Bogdan Iancu, doctor în drept constituțional și conferențiar la Universitatea București, explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, de ce decizia CCR de a anula alegerile este și nu este inspirată și cine e de vină pentru tot haosul care s-a iscat de aici.

Curtea Constitutionala a României - CCR. FOTO: Inquam Photos / Octav Ganea

- Adevărul: Decizia CCR de anulare a alegerilor prezidențiale e contestată de numeroși analiști politici, iar printre argumentele lor ar fi că, în realitate, Curtea nu are voie să se autosesizeze și că ar exista o interdicție expresă, tocmai pentru a-i limita puterile oricum foarte mari și a încălcat-o. Cum stau în realitate lucrurile?

- Bogdan Iancu: Vedeți, hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 poate fi privită și ca un fel de chirurgie de urgență, dar pacientul a fost luat cam de pe stradă, fără consimțământ și fără forme. I s-a stabilit diagnosticul impromptu și a fost operat cu de-a sila, fiindu-i poate chiar salvată viața pe moment. Cel puțin, i s-a amânat decesul. Dreptul însă, chiar și dreptul constituțional, funcționează în cheie normativă de analiză și justificare, scopul nu are cum să scuze mijloacele, oricât ne-am dori aceasta. Instanțele de orice tip nu decid asupra întinderii competenței lor jurisdicționale, ele nu decid în absența unei proceduri legale, nu decid fără sesizări și nu se întrunesc informal pentru a da hotărâri.

Puterile lor nu se întind spre infinit, deduse liber din prevederi generale, ci provin din normele care prevăd atribuții concrete. Și dl. Georgescu împărtășește viziunea constituției liber-interpretabile, „vii”, considerând că din „reprezintă”, „veghează” și „garantul” de la Art. 80 rezultă nu un Președinte ci un „conducător de glie”. Nu există o bază constituțională sau legală clară pentru această soluție a CCR. Oricât vom căuta, în Constituție, în Legea 47/1992, în Legea 370/2004, o bază tot nu vom găsi.

- Cum găsiți motivarea celor de la CCR?

Motivarea este laconică și lacunară. De exemplu, ideea că un candidat monopolizează internetul în detrimentul celorlalți frizează absurdul, mai ales în condițiile în care sursele de informare mass-media sunt diverse și au fost monopolizate destul de asimetric. Notele informative ale serviciilor conțin însăilări amatoristice de supoziții, nu probe. Unele note sunt sau conțin informații post-datate, ceea ce înseamnă că nu au fost „desecretizate” („declasificate”, cum se mai zice), ci parțial post-încropite după ședința CSAȚ. Curtea știe, înțelege aceste lucruri.

-Tot mai multe voci susțin că s-au creat precedente serioase prin faptul că mai întâi Șoșoacă, iar acum Georgescu au fost „interziși”. Se poate spune că există de acum un precedent și riscul ca pe viitor orice candidat incomod să fie eliminat în acest fel? Și dacă da, ar exista totuși cineva deasupra CCR în măsură să-i corecteze eventualele erori?

-Un judecător al Curții Supreme a SUA, procurorul de la Nuernberg, Robert Jackson, spunea, frumos: „Curtea nu este supremă pentru că e infailibilă, ci e infailibilă pentru că e supremă.” (We are not final because we are infallible, but we are infallible only because we are final.) În ceea ce privește interpretarea Constituției, nu e nimeni și nimic deasupra Curții. Există unele posibilități de contestare, de exemplu o plângere la Curtea EDO în limitele competenței jurisdicționale a aceleia dar o soluție eventual contrară (în cauza Koevesi de pildă) nu schimbă cu nimic o anumită stare de fapt ci poate doar, eventual, crea prejudicii de imagine instanței noastre de contencios constituțional.

Judecătorii CCR nu sunt principalii responsabili pentru apariția ca prim-candidat a unui domn care vorbește mistic-legionar-medieval despre „glie” și-și descrie candidatura pentru funcția de Președinte al României ca „lucrare” (a lui cu noi toți și a tuturor cu Dumnezeu). Era evident, pe măsură ce zilele curgeau spre data turului doi, că domnul Georgescu avea șanse mari să câștige. Tensiunea socială și resentimentul susținătorilor domnului Georgescu se coagulau tot mai clar, palpabil. Rămâne de văzut ce vom face cu timpul cumpărat prin această soluție inedită la o problemă gravă. Deocamdată, ne vom putea face Sărbătorile în relativă liniște. Ca persoană privată, sunt și oarecum recunoscător CCR, mai ales în condițiile în care nu judecătorii poartă vina principală pentru acest fiasco de proporții gigantice.

Ca jurist, am aprehensiunile descrise deja în răspunsul la prima dumneavoastră întrebare. Sunt precedente periculoase, care, repetate, pot pune serios sub semnul întrebării ce a mai rămas din democrația noastră și din statul nostru, clamat-postulat a fi de drept. Curtea e infailibilă formal, dar e infailibilă practic doar atâta vreme cât nu-și subminează cu totul aparența de arbitru neutru, legat de Constituție și lege.

- Există posibilitatea ca, pornind de la aceste decizii, în curând să vedem și primele formațiuni politice interzise, iar liderii lor trimiși după gratii, la fel cum s-a întâmplat când au venit comuniștii la putere?

Comunismul a fost desigur o catastrofă pentru România. Nu voi pune un semn de egalitate între perioadele complicatei noastre istorii și nici nu afirm (ca ÎCCJ, în cauza Ursu) că între regimul comunist și popor nu se afla o stare de adversitate în sensul Codului penal după perioada dejistă, 1948-1965.

Observ totuși că în general am fost o democrație gestionată și că și interbelicul nostru e plin de varii forme de suprimare a votului și instrumentalism iliberal public și privat, de la prelungirea de șase ori a stării de asediu după asasinarea lui I.G.Duca, de la alegeri trucate și cenzură, până la pactul electoral de neagresiune Maniu-Codreanu. Într-o superbă monografie despre parlamentarismul interbelic, istoricul german de origine română Hans Christian Maner observa că mitologiile cu privire la democrația noastră interbelică, care ar fi rezistat mai mult autoritarismului, mistifică grosier realitatea. Nu am rezistat mai mult, eram autoritari de timpuriu, mai precis încă de la dizolvarea rapidă a singurului parlament liber ales, cel din 1919. De altfel, democrație reală, cu minusurile ei, nu am avut decât după 1991, să zicem din 1996, de la prima alternanță prin alegeri libere. Ar fi păcat să nu dezvoltăm spre mai bine acest scurt drum al constituționalismului românesc.

- Cum ar putea pe viitor să fie trași la răspundere politicieni precum Șoșoască și Georgescu pentru faptul că încalcă legea și nu pentru că cineva nu ar vrea să-i vadă în poziții-cheie? Și până la urmă cine ar fi cel mai în măsură să decidă care e interesul național?

Bogdan Iancu. FOTO: Arhivă personală

- Un penalist răspunde cel mai bine la întrebările acestea, nu un constituționalist, a cărui arie de competență e diferită. Un constituționalist poate însă nota că interesul național nu e un absolut independent, e contingent. Cred că interesul național e exact produsul, rezultatul urmării procedurilor constituționale și legale cu bună credință și echilibru. În același spirit, cred că oamenii sunt trimiși în judecată pentru fapte concrete, cu urmarea strictă a tuturor procedurilor și garanțiilor și cred că trebuie să ne intereseze ca oricine, inclusiv doamna Șoșoacă și domnul Georgescu, să beneficieze de toate garanțiile procesuale. Altminteri, legea trebuie să se aplice și ea, inclusiv prevederile OUG 31/2002 (în general și nu doar la ocazii).

- Se spune că politicieni precum Șoșoacă și Georgescu nu au apărut din neant și că ar fi rezultatul rupturii dintre partidele mainstream și populație, dacă vreți a pierderii încrederii oamenilor în autorități și în politicieni. Care ar fi însă soluțiile pentru a nu mai ajunge aici și pe viitor?

- Nu sunt sociolog, dar dreptul constituțional e dreptul întrebărilor fundamentale, motiv pentru care privatiștii nu-l consideră drept (pur), iar constituționaliștii astfel atacați indică amabil etimologia greacă pentru cuvântul „privat”, idiotes. Sociologia constituțională este un subdomeniu al dreptului constituțional în state mai așezate, cu universități mai sus în ierarhii. Oricum, dreptul constituțional ca disciplină academică transcende pozitivismul de tip art.-alin. (și practica de altfel, după cum vedem din incursiunile CCR în domeniul „valorilor”).

În condiții de vot universal, armonia se poate păstra prin omogenitate economică și socială minimală (nu mă refer la stat social extins, ci măcar la infrastructură publică mică și mare, meritocrație, educație, sănătate). Dacă nu există o astfel de omogenitate, se caută alte debușee pentru „devenirea comună întru ființă”, de tipul celor pe care le observăm. O a treia variantă, pe care o experimentăm febril, este gestionarea faliilor prin proceduri forțate, instrumentalism discursiv, securitizare masivă. Cred totuși că aceasta din urmă nu e o soluție de lungă durată, mai ales, paradoxal poate, în actualul context. Consider că ar trebui să investim ceva mai mult în școli, universități, sănătate, căi ferate, bazine de înot, parcuri, locuri de joacă și nu în ultimul rând în proceduri meritocratice de formare și selecție a elitelor.