție în domeniul transparenței și organizării, dar și funcționării justiției. Se vrea mai mult? Poate. Se poate face mai mult? Fără îndoială. Produce telejustiția vreun efect negativ? Nu știu. Dacă prin „telejustiție” se înţelege filmările cu persoane încătușate făcute în fața DNA sau în sediul vreunei instanțe de judecată, atunci trebuie să arăt că acest lucru este interzis de Codul de reglementare a conținutului audio-vizual și, evident, înseamnă că CNA nu își face datoria. Dacă prin „telejustiție” înțelegem apariția în presă „pe surse” în presă a unor documente din dosare, atunci noi, cei din justiție, avem o problemă că nu putem opri acest lucru. Dacă prin „telejustiție” înțelegem nesfârșitele talk-show-uri televizate cu tot felul de analiști care își dau cu părerea despre probe din dosare, despre vinovăția celor cercetați sau despre posibile intenții viitoare ale organelor judiciare, atunci publicul are o problemă că urmărește astfel de pseudo-dezbateri.
Eu vin cu o propunere: toate procesele care se desfășoară în şedinţă publică să se transmită online, iar conținutul tuturor dosarelor din instanțe să fie publicat pe internet. Știu, pare ceva avangardist și mă aştept la reacții negative. Dar să renunțăm la ipocrizie: publicul preferă misterul, sursele, imaginile furate; invocă drepturile omului, dar de abia așteaptă imagini în exclusivitate și documente despre viața privată a celor investigați; spune că cel cercetat beneficiază de prezumția de nevinovăție, dar până la sfârșitul procesului el este crucificat în fiecare seară la televizor. Ei, eu cred că fiind totul public, nu va mai fi nimic de aflat pe surse, iar cetățenii vor vedea cu ochii lor ce se întâmplă într-o sală de judecată. Magistrații înșiși vor fi mai atenți la conduita lor față de părți. Avocații vor găsi o nouă modalitate ca să își lărgească portofoliul de clienți. Cei audiați, cu excepția avocaților, vor fi ascultați cu filmare din spate și cu protejarea datelor lor personale. Evident, procesele care nu sunt publice, de exemplu cele cu minori sau cu victime ale unor infracțiuni la viața sexuală, ori procesele civile fără interes public cum ar fi cele de divorț, nu se vor transmite.
Am văzut acest sistem funcționând în alte state. Astfel, în SUA, UK și Australia procesele care au loc la curtea supremă sunt transmise online. Până și în Africa de Sud s-a transmis integral anul trecut la televizor, de către o instanță inferioară, procesul sportivului care și-a împușcat prietena. În SUA toate dosarele sunt urcate în formal digital pe internet, iar accesul se asigură în unele state numai pentru părți și avocații lor pe baza unei parole, iar în alte state pentru toată lumea, la liber – se numește „open justice” şi are la bază concepția că tot ce vede și atinge judecătorul în sala de judecată trebuie să fie accesibil şi publicului.
Oricum, pe acest drum mergem și noi. Începând cu anul 2006 toate ședințele din procesele civile se înregistrează audio, iar din anul 2012 și cele din procesele penale, înregistrările fiind de anul trecut accesibile părților. Începând cu anul 2011 toate ședințele CSM se transmit online, iar înregistrările sunt disponibile pe site-ul instituției. Toate conferințele de pregătire a magistraților desfășurate la INM sunt de asemenea transmite online – cine și-ar fi închipuit în urmă cu câțiva ani că judecătorii și procurorii vor accepta să fie filmați?!. Din anul 2013 la Cluj și la Arad se asigură accesul părților la propriul dosar în format electronic, pe baza unei parole. De ani buni deja curțile au proprii purtători de cuvânt, ba mai nou și site-uri proprii sau conturi de facebook, alegând ce informații din dosare transmit spre exterior utilizând social-media.
Oricum, viitorul digital al justiției este inevitabil. Și, ca un ultim argument, dacă mai este cazul: reamintesc că ședințele Parlamentului și ale Guvernului sunt publice, iar proiectele de acte normative sunt în dezbaterea publică mai înainte de a fi votate. Dacă tot vrem ca puterile să fie egale, ar putea fi și la capitolul transparență. Iar transparența nu a stricat niciodată, nimănui. Poate fi ceva șocant la început, însă doar atât.
Sub presiunea tehnologiei care ne invadează, justiția se transformă. Iar procesul echitabil va căpăta noi valențe. E timpul să ne gândim la justiţia viitorului.
