Lacul Oașa se numără printre marile atracții ale Munților Șureanu. Barajul său, construit în anii ‘70 la peste este traversat de Transalpina, iar în spatele său se deschide panorama lacului de acumulare în care se oglindesc crestele de peste 2.000 de metri.

Transalpina, drumul montan care leagă ținuturile Sibiului de sudul României , străbătând Munții Parâng, a fost amenajată începând din anii ‘30 și asfaltată pe întreaga sa lungime, de circa 150 de kilometri, abia în anii 2000.

Șoseaua de 150 de kilometri urcă din municipiul Sebeș (județul Alba), pe valea râului Sebeș, spre înălțimile Munților Șureanu, Cindrel și Parâng, atingând altitudini de peste 2.100 de metri, apoi coboară spre localitatea Novaci (județul Gorj).

Înainte de a ajunge în zonele alpine aflate în jurul Pasului Urdele (2.145 de metri) din Munții Parâng, șoseaua traversează întinderi uriașe de pădure. Aceste ținuturi au fost cutreierate rar de oameni până în ultimele decenii, când „Drumul regelui”, așa cum a fost numită inițial Transalpina, a devenit tot mai popular pentru amatorii de drumeții.

Construcția Transalpinei a deschis calea turiștilor spre câteva dintre locurile cele mai spectaculoase din Munții Carpați, aflate la peste 2.000 de metri și greu accesibile în trecut din cauza distanței de zeci de kilometri la care se aflau față de satele de la poalele munților.

Prima stațiune turistică accesibilă de pe drumul montan a fost înființată în anii ‘30, la Rânca, în județul Gorj, la cota 1.600 de metri pe crestele Parângului. În ultimii ani, zeci de cabane au fost construite la Rânca, iar turiștii pot schia aici pe mai multe pârtii situate la altitudini de până la 2.100 de metri, dotate cu instalații moderne.

În anii ‘70, o altă zonă turistică avea să se dezvolte la circa 30 de kilometri de Rânca, în jurul lacului de acumulare Vidra, amenajat atunci în Munții Lotrului.

Zona de agrement cunoscută ca Domeniul Schiabil Transalpina se află în vecinătatea Obârșiei Lotrului, la 30 de kilometri de Voineasa, locul unde Transalpina se intersectează cu șoseaua montană DN 7A. Stațiunea se află la circa 1.350 de metri, însă de aici turiștii urcă cu telegondola până la 1.800 de metri și apoi, cu teleschiul, spre pârtiile de la peste 2.000 de altitudine.

În anii 2000, a fost înființată a treia stațiune montană accesibilă de pe Transalpina. Domeniul Schiabil Șureanu se află în vecinătatea celor mai înalte vârfuri din Munții Șureanu la peste 2.000 de metri altitudine, deasupra Lacului Oașa. Drumul spre stațiune începe de la barajul Oașa, pe malul stâng al lacului.

La capătul lui, turiștii găsesc iarna mai multe pârtii, amenajate de la 1.700 de metri la peste 2.000 de metri. În zona lacului poate fi vizitată mănăstirea Oașa și tot de aici încep mai multe trasee montane spre crestele munților Șureanu și Cindrel.

Cum a fost amenajat Lacul Oașa

Comparabil cu Lacul Vidra aflat la circa 30 de kilometri distanță, lacul Oașa se numără printre atracțiile Transalpinei. Șoseaua montană trece peste barajul acestuia și ocolește apoi lacul de cumulare, înainte de a ajunge la Obârșia Lotrului.

Pe durata iernii, DN 67 C este închisă pe tronsonul dintre Obârșia Lotrului și Rânca, însă turiștii pot ajunge ușor pe malul lacului Oașa și apoi pot urca pe un drum forestier spre Domeniul Schiabil Șureanu.

Amenajat în anii ‘70, Lacul Oașa din Munții Șureanu a păstrat povestea unuia dintre cele mai locuri din Munții Carpați, înghițit de apele sale. În trecut, în amonte de baraj locul se numea Valea Frumoasă și ar fi fost locul care l-ar fi inspirat pe scriitorul Mihail Sadoveanu, în creațiile sale: „Valea Frumoasei“ (1938) şi „Poveştile de la Bradu’ Strâmb“ (1941).

„Se află undeva în Ţara Ardealului, între ţinuturile Inidoarei şi Albei, o apă viforoasă; oamenii dinspre câmpie îi zic Sebeşul, cei mai vechi de pe înălţimi îi zic Frumoasa. Acolo-i împărăţia sălbăticiunilor, cât ţin munţii şi sihlele”, descria Mihail Sadoveanu locul din munți, unde acesta se retrăgea la o cabană, pentru a cutreiera apoi ținutul la vânătoare de cocoși de munte.

Hidrocentralele de pe valea Sebeșului

În anii ‘70, Valea Frumoasă a ajuns sub apele lacului de acumulare Oașa (video), aflat la poalele munților Șureanu, la circa 80 de kilometri de municipiul Sebeș. În 1972, sute de oameni au început lucrul la amenajările hidroenergetice plănuite pe valea râului Sebeș.

Proiectul inițial prevedea construcția a șase hidrocentrale, pe porțiunea dintre Oașa și Sebeș, însă în următorii ani au fost realizate patru, la Gâlceag, Şugag, Săsciori şi Petreşti, cu o putere instalată de circa 342 MW, iar până la sfârșitul anilor 2000, au mai fost construite două microhidrocentrale la Obrejii de Căpâlna și Cugir.

„Primul și cel mai mare dintre lacurile ce formează cascada amenajată pe cursul râului Sebeș este lacul Oașa. Acesta concentrează apele Sebeșului și ale altor cursuri de apă din zonă prin intermediul unor captări secundare. La nivelul normal de retenție (1.255 mdM - metri deasupra Mării), lacul Oașa are un volum de 136 milioane metri cubi și o suprafață de 454 hectare. Barajul, înalt de 91 metri, este realizat din anrocamente (n.r. stânci, bolovani, pământ). Centrala subterană Gilceag, pusă în funcțiune în anul 1980, valorifică potențialul energetic înmagazinat în lacul Oașa. Dotată cu două hidrogeneratoare verticale antrenate de turbine Francis, centrală are o putere instalată de 150 MW”, informa Hidroelectrica.

În aval de Lacul Oașa, se află un alt baraj impozant. Barajul Tău a fost construit din beton în dublu arc și are o înălțime de 78 metri. Lacul său de acumulare are un volum de 21 milioane metri de apă, folosită de hidrocentrala Șugag, cu o putere instalată de 150 MW.

Acumularea Obrejii de Căpâlna asigură producerea de energie electrică în centrala Săsciori (42 MW), și alimentarea cu apă a județului Alba, iar centrala din barajul Petrești, cea mai apropiată de Sebeș, a fost echipată cu două agregate, puterea instalată fiind de 4,25 MW.

Cetatea dacică și castrele romane

Alături de monumentele naturii descoperite de călătorii care urcă pe Transalpina, valea Sebeșului a păstrat și câteva repere istorice prețioase.

Aici se află cetatea dacică de la Căpâlna (județul Alba), inclusă în patrimoniul UNESCO, alături de alte cinci cetăți dacice din Hunedoara.

De asemenea, turiștii care ajung pe crestele care se oglindesc în Lacul Oașa pot vedea locurile taberelor militare de marș înființate de romani în timpul războaielor de cucerire a Daciei.

Pe vârful Comărnicel (1.896 metri), deasupra văii Sebeșului, arheologii au identificat trei castre de marș, folosite de trupele romane la înaintarea spre Sarmizegetusa Regia. Pe Vârful lui Pătru (2.133 metri), care domină panorama lacului Oașa, un alt castru roman de marș a fost identificat de oamenii de știință.

Cum a fost construită Transalpina

Primele amenajări pe traseul de pe crestele Parângului au avut loc la începutul secolului XX, când trecătoarea Urdele era străbătută de ciobanii aflați în transhumanță și de trupele de armată.

Stâncile au fost sparte atunci pentru a lărgi poteca din munți, de pe care adesea, cei care aventurau, se prăbușeau împreună cu caii pe versanții abrupți. De aceea, Transalpinei i se spunea și Poteca Dracului.

Drumul montan a fost amenajat în anii ’30, odată cu înființarea primelor cabane de la Rânca. Regele Carol al doilea a inaugurat începerea lucrărilor de modernizare a traseului de creastă al Transalpinei, care ducea spre noul complex turistic.

„Priveliştile sunt unice prin distanţele enorme ce se oferă ochiului pe timp clar, ceea ce nu se întâmplă des la vârfuri, și, prin prăpăstiile îngrozitoare ce mărginesc drumul lipsit de parapet şi ameninţat de stâncie de deasupra. În aceste regiuni sălbatice, mare parte din an nu se poate circula din cauza zăpezilor mari, care încep să cadă din octombrie sau noiembrie şi acoperă complet munţii şi drumul până în luna mai”, informa, în 1938, ziarul Curentul.

În deceniile următoare, Transalpina și-a câștigat numele de Drumul Regelui, iar cel mai adesea era folosit de ciobani din regiunea Sibiului și de vânători. Transalpina a fost asfaltată complet abia la sfârșitul anilor 2000, însă lucrările de modernizare a șoselei montane nu au mai fost finalizate în unele porțiuni.