Ioan C. Mihail a pus mai presus țara atât în timpul Marii Crize, când și-a riscat întreaga avere moștenită de generații pentru salvarea României, cât și mai târziu, când a decis prin testament să contribuie la dezvoltarea ţării și ajutorarea celor aflați la nevoie prin donarea întregii lui averi în folosul statului și cetățenilor săi.

Ioan C. Mihail a fost ultimul urmaș al familiei Mihail din Oltenia. FOTO: Muzeul de Artă Craiova

Ioan C. Mihail, un caz aparte în istoria României, era un oltean bogat încă de la naștere, însă pe parcursul vieții a reușit să își sporească averea care, în 1920, avea echivalentul a nouă tone de aur. Însă, pentru a înțelege cum a ajuns să aibă o avere atât de mare încât să poată fi garantul României în timpul Marii Crize și să salveze țara de la faliment, trebuie să ne întoarcem cu trei generații în urmă, în secolul al XIX-lea, și să urmărim mai întâi evoluția străbunicului său Mihail Constandin, stabilit în Oltenia alături de soția lui Zaharica.

Pe urmele străbunilor

Mihail și Zaharica Constandin au ajuns pe meleagurile românești, în zona Olteniei, în primul deceniu al secolului XIX, făcând parte din primul val grecesc de migrație din provincia Macedonia. Spiritul de filantrop al lui Ioan C. Mihail se află adânc înrădăcinat la străbunii lui care au ctitorit în Bistreț, între 1826-1832, o biserică cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil“. Datorită lor și a altor familii din zonă, localitatea devenise la momentul respectiv unul dintre cele mai mari porturi de cereale din Europa. Cuplul Constandin a avut un singur fiu numit Nicolae sau Nicolache, care a fost consemnat în documente drept „român macedonean, proprietar de moşii în județul Dolj şi case în orașul Craiova cu stare de 50.000 de galbeni“, potrivit Muzeului de Artă din Craiova, aflat într-o clădire construită de familia Mihail. Nicolae, cel care a transformat prenumele tatălui – Mihail – în nume de familie, era garantul aromânilor sosiți în Țările Române, iar în 1856 devine boier cu rangul de pitar. Cum pământul era singura „monedă“ sigură în acele vremuri, pitarul cumpără mai multe moșii care vor rămâne în proprietatea familiei până la ultimul urmaș: Drănicu, Geormane, Bârza, Rogova, Braniște. Tot Nicolae este inițiatorul neamului Mihail în politica românească, devenind în 1866 alegător în colegiul I pentru Senat. Anul în care Carol I urcă pe tronul României ca domnitor este unul prielnic pentru Nicolae Mihail, care devine și comandant al gărzii cetățenești, iar câțiva ani mai târziu, în 1871, membru al Camerei de Comerț.

Filantropia neamului

Nicolae și soția lui Victoria au avut doi copii: un fiu – Constantin (Dini), tatăl lui Ioan C., și o fiică, Areti. Despre mătușa lui Jean Mihail se știe că era cultivată și elegantă, iar alături de mătușile ei, Elena Dumba și Maria Coloni, îngrijise răniții de război, ceea ce i-a adus recunoaștere din partea Regelui Carol I prin distincția „Crucea Elisabetei“. Aceasta era membră a mai multor societăți filantropice, iar la începutul secolului XX donează suma de 30.000 de lei pentru folosul a 187 de persoane, din care 22 erau copii. După căsătoria cu Androcle Fotino, o regăsim în Capitală, unde locuiește pe Calea Victoriei, vizavi de Biserica Albă.

De cealaltă parte, tatăl lui Jean Mihail, Constantin (Dini), studiază la Viena și Hohenheim, unde urmează cursurile Școlii Superioare de Agricultură. După întoarcerea în țară, sporește averea familiei cumpărând mai multe moșii în cinci județe din țară, însumând 80.000 de hectare. Astfel devine unul dintre cei mai bogați oameni din țară după prințul Grigore Cantacuzino „Nababul“, descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu. Și Constantin dă dovadă de filantropie și de dragoste față de țară atunci când în timpul Războiului de Independență decide să își pună una dintre case la dispoziția statului și să înființeze Spitalul „Dini Mihail“, pe care îl întreține din cheltuială proprie, excepție făcând medicii și medicamentele. La câțiva ani distanță, donează către primărie suma de 30.000 de lei pentru achiziționarea de lemne pentru săraci și ajutoare acordate anual printr-o fundație ce purta numele părinților săi, Nicolae și Victoria. De-a lungul activității, a contribuit constant la dezvoltarea socială prin înființarea de școli rurale și construirea, pictarea sau restaurarea unor biserici aflate pe moșiile lui.

Pe linie politică

Conservatorismul inițial al lui Jean Mihail se trage de la tatăl său care, în 1888, este ales președinte al Consiliului Județean Dolj, iar mai târziu, președinte de onoare al organizației carpiste din Dolj. Și meritele acestuia au fost recunoscute de Regele Carol I, acordându-i-se ordinele „Coroana României“ și „Steaua României“. Cu câțiva ani înainte să moară, îl contractează pe arhitectul francez Paul Cottereau pentru construirea unui palat în Craiova, care astăzi poartă numele de Palatul „Jean Mihail“ , fiind sediu al Muzeului de Artă din Craiova. În privința acestei clădiri a circulat chiar și o legendă conform căreia Dini Mihail ar fi vrut să acopere palatul cu monede de aur, iar Regele Carol I i-ar fi transmis că este de acord doar dacă banii sunt puși fie „în dungă“, fie pe „cant“.

„Pentru construcția clădirii a apelat la serviciile arhitectului Curţii Regale. Proprietarul i-a cerut regelui aprobarea să acopere palatul cu monede de aur. Scara de onoare a fost făcută din marmură de Carrara, iar candelabrele din cristal de Murano. Pereții au fost tapisați cu mătase de Lyon. Craioveanul nu a mai reușit, însă, să îşi inaugureze palatul, pentru că, în anul 1908, a decedat. Reședința a fost inaugurată un an mai târziu, în 1909, de cei doi fii ai săi. Jean Mihail a fost băiatul cel mic al boierului, iar el a fost şi cel care a moștenit toată averea“, povestea istoricul Toma Rădulescu pentru „Adevărul“, în 2015.

Familia Mihail nu a fost lipsită de tragedii: din patru copii, doar doi fii supraviețuiesc, Nicolae și și Ioan C. (Jean), iar mama lor moare la vârsta de 27 de ani, astfel că băieții sunt crescuți de tată și de două strămătuși ale acestora, Elena Dumba și Maria Coloni, care aveau să lase o mare parte din avere ultimului urmaș al neamului, Jean.

Palatul „Jean Mihail” din Craiova

Strămătușile bogate

Dar cine erau cele două strămătuși și de unde aveau asemenea averi? Elena era căsătorită cu Nicolae C. Dumba, înrudit cu ramura vieneză a familiei Dumba, care era moșier și negustor de antichități. El a fost cel care a achiziționat o mare parte din operele de artă ce se aflau în colecția familiei Mihail, ce i-a rămas moștenire lui Jean. De cealaltă parte, strămătușa Maria era căsătorită cu Elias Coloni, un grec care ajunsese pe meleagurile românești având funcția de comandant de arnăuți. Datorită activităților sale împotriva turcilor, acesta moștenise moșia de la Deveselu, pe care Maria ridicase un conac și o biserică ce purta hramul „Sfântul Nicolae“. Cuplul Coloni deținea, de asemenea, și o proprietare în Pau, Franța, unde Elias avea un rol semnificativ: îl reprezenta pe Dinu Mihail în tranzacțiile cu băncile franceze.

Deși nu a fost singur la părinți, Jean Mihail a moștenit în cele din urmă întreaga avere a neamului. Fratele lui, Nicolae, făcuse școala primară din Craiova, terminase liceul la Paris și urmase cursurile Facultății de Drept din Liège. S-a întors pe meleagurile natale, unde a fost președinte al „Societății Anonime Ramuri“ și a coordonat comitetul care dorea să ridice la Craiova o statuie pentru domnitorul Mihai Viteazul, care fusese ban al orașului. Ulterior, s-a simțit atras de credința romano-catolică și se spune că înainte de 1914 a venit în Craiova îmbrăcat în ținută de călugăr franciscan. În cea de-a doua parte a vieții a trăit mai ales la Pau, în Franța, pe domeniul unchiului său Coloni. S-a stins din viață pe 5 octombrie 1918, la vârsta de 46 de ani, din cauza unor complicații pulmonare, afecțiune care îi răpusese și mama. Ulterior, fratele lui s-a ocupat să îi aducă rămășițele în țară, iar pe 14 noiembrie 1920 a fost înhumat în cavoul familiei Mihail din Cimitirul Ungureni. Astfel, Jean a rămas singurul moștenitor al averii dobândite de trei generații.

Averea a fost moștenită din tată în fiu: mai întâi, Constantin (Dini) primește la moartea tatălui său, Nicolae, o avere impresionantă – 100.000 de hectare de pământ, mai apoi, averea se împarte între Jean și Nicolae, dar la moartea celui din urmă, care nu a avut copii, ultimul rămas în viață, Ioan C., primește și partea fratelui. Norocul a venit și în 1909, atunci când primește o moștenire din partea Elenei Dumba, inclusiv o colecție impresionantă de tablouri, dar și mai târziu, în 1923, când Maria Coloni, sora Matildei Spiro, îi lasă moștenire în numerar suma de 5 milioane de lei, mai multe moșii, dar și conacul de la Deveselu. „A avut o vilă pe Calea Victoriei în Bucureşti, o casă la Floreşti în Prahova, dar şi Castelul Zamora din Buşteni. Acestea sunt cele mai importante proprietăţi pe care le-a deținut familia Mihail“, a povestit istoricul Toma Rădulescu, pentru „Adevărul“, în 2015.

România, salvată în Marea Criză de un politician cu spirit de filantrop

Ioan C. Mihail, unul dintre cei mai bogați români din toate timpurile, era un filantrop desăvârșit, dovadă fiind și propriul testament prin care își lăsa toată averea Statului Român, însă în anumite condiții. Documentul, întocmit pe 14 februarie 1933 și publicat în Monitorul Oficial nr. 300 din 28 decembrie 1936, prevedea ca întreaga lui avere mobilă și imobilă să revină României, însă cu o singură condiție: înființarea unei fundații culturale care să îi poarte numele. De remarcat este faptul că milionarul botezat de contemporanii săi Jean și-a făcut testamentul chiar în anul în care Marea Criză, ce venise ca un tăvălug și peste România, începuse să ia sfârșit.

Vistieria goală

Anul 1929, începutul Marii Crize, îl regăsește pe Jean Mihail într-o poziție aparte: este cel mai bogat om din Regat și singurul care poate salva țara într-un moment de mare cumpănă. După Primul Război Mondial, în România, dar nu numai, a avut loc un „boom industrial“, așa cum l-a numit guvernatorul Băncii Naționale a României (BNR), Mugur Isărescu, într-un discurs susținut în aprilie 2012. Acesta menționa că „premisele crizei de atunci se regăsesc în: dezvoltarea rapidă a inovaţiilor tehnice şi ştiinţifice din primele decenii ale secolului XX, fapt ce a creat un decalaj între capacitatea industriei de a furniza produse competitive şi capacitatea oamenilor de a le cumpăra; avântul activităților economice şi creşterea nemăsurată a stocurile de mărfuri şi produse; supraevaluarea unor active şi acțiuni, mai ales în domeniul imobiliar; activitatea bursieră care înflorise, pentru că investițiile la bursă erau percepute ca o posibilitate de a obţine «easy money» şi pentru că nu existau reglementări clare în domeniu; strategia băncilor, care şi atunci, ca şi acum, erau învinuite, pe drept sau pe nedrept, că îşi extinseseră politica banilor ieftini şi că ofereau împrumuturi cu multă ușurință, alimentând astfel psihoza consumului“.

După această perioadă de exces și supraproducție în plan mondial, criza a lovit mai întâi în Bursa de pe Wall Street, pe 24 octombrie 1929, iar efectele în România au început să se resimtă treptat, venind în valuri: criza prețurilor (prețul produselor exportate a scăzut dramatic), criza veniturilor (producătorii din agricultură și industrie au suferit mari pierderi din cauza prețurilor scăzute), criza producției – puterea de cumpărare și consumul au scăzut, producătorii aveau stocuri de marfă și nu mai puteau produce alta, ceea ce a dus la criza locurilor de muncă, deci mulți români intraseră în șomaj, și la criza finanțelor statului.

O evaluare aproximativă din anul 1931, publicată în „Calendarul ziarului Universul“ (1934), arată că în România numărul de șomeri ajunsese la 32.000. Toate acestea au dus treptat și la marea criză bancară, al cărei apogeu a fost atins în 1931 și 1932 și din cauza numărului mare de bănci din țară care erau slab capitalizate. Unele bănci mai puternice au reușit să supraviețuiască, altele au intrat în faliment, iar deasupra tuturor a vegheat Banca Națională a României care trebuia să se confrunte atât cu deficiențele stabilizării leului, cât și cu efectele crizei. Ca urmare, statul român a avut de suferit, mai ales că în anul 1929, participarea statului la capitalul social al băncii era de 10%.

Garantul României

La un an după izbucnirea crizei, statul român s-a găsit în poziția de a fi nevoit să facă un împrumut extern pentru depășirea crizei, însă pe fondul deprecierii leului și al falimentelor bancare, era nevoie de o garanție consistentă. Astfel că Ioan C. Mihail, care devenise cel mai bogat om din țară, decide să îl ajute pe regele Carol al II-lea – care venise la conducerea țării în iunie 1930, în plină criză – și să garanteze împrumuturile externe din băncile franceze și elvețiene cu propria lui avere. Deși avea o avere dobândită parte din moșteniri, parte din munca proprie, Jean Mihail a pus bunăstarea oamenilor și a țării mai presus de propria moștenire și muncă de-o viață.

Un gest fără precedent: statul român devine unicul moștenitor al unei averi colosale

Jean Mihail, ultimul reprezentant al neamului său, a deținut moșii în mai multe județe: Dolj (Barza, Bodăeşti, Drănic, Poenari, Nitoeşti, Geormanele, Cernele, Sitoaia, Popova, Greceşti, Belcineanca, Horezu-Poienari, Livada Brăiloiu), Mehedinți (Balta-Hotărani, Cioroboreni, Rogova, Fundăţei), Gorj (Bălești, Bobu, Scoarţa), Olt (Deveselu), Teleorman (Conţeşti, Crângeni), Ilfov (Domnești, Prisăceni) şi Galaţi (Drăgănești). Însă, implicat fiind în politică, decide să voteze în favoarea reformei agrare și a împroprietării țăranilor prin despăgubirea proprietarilor de către statul român. Astfel că, după reforma adoptată în 1921, Jean Mihail mai deținea pe moșiile menționate aproximativ 15.000 de hectare. De exemplu, în Gorj, prin moșia Bălești, s-au împroprietărit 150 de hectare pentru țărani, primărie, școli, biserică și cimitir. Se pare că pentru Jean Mihail exproprierea ar fi fost de fapt o metodă prin care ar mai fi scăpat de griji, mai ales având în vedere cantitatea mare de pământ – moșii care trebuiau administrate în mai multe regiuni ale țării.

Cu trei ani înainte să moară, pe 14 februarie 1933, milionarul își întocmește testamentul , ai cărui executori erau I.G. Duca, Dr. Constantin Angelescu, Ing. Ștefan Constantinescu, Jan Jakobson. Prin acest act, Ioan C. Mihail își lăsa întreaga avere mobilă și imobilă statului, neavând moștenitori direcți, întrucât nu se căsătorise niciodată. Una dintre condiții era înființarea Fundației Culturale „Ioan C. Mihail“, care trebuia să fie administrată de un consiliu din care să facă parte Patriarhul României, Președintele Academiei Române, Ministrul Agriculturii și Domeniilor, Ministrul Instrucțiunii Publice și Ministrul Sănătății Publice, cu posibilitatea de a-i include și pe Doctorul Constantin Angelescu și Inginerul Ștefan Constantinescu. De asemenea, acesta dispunea în document sume de bani, iertări de ipoteci și datorii pentru prietenii, colaboratorii și rudele sale.

Vila „Maria Coloni” - conacul de la Deveselu. FOTO: „Conace din Romanați”

Terenuri pentru țărani

La momentul redactării testamentului, Jean Mihail mai deținea 15.000 de hectare de pământ, în urma exproprierii, dar și alte terenuri virane și extravirane, vii, livezi, păduri, islazuri și heleșteie. Astfel că o altă dispoziție lăsată prin testament este împărțirea moșiilor sale în loturi de câte trei hectare care să fie vândute la prețuri accesibile țăranilor. De asemenea, statul avea dreptul să păstreze fondurile forestiere supuse regimului silvic și terenurile, însă și obligația să înființeze ferme model, școli tehnice agricole și așezăminte industrial-agricole. Totodată, sumele obținute în urma vânzării terenurilor agricole ar fi urmat să formeze Fondul „Ioan C. Michail“, prin care statul să finanțeze acțiuni de utilitate publică: modernizarea școlilor, dotarea satelor cu biblioteci, ajutor material pentru copiii aflați în pragul abandonului școlar, precum și introducerea cursurilor de agricultură. În plus, ar fi urmat să fie construite chiar și noi școli.

Spiritul lui Jean Mihail de filantrop este ușor observabil și în alte precizări testamentare care prevedeau înființarea unor noi fonduri. Astfel, se menționa alocarea sumei de 500.000 de lei pentru Fondul „Nicolae și Vitoria Michail“, prin care să fie ajutate persoanele bolnave și cele sărace din orașul Craiova. De asemenea, și pentru orașul Turnu Severin se prevedea alocarea sumei de 500.000 de lei pentru înființarea Fondului „Constantin N. Michail“, prin intermediul căruia să fie ajutați săracii, infirmii și bătrânii. Și administrația din localitatea Turnu Măgurele (Teleorman) primea 500.000 de lei pentru constituirea Fondului „Ioan C. Michail“ pentru înființarea și întreținerea unui azil de bătrâni. Totodată, și sistemul de sănătate din Caracal urma să primească ajutor prin suplimentarea numărului de paturi cu o parte din suma de 500.000 de lei, care servea la înființarea Fondului „Ioan C. Michail“. Nici localitatea Tecuci nu era uitată, ci primea 200.000 de lei pentru înființarea Fondului „Nicolae și Ioan C. Mihail“ prin care urmau să fie ajutate persoanele sărace. Totodată, Casa Bisericilor primea aceeași sumă pentru reparația şi pictarea bisericii ortodoxe din localitatea Drăgănești, Tecuci.

În testamentul întocmit de Ioan C. Mihail se prevedea și înființarea Institutului Maternității din București, care trebuia să fie conform ultimelor standarde sanitare, și nu numai, de la acea vreme. Viziunea milionarului era una amplă: instituția urma să funcționeze în zona Filaret, să aibă paturi pentru mai multe categorii de afecțiuni, dar și săli de conferințe, amfiteatru și locuințe pentru personalul institutului.

La momentul respectiv, filantropul deținea mai multe imobile în București și în Craiova, precum și sume de bani aflate în depozite bancare, bijuterii de colecție, mai multe colecții de tablouri și artă decorativă europeană. Toate acestea erau lăsate moștenire Statului Român, care avea libertatea de a păstra clădirile pentru buna funcționare.

O moștenire uitată

La doar trei ani după redactarea testamentului, Ioan C. Mihail moare pe 23 februarie 1936, cauza oficială fiind bronhopneumonie virală. Trupul său a fost înhumat la cavoul familiei Mihail din Cimitirul Ungureni, iar în ziua funeraliilor, școlile nu au mai ținut cursuri. La momentul respectiv, presa anunța că filantropul lăsa statului o avere de patru miliarde de lei. La câteva luni distanță avea să fie înființată Fundațiunea Culturală „Ioan C. Michail“, care a funcționat până în 1948 fără să își ducă la îndeplinire menirea. Se pare că degradarea averii familiei Mihail a început încă dinainte de venirea comuniștilor la putere, notează scriitoarea Carmen Zamfirescu, într-un editorial marca „Adevărul“ , care menționează că personalul fundației avea salarii foarte mari, iar activitatea acesteia nu prea avea roade, ci stagna.

De asemenea, și conacul Coloni din Deveselu, cunoscut sub numele de Vila „Maria Coloni“, a avut o soartă tragică: în anii ’60 a fost cuprins de flăcări și nu a mai fost restaurat. În 1953, vila este repartizată Regimentului de aviație de la Deveselu, apoi clădirea devine sediul unui spital de psihiatrie „până în anul 1967, când suferă o avarie puternică de la un incendiu, treptat dispărând, fiind jefuită și în final demolată“, nota istoricul Dumitru Botar în volumul „Conace din Romanați“. Chiar și celebrul Palat Mihail din Craiova nu a avut o soartă prea fericită: la vizita Regelui Mihai I și a mareșalului Ion Antonescu din 1943 se afla într-o stare nu tocmai bună, ci mai degrabă de degradare. În 1947, acesta devine sediul administrativ al Universității din Craiova, iar câțiva ani mai târziu, în 1954, al Muzeului de Artă.