România se află la răscruce de drumuri, iar alegerile prezidențiale din luna mai vor decide calea pe care o luăm. Expertul în securitate Marius Ghincea avertizează că pentru prima dată de la momentul Snagov, de acum trei decenii, nu mai există decizia fermă și unanimă privind orientarea politicii externe românești și «marea strategie» a României în domeniul securității și apărării exclusiv spre SUA și UE.

România este o țară tot mai polarizată, într-un moment în care la nivel global cuvântul volatilitate accentuată descrie cel mai bine starea de fapt. Pentru prima dată în ultimii 30 de ani după celebrul moment Snagov , când toți liderii politici ai vremii s-au întâlnit lângă București și au decis că România trebuie să se integreze în NATO și Uniunea Europeană, apartenența la valorile occidentale nu mai reprezintă o certitudine.

A fost momentul în care până și partidele naționaliste ale vremii, România Mare și PUNR, au spus da Europei de Vest și Americii și au întors spatele Rusiei, iar astfel s-a realizat celebrul consens al tuturor forțelor politice, unic în istoria contemporană a României. Mai exact, pe 21 iunie 1995, liderii tuturor formațiunilor politice din România au semnat documentul intitulat ,,Declarația de la Snagov”, care a stat la baza politicii externe a României de atunci și până în prezent.

Politologul Marius Ghincea este cercetător la Universitatea ETH Zurich, Elveția, respectiv la Institutul Universitar European de la Florența. Expert în securitate și politici de guvernanță, Marius Ghincea vorbește despre o mare schimbare și explică direcțiile pe care am putea să o luăm, după ce vom traversa acest moment de răscruce.

Unde ne aflăm și ce soluții avem

„Ultimele trei luni au scos la iveală erodarea consensului de la Snagov—acordul larg împărtășit în rândul elitelor și al populației privind orientarea politicii externe românești și «marea strategie» a României în domeniul securității și apărării, bazată pe așa-numita «trinitate strategică». Ceea ce observăm în prezent, în special în mediile informale, dar din ce în ce mai des și în discuțiile politice la nivel înalt, este o fragmentare a climatului de opinie între trei mari strategii (grand strategies). Acestea reprezintă răspunsuri diferite la noile provocări geopolitice și, în special, la revizionismul rusesc. Am putea să le numim și «școli de gândire» deși gradul de incoerență internă de care suferă nu le fac meritorii să fie descrise, cel puțin pentru moment, în acest fel”, spune Marius Ghincea.

O primă delimitare a celor trei strategii pornește de la orientarea lor. Acestea sunt fie pro-occidentale, fie pro-Rusia, dar există și o variantă de mijloc.

„Diferențele vin, în principal, ca urmare a poziționării distincte pe două dimensiuni: preferințele privind gradul de unilateralism în politica externă și preferințele privind orientarea pro-Occident vs. Rusia/China. Prima poziție, care rămâne dominantă la nivel instituțional, își propune să mențină consensul de la Snagov, cu toți cei trei piloni ai trinității strategice, și să continue strategia de balansare externă (prin alianțe) și internă (prin înarmare) împotriva Rusiei. Aceasta este abordarea tradițională a establishmentului de politică externă, împărtășită de majoritatea elitelor guvernante și care, deși rămâne dominantă instituțional, este tot mai mult contestată de diverse segmente din societate”, explică el. Prima variantă ar fi ideală pentru România și pare cea mai probabilă, nu însă și bătută în cuie.

Alte soluții posibile

Există și o a doua variantă, intermediară, între strategia pro-occidentală și cea pro-rusă. Dacă prima beneficiază de o susținere masivă, cea de-a doua are tot mai multă susținere în ultimii ani și are ca sursă de inspirație poziția Ungariei lui Viktor Orban.

„A doua poziție, susținută de o parte semnificativă a dreptei radicale, urmărește părăsirea, cel puțin parțială, a consensului de la Snagov și adoptarea unei politici externe inspirate de strategia de «hedging» și diversificare a relațiilor internaționale, așa cum procedează guvernele conduse de Orban și Vučić. Proponenții acestei poziții argumentează că, în loc să ne raliem automat Occidentului, ar trebui să ne urmărim interesele într-o logică mai îngustă, maximizând beneficii și minimizând riscuri printr-o cooperare mai largă, inclusiv prin concesii făcute Rusiei sau Chinei. În acest sens, politica externă a lui Viktor Orban se dorește a deveni un model de urmat la București”, mai spune expertul.

Cea de-a treia strategie are și cea mai puțină susținere în România, în condițiile în care românii sunt printre europenii care privesc cu mare rezervă spre Moscova și nu identifică Rusia ca pe o țară prietenoasă. Ar fi și cea mai proastă soluție pentru România și pare puțin probabilă, însă nu poate fi scoasă din calcul și nu există niciun fel de garanții. Dacă prima variantă reprezintă o garanție că vom rămâne pe o orbită europeană, cea de-a doua reprezintă un compromis între prima și ultima. Cea din urmă înseamnă o schimbare cu 180 de grade a actualei politici externe a României și o apropiere de Federația Rusă.

„În fine, a treia poziție, deși mai marginală, devine tot mai vocală în comparație cu anii trecuți și pledează pentru o reorientare directă a politicii externe spre o strategie de tip «bandwagoning». Susținătorii acesteia consideră că Rusia este prea puternică pentru a fi contracarată de România ori de restul europenilor și, în plus, că există legături istorice, religioase și culturale care ne apropie de Rusia. În consecință, ar trebui să trecem dincolo de mentalitatea care vede Rusia drept o amenințare și să o privim, mai degrabă, ca pe un potențial partener cu care împărtășim valori tradiționale comune, în special pan-ortodoxe”, descrie Ghincea cea de-a treia variantă.

Alegeri decisive în luna mai

Alegerile prezidențiale din luna mai vor fi decisive, însă indiferent cine va câștiga, celelalte două abordări vor continua să aibă un loc important în dezbatere. Evident, pentru România varianta ideală ar fi ca alegerile să fie câștigate de un președinte pro-occidental, caz în care Bucureștiul își va păstra actuala traiectorie europeană. Totuși, este foarte probabil ca la următorul exercițiu electoral să avem în fața aceleași trei scenarii.

„În opinia mea, indiferent cine va câștiga viitoarele alegeri prezidențiale, aceste trei abordări vor continua să domine dezbaterea privind politica externă a României în anii ce urmează. Succesul sau eșecul uneia dintre aceste perspective va depinde în mare măsură de abilitatea susținătorilor lor de a captura ori de a coopta instituțiile-cheie ale statului, cele care definesc preferințele și strategiile de politică externă. În plus, soarta acestor perspective va fi determinată mai puțin de valoarea lor intrinsecă și mai mult de modul în care reprezentanții lor vor răspunde la șocurile interne și externe ce vor afecta România în anii ce urmează”, punctează Ghincea.

Trio-ul decisiv

Dacă e foarte important cine va câștiga alegerile prezidențiale, premierul și ministrul de Externe vor fi și ei esențiali. Evident, președintele este cel care desemnează premierul, iar în România tot el decide și în privința numelui ministrului de Externe.

„Din acest punct de vedere, trei instituții sunt cruciale pentru a determina succesul uneia dintre aceste trei perspective, prin instituționalizare (fie printr-un mecanism de capturare sau cooptare): președinția, prim-ministrul și Ministerul de Externe. Cine ocupă aceste trei poziții strategice va putea să instituționalizeze propria perspectivă și să le marginalizeze pe celelalte, determinând evoluția viitoare a politicii externe românești”, încheie Marius Ghincea.