La moartea unui poliţist rutier. Gânduri pe contrasens
Moartea azi dimineaţă a poliţistului luat pe capotă de milionarul turc stârneşte un val de emoţie pe care deja se cocoaţă vulturii neiertători ai opiniei publice: vânătorii de audienţă din partide, în general parlamentari marginali şi sub-ocupaţi; gurişti TV buni la toate; sindicalişti indignaţi prin fişa postului; psihologi zodiacali. (Ca şi în cazul violului de la Vaslui, dealtfel). Se cer schimbări radicale de legislaţie, împuşcarea fără somaţie a oricărui şofer nu opreşte la semnal, “întărirea autorităţii”, etc.
Se ignoră principiul elementar că nu e bine să modifici o lege doar după experienţa unui caz punctual, oricât te-ar sufoca furia, ci după ce vezi tabloul mai mare, deoarece legea se va aplica mult timp după aceea, în sute de alte cazuri, toate uşor diferite – şi niciodată cazului încheiat. Iar tabloul general e acela că România are o societate relativ paşnică, fără multă violenţă (exceptând pe cea verbală sau domestică, dar nu de ele discutăm acum) şi oricum una fără împuşcături pe stradă. Lumea n-are arme (slavă domnului) şi în general te poţi plimba noaptea liniştit cam pe oriunde.
Ceea ce nu e cazul peste tot, chiar în lumea democratică: nu doar în SUA, la care le place să se rapoteze aiurea-n tramvai filo-poliţiştilor de ocazie, care au văzut ei nu-ş ce filmuleţ pe Youtube cum face poliţia flotări cu cetăţenii indisciplinaţi, dar chiar în iubita noastră Franţă continentală. Nicăieri la noi nu mergi la benzinărie să plăteşti înainte casierului ascuns după un geam antiglonţ, pentru ca apoi să-ţi deblocheze pompa, cum am păţit în zona Marsilia-Nisa. Jafurile armate sunt rare (iarăşi, comparativ, nu vă ambalaţi cu exemple punctuale) şi în general li se dă de cap, nu ca în zona citată, unde 90% rămân nesoluţionate.
Dacă opreşti un pic şuvoiul de vorbe şi propuneri ce curge în momentul ăsta din televizoare şi te uiţi atent pe filmul episodului nu reiese foarte clar în ce moment anume trebuia să se fi tras cu pistolul în şoferul turc (despre care nu ştia nimeni că e turc în clipa aia), chiar dacă legislaţia de utilizare a armei ar fi fost mai permisivă, aşa cum cer unii. Treaba durează fix 3 secunde, cu o maşină ocolind încet doi poliţişti aflaţi pe stradă şi apoi luând pe capotă altul aflat în faţa sa, apoi accelerând. Cine trebuia să tragă şi în ce moment, ca să fie relativ sigur că (a) n-ar fi un abuz de forţă aiurea; (b) n-ar nimeri pe altcineva, eventual chiar vreun coleg?
Sunteţi siguri că vreţi să dăm la liber ca agenţii să tragă cu pistolul în toţi şoferii care nu opresc – sau au aerul că nu opresc – instantaneu la semnal, fără somaţie? Sau chiar cu somaţie, pentru că într-o maşină cu muzica pornită e posibil să nu auzi nici somaţia, nici un eventual foc de avertisment? Binele social general va fi servit aşa, credeţi, sau vă veţi indigna la fel la următoarele zece cazuri în care greşeala va fi de sens contrar şi veţi cere pedepsirea exemplară a poliţiştilor care fac abuz de forţă?
Nu credeţi că sub influenţa unui caz ce este mai curând o mare excepţie în rutina muncii de poliţie rutieră (din fericire) riscăm să aruncăm o dată cu apa murdară din copaie şi copilul: adică o relaţie în general paşnică, civilizată şi cu mare reţinere de a apela la arme, existentă acum între poliţie, jandarmerie şi civili în România? Nu credeţi că uzul de forţă bine proporţionat şi aplicat cu mare discernământ anii trecuţi de forţele de ordine şi remarcat de toată lumea, chiar când mase mari de oameni încălcau marginal diverse legi, e o tradiţie bună şi chibzuită, obţinută cu greu şi care merită păstrată? Nu credeţi în general că toată discuţia asta cu întărirea autorităţii, uzul de armă şi dotarea cu super-maşini care să fugărească infractorii cu 25o km/h e deplasată şi chiar uşor infantilă în context, într-o ţară în care poliţia are totuşi – iarăşi, vorbind comparativ – suficientă autoritate în 99% din cazuri?
Nu se putea oare evita tragedia dacă politiştii rutieri nu s-ar mai aşeza în faţa maşinilor, unde pot fi accidentaţi şi din greşeală, nu doar intenţionat, ci le-ar opri doar din lateral sau din spate? De fapt, majoritatea chiar aşa procedează, cu excepţia unora care fac balet prin trafic ca să scoată din coloană pe câte unul prins pe radarul ascuns în tufiş (ceea ce e altă problemă, de discutat cu altă ocazie). Cu riscul de a nu putea opri pe loc, într-adevăr, 0.01% din şoferi, suficient de beţi sau demenţi ca să nu se supună la semnal, caz în care pot fi urmăriţi şi identificaţi foarte uşor într-o ţară în care vehiculele şi şoferii sunt super-înregistraţi şi procesaţi birocratic, că nu suntem nici Fâşia Gaza, nici Transnistria, ca să dispară oameni şi maşini fără urmă.
Nu credeţi că afaceristul turc milionar Atas, dacă nu i-ar fi luat Allah minţile încât să omoare din nimica un om, ci ar fi oprit frumos la semn, şi-ar fi scos lejer permisul înapoi după o lună şi ar fi scăpat poate şi de dosarul penal, plătind o poală de bani unor avocaţi şmecheri care ar fi mituit mai apoi ce şi unde trebuie prin Poliţie? Şi că ăsta e mai curând faptul care se petrece cu frecvenţă ridicată, iar nu luarea poliţiştilor pe capotă, deci împotriva lui ar trebui să luăm măsuri urgente pentru a avea un trafic mai sigur?
La fel, nu credeţi că am fi cu toţii mai câştigaţi iar traficul ar fi mai sigur dacă s-ar reglementa o dată situaţia sutelor de mii de maşini care circulă la nesfârşit cu număr de Bulgaria şi care, conform datelor Poliţiei, produc un număr disproporţionat de mare de incidente în trafic (probabil ca urmare a stării lor tehnice dar şi unui proces de auto-selecţie a celor care se folosesc de asemenea şmecherii fiscale) şi sunt apoi imposibil de urmărit şi/sau tras la răspundere pe RCA pentru daune?
In fine, dacă e să vorbim de siguranţa personală a agenţilor din stradă, n-ar fi mai decent ca dl general Oprea, în loc să plângă la catafalc post-factum, să rezolve o dată problema asigurărilor profesionale de viaţă şi accident ale subordonaţilor săi în uniformă, care au realmente o meserie mai riscantă decât media? Aceste asigurări, iată, reiese acum că nu există, din moment ce soţia poliţistului fusese silită să apeleze la mila publică pentru un eventual tratament iar statul plăteşte ajutor punctual după deces, evident, din motivul că e un caz celebru. In alte cazuri de rănire sau boală profesională în Poliţie fiţi siguri ca statul nu e atât de prompt iar oamenii sunt lăsaţi să se descurce singuri. Nu ar fi mult mai civilizat ca ministerul şi sindicatele, în loc să verse lacrimi de crocodil dar tacă mâlc pe acest subiect, să rezolve instituţional chestiunea asigurărilor, pentru ca agenţii de poliţie să ştie că au o plasă de siguranţă chiar dacă necazul lor nu-i suficient de spectaculos ca să facă audienţă naţională?
Ei ce ziceţi, politicieni cu mult timp liber şi parlamentari hiper-activi, vă băgaţi să rezolvaţi aceste probleme reale, utile dar non-sexy, ca să fie viaţa tuturor mai bună, sau rămâneţi în zona reacţiilor pavloviene care nu duc nicăieri?
