Generalul-colonel Iulian N. Vlad consideră că, în decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu era izolat pe scena politică internaţională. Fără niciun sprijin extern, dictatorul român avea soarta pecetluită, iar încercarea lui de a se agăţa de putere cu orice preţ ar fi degenerat într-un masacru dacă generalul-colonel Vlad, în calitatea sa de şef al Departamentului Securităţii Statului, nu ar fi dat ordin unităţilor de Securitate să nu tragă.

Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“ , generalul-colonel Iulian N. Vlad spune că are conştiinţa împăcată. „Cred că am făcut tot ce se putea face, pentru a evita un masacru. Ordinul dat de mine, ca unităţile de securitate să nu tragă a fost unul extrem de important. În Bucureşti aveam aproape 2.000 de oameni pregătiţi să apere obiectivele din centrul Capitalei. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu-i retrăgeam? Un măcel!“. Fostul şef al Departamentului Securităţii Statului spune că a înţeles că soarta dictatorului fusese pecetluită, acesta fiind izolat pe plan extern.

Într-un raport din 1 decembrie 1989, scris olograf, în exemplar unic, semnat şi parafat de generalul-colonel Iulian N. Vlad şi adresat preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, acesta îi prezenta problemele ce urmau a fi abordate în cadrul întâlnirii de la Malta, 2-3 decembrie 1989, între Mihail Gorbaciov şi George Bush:

„1. În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale.

– Este de aşteptat să se ajungă la noi înţelegeri de restrângere a zonelor de confruntare directă în favoarea celor de convergenţă a intereselor.

– Sunt date că URSS va face noi concesii în favoarea americanilor, în schimbul obţinerii de ajutoare economice şi financiare.

– Se urmăreşte stabilirea unui nou echilibru pe continentul european care să permită atenuarea treptată a diferenţelor de sistem politic şi economic între ţările socialiste şi cele capitaliste şi asigurarea transpunerii în practică a conceptelor privind „dezideologizarea relaţiilor internaţionale“

- şi crearea aşa-numitei „case comune europene“.

– În acest context, se va aborda şi problema existenţei celor două blocuri militare, în sensul menţinerii acestora încă o anumită perioadă, cel puţin până la stabilizarea situaţiei din Europa de Est.

– În ceea ce priveşte intensificarea preocupărilor guvernului de la Bonn pentru reunificarea Germaniei, se va conveni să fie sprijinite, dar pentru o perioadă temporizate spre a fi încadrate în „procesul de integrare europeană“.

– Ambele părţi se vor pronunţa pentru accelerarea negocierilor bilaterale de reducere a armamentelor şi cheltuielilor militare, URSS fiind interesată să aloce mai multe fonduri pentru satisfacerea unor necesităţi interne, iar SUA să diminueze deficitul mare al balanţei de plăţi. Este posibil ca, în timpul întâlnirii, Bush să facă publică intenţia de a reduce efectivele americane staţionate în Europa, ca un răspuns la măsurile similare adoptate unilateral de URSS.

– Pe planul relaţiilor bilaterale, preşedintele SUA va manifesta disponibilitate pentru sprijinirea economică a URSS, condiţionat de extinderea reformelor sovietice prin luarea în considerare în şi mai mare măsură a mecanismelor economiei de piaţă.

– Pe lângă solicitarea expresă de ajutoare financiare, Gorbaciov va insista pentru obţinerea de către U.R.S.S. a clauzei naţiunii celei mai favorizate din partea SUA, precum şi pentru reducerea restricţiilor pe linia transferului de tehnologie.

NOTĂ:

– Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov ar urmă să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de „reforme reale“

-, fiind avute în vedere îndeosebi R.P. Chineză, Cuba şi România.

– Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi va solicita ca şi U.R.S.S. să procedeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier. 2. În cadrul consultărilor din ultimele zile cu Administraţia de la Washington, guvernele Angliei, Franţei, Republicii Federale Germane şi Italiei au insistat pentru:

– evitarea adoptării de către SUA şi URSS a unor hotărâri definitive referitoare la modificarea echilibrului militar din Europa, fără consultarea prealabilă şi consimţământul ţărilor vest-europene;

– realizarea treptată a reducerii armamentelor şi efectivelor dislocate în Europa, urmând ca problema unor diminuări semnificative să fie analizată numai după ce vor exista garanţii certe că URSS este dispusă să renunţe la forţa sa militară;

– respectarea de către SUA a înţelegerilor convenite anterior cu statele vest-europene, ca fiecare dintre acestea să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est, astfel încât să-şi asigure promovarea propriilor interese pe termen lung în această zonă. Franţa şi Anglia au solicitat totodată ca, în perspectiva construirii unei confederaţii a celor două state germane, să se prevină deplasarea centrului de putere din Europa către Germania unificată, precum şi o polarizare politico-economică şi chiar militară între aceasta şi URSS. De genul celei existente înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.“

Un raport care ar fi trebuit să-l pună pe gânduri pe Nicolae Ceauşescu. Făcut cu o precizie aproape chirurgicală, din care dictatorul român ar fi trebuit să tragă anumite concluzii. Ce a urmat încercăm să aflăm de la generalul-colonel Iulian N. Vlad, în interviul de mai jos.

 „Weekend Adevărul“: Începem de la un moment-cheie: celebra întâlnire din Malta, din 2-3 decembrie 1989, dintre Mihail Sergheievici Gorbaciov şi George Bush tatăl. Fabulos mi se pare că raportul semnat de dumneavoastră, raport olograf, semnat şi parafat de generalul Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, adresat preşedintelui României Nicolae Ceauşescu, privind problemele ce urmau a fi abordate în cadrul întâlnirii de la Malta. Anunţaţi în raport inclusiv reunificarea Germaniei, inclusiv că există un acord între cele două puteri pentru a redefini sferele de influenţă. A ajuns acest raport la el? De ce n-a făcut nimic?

Generalul-colonel Iulian N. Vlad: Rapoartele de acest fel întotdeauna i le înmânam personal. Erau mai multe modalităţi pe care le utilizam în informarea şefului statului, de la informările verbale, în chestiuni care necesitau o maximă urgenţă, apoi erau informările care se făceau prin buletinele de informaţii, cum se fac de fapt peste tot, şi erau aceste note, rapoarte olografe, care aveau drept obiect probleme dintre cele mai importante şi asupra cărora era necesar ca şeful statului să reflecteze. Era, deci, un sistem care devenise o regulă şi a funcţionat fără reproş. 

Fără reproş ca sistem. Dar ca finalitate?

Este o chestiune pe care trebuie să o discutăm de principiu. Instituţia pe care am condus-o eu, la fel ca toate celelalte de acest fel existente în lume, avea datoria să culeagă informaţii care să privească interesele statului. Informaţii care să contribuie la apărarea ţării, să previzioneze eventual evenimente. Dar hotărârile în baza acestor informaţii le ia cel care este îndrituit să o facă – preşedintele, adică şeful statului, sau guvernul.

Aici era vorba despre schimbarea paradigmei politice în lume. De ce nu a reacţionat?

Au fost informaţii – acesta este numai un exemplu, dar au fost şi alte rapoarte cu informaţii foarte importante şi de stringentă actualitate. Din păcate, în unele cazuri nu au fost luate în calcul. Ar fi absurd să calific un mod sau altul de a fi fost tratate, dar cert este că ele nu s-au finalizat aşa cum ar fi trebuit. Problema trebuie s-o vedem în ansamblul stărilor de lucruri care existau la acea dată şi mai cu seamă la cele care se prefigurau. Pentru că erau limpezi şi pentru oameni mai puţin informaţi sau care să nu fi operat cu asemenea instrumente să-şi dea seama că se petrece ceva grav în lume. Atât cât se putea informa românul la vremea aceea şi, din păcate se informa puţin, pentru că posibilităţile lui de informare erau limitate. Ceauşescu n-a ieşit să facă declaraţii pe baza informaţiilor pe care le-a primit. Trebuia să acţioneze într-un fel sau altul. Cum? E foarte greu de spus. Pot să vă spun însă că Ceauşescu se arătase de mai mult timp a fi mai puţin receptiv. Cred că în timpul acela, realmente, era depăşit de situaţie. Ceauşescu pierduse atunci aliaţii poate cei mai importanţi în care cu siguranţă că avusese încredere.

Şi anume?

Sigur, România, până la un anumit timp, a considerat că aliaţii cei mai importanţi pe care poate şi trebuie să se bizuie în orice împrejurare sunt Uniunea Sovietică şi celelalte ţări membre mai cu seamă ale Tratatului de la Varşovia sau toate celelalte ţări socialiste. În decembrie 1989, România nu se mai putea bizui pe apărarea Uniunii Sovietice. Ba dimpotrivă. Uniunea Sovietică proferase ameninţări la adresa României încă demult, de la ocuparea Cehoslovaciei. Ba chiar se luase o anumită hotărâre atunci, dar, datorită mai cu seamă intervenţiei unor prieteni pe care-i avea România la timpul acela, Uniunea Sovietică n-a dat curs intenţiilor ce le avea şi cu privire la România.

* Prietenii României: De Gaulle, China şi SUA

Care erau acei prieteni în epoca Cehoslovacia?

Este foarte important acest lucru. Cel mai prompt dintre prietenii de atunci ai României, care a intervenit la foarte scurtă vreme şi intervenţia a fost foarte oportună, a fost China. Guvernul chinez atunci a declarat deschis că, în cazul în care Uniunea Sovietică intră în România – ocupase deja Cehoslovacia –, China va pătrunde pe teritoriul sovietic. Prin Manciuria şi prin alte părţi. În al doilea rând, un mare prieten al României a fost generalul De Gaulle. Am avut prilejul să-i fiu în apropiere mai cu seamă în timpul vizitei pe care a făcut-o în România. Şi am fost alături de şeful statului român şi de şeful statului francez în drumurile pe care le-a făcut în ţară şi am ascultat care au fost sfaturile pe care De Gaulle i le-a dat lui Ceauşescu. Şi în al treilea rând, declaraţia preşedintelui Johnson (n.r. – preşedintele SUA Lyndon B. Johnson), care, de asemenea, a atenţionat ferm că, în cazul în care Uniunea Sovietică intră în România, Statele Unite ale Americii vor acţiona în consecinţă.

Revin la raportul din 1 decembrie 1989. Aţi spus acolo ceva care mă leagă direct de povestea dumneavoastră. Atunci am avut aceşti aliaţi, printre care Statele Unite. În schimb, dumneavoastră spuneaţi în raport citez: „Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi va solicita ca şi URSS să acţioneze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier“. Avertisment direct de război.

România avea foarte mare nevoie de importurile acestea care se făceau din URSS. Şi deci sfatul preşedintelui Americii pentru partea sovietică era să acţioneze în consecinţă şi să constrângă România să cedeze într-un fel sau altul. Ceauşescu a făcut o greşeală politico-diplomatică importantă. El a denunţat unilateral clauza naţiunii celei mai favorizate, pe care America o oferise României. Adică în relaţiile economice se lucra conform prevederilor acestei clauze. America s-a simţit ofensată şi probabil că Ceauşescu n-a intuit cât de grave ar putea să fie urmările şi în plan politic. Pentru că, în plan economic, într-adevăr: ai renunţat la nişte avantaje pe care ţi le oferea această clauză. Dar în plan politic, pierderile erau cu mult mai mari.

* Mihail Gorbaciov către Ceauşescu: „Să mai trăim până la 9 ianuarie“

Credeţi că, în negocierile de la Malta, România a fost dezavantajată, pe o poziţie slabă, de ţintă?

Nu, România era deja condamnată. Şefii statelor, când se întâlnesc să ia nişte decizii au deja hotărârile pregătite. Şi pregătirea se face la alte niveluri, iar acolo doar se consfinţesc. Pentru România ce mai urma? Pentru că se răsturnaseră deja nişte regimuri. Cădeau ca un castel de cărţi de joc: unul după altul. Aşa a fost în luna decembrie 1989… A fost o lună a răsturnărilor, a prăbuşirii sistemului socialist.

După ce am văzut această schimbare care condamna România la o trecere violentă de putere, în lipsa unei înţelegeri minimale din partea lui Nicolae Ceauşescu, vă propun să ne referim la discuţiile de la Moscova după summitul de la Malta. Cine făcea parte din delegaţie alături de Nicolae Ceauşescu?

Înainte de a vă da răspuns la această întrebare, trebuie să vă spun că în 1989, în împrejurările date, apropo de ceea ce se întâmplase în timpul în care Uniunea Sovietică a cucerit Cehoslovacia, iar România a primit acel sprijin generos din partea a trei mari puteri, Nicolae Ceauşescu nu mai era una şi aceeaşi persoană. Nu e vorba numai de ceea ce se poate întâmpla odată cu trecerea anilor. Ceauşescu era aproape complet schimbat.

* „Ceuşescu era un om aproape istovit“

În ce sens?

Chiar în cursul anului 1989, din primăvară, am observat că Ceauşescu nu se mai putea concentra, aşa cum îl ştiam. Memoria lui Ceauşescu, care era prodigioasă, nu mai funcţiona ca altădată. Raţionamentele nu mai erau întotdeauna puternic logice. Deci la Ceauşescu, randamentul în muncă scăzuse foarte serios. Obosise. Era un om aproape istovit. Dar, vedeţi dumneavoastră, dorinţa de putere pentru unii... Oricât de osteniţi ar fi, se ţin de ea, o ţin strâns în braţe şi nu o lasă decât atunci când sunt obligaţi s-o facă. Sunt rarisime cazurile în istorie când cineva a deţinut atâta putere şi să fi renunţat la ea de bunăvoie.  

Ce s-a întâmplat la Moscova?

Cred că ceea ce s-a comunicat, în general, despre ceea ce s-a întâmplat la Moscova a fost corect. Acolo s-au prezentat, cu excepţia lui Ceauşescu, noii conducători ai partidelor comuniste din ţările socialiste.

Este adevărat că în stenograma discuţiilor este acest paragraf – Gorbaciov către Ceauşescu: „Veţi mai trăi până la 9 ianuarie?“

Nu chiar aşa! S-a spus, mai degrabă, astfel: „Să mai trăim până la 9 ianuarie şi după aceea o să mai vedem“. Pentru că Ceauşescu plecase la Moscova – şi asta e foarte important – cu scopul de a discuta probleme de natură economică, de aceea îl luase în delegaţie şi pe primul-ministru. Era întotdeauna preocupat de aceste probleme peste tot pe unde a mers.

Dar ce era cu acest 9 ianuarie?

Putem trage concluzia că probabil Gorbaciov ştia că Ceauşescu n-o să mai prindă luna ianuarie. Procesul lui Ceauşescu a avut trei etape. Prima etapă a procesului lui Ceauşescu s-a produs în vara anului 1989, la vila care se construise pentru Alexandru Drăghici, dar în care Drăghici n-a stat nicio zi. Pentru că relaţiile dintre ei doi se deterioraseră. Iniţial fuseseră atât de bune, încât îşi făcuseră casele unul lângă celălalt. Din această vilă s-a făcut o casă de oaspeţi de nivel înalt şi acolo, atunci când a venit Gorbaciov în vizită, în luna mai, dacă-mi amintesc exact, s-a dat un dineu privat. O masă de seară, la care au participat şi soţiile. Dar n-a mai fost masă. A fost un proces.

Adică?

Adică s-au acuzat unul pe celălalt şi şi-au spus, cred, tot ce-au avut pe suflet. Cu alte cuvinte, după părerea mea, soarta lui Ceauşescu fusese mai dinainte hotărâtă. Dar atunci, în noaptea aceea de discuţii foarte aprinse, Ceauşescu i-a spus lui Gorbaciov de la obraz o mulţime de lucruri pe care el a considerat că trebuie să i le spună. Şi invers, aşa încât lucrurile cred că s-au lămurit atunci definitiv între cei doi. Întâlnirea de la Moscova a fost mai mult sau mai puţin o formalitate. Dar cred că prin acea exprimare, Gorbaciov a anunţat, de fapt, sentinţa de condamnare a lui Ceauşescu.

Aţi spus că în vară a fost prima etapă. A doua etapă?

La Moscova!

Şi a treia etapă la Târgovişte...

A treia etapă a fost de fapt punerea în executare a sentinţei. La Târgovişte s-a judecat un proces? Nu! Acolo s-a pus în aplicare o sentinţă.

Dată de cine?

Formal, de Tribunalul acela instituit. Informal? Informal deja se ştia, fusese rostită chiar de Gorbaciov.

* „I-am propus lui Milea să-l indisponibilizăm pe Ceauşescu“

„Weekend Adevărul“: Într-o carte care se numeşte „Revoluţia română din Decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii“, autori Constantin Sava şi Constantin Monac, se reproduce o declaraţie a dumneavoastră despre evenimentele zilei de 21 decembrie. Declaraţia a fost dată la 19 octombrie 2003 în faţa Comisiei pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Citez: „În acea seară, 21 decembrie, i-am propus lui Milea să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau încă o dată că de ceea ce se întâmplă azi în ţară, ca să se pună capăt, numai dânsul şi cu mine suntem în stare să rezolvăm problema. «Dumneavoastră aveţi forţa de afară, iar eu – în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare». Puteţi pune bază pe ce spun sau nu. Nu am cum să probez“. Corectă redarea?

Generalul-colonel Iulian N. Vlad: În genere, corectă.

Era, într-adevăr, vorba de arestare?

Nu. Milea se întorsese din stradă. Dar trebuie să vă spun, mai înainte, altceva, foarte important. După spargerea mitingului din ziua de 21, Ceauşescu a fost foarte afectat. Bineînţeles, era supărat pe toţi cei care într-o formă sau alta avuseseră atribuţii privind organizarea mitingului şi asigurarea măsurilor de ordine, de securitate... Eu n-am fost prezent atunci la Comitetul Central şi respectiv la miting. Pentru că numisem şef al comandamentului pentru măsurile de securitate un adjunct al meu, pe generalul Bucurescu. Eu rămăsesem la minister. Era indispensabilă prezenţa mea acolo, pentru că ţara era în clocot. Se spărsese mitingul. Aici nu era decât un fragment, un focar. Dar peste tot în ţară erau probleme foarte grave. La Cugir muriseră deja oameni... În mai multe locuri din ţară se produceau evenimente foarte grave. Am fost chemat imediat după ce s-a spart mitingul ca să mă prezint la Comitetul Central, pentru că Ceauşescu va constitui un comandament. Un comandament care să asigure măsurile necesare. Ministrul de Interne, Postelnicu, m-a sunat. I-am spus că nu pot să plec. S-a ţinut, bineînţeles, şedinţa şi a fost numit comandamentul. Ceauşescu s-a numit în fruntea comandamentului, pe Milea l-a numit locţiitor, pe Postelnicu şi pe Vlad i-a inclus în acest comandament, de asemenea şi pe Silviu Curticeanu, secretar al Comitetului Central, şi pe şeful Statului Major al Gărzilor Patriotice. După aceea, l-a chemat pe Milea şi i-a ordonat să preia comanda acţiunilor din Bucureşti. Înainte de a pleca pe teren, în Bucureşti, unde a participat din nefericire până la capăt, Milea m-a sunat de câteva ori. M-a rugat să ajung neapărat la Comitetul Central. I-am spus cu ce probleme mă confrunt la minister. Eu eram în raporturi apropiate cu Milea. Şi spune: „Vă rog, veniţi! Am nevoie să veniţi. Doresc să ne sfătuim“.

* Milea, trimis pe teren să facă ordine

Aţi cedat?

Vă mărturisesc că am cedat şi-am plecat la Comitetul Central. M-am întâlnit cu el. Aproape că nici nu ştiu pentru ce m-a chemat, că de sfătuit nu ne-am sfătuit în niciun fel. Pentru că l-a chemat din nou Ceauşescu şi l-a întrebat, de fapt l-a tras la răspundere: „De ce mai pierzi timpul pe-aici? De ce nu te duci în teren?“. Deja se constituiseră baricade şi alte puncte de rezistenţă pe traseu. Şi Milea a plecat pe teren, însoţit de generalul Hortopan, pe-atunci comandantul Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, fost şef al Marelui Stat Major. Ei au condus unităţile armatei până târziu, după miezul nopţii, în acţiunea de „pacificare“ în Bucureşti. Care, se ştie, s-a soldat, din nefericire, cu morţi şi cu răniţi. Trecuse bine de miezul nopţii. Eu mă aflam la scara C, pe strada Wilson (n.r. – actuala stradă Dem I. Dobrescu). Erau în jurul meu mai mulţi generali şi ofiţeri, inclusiv de la armată când, prin faţa sediului, prin partea dinspre Piaţa Palatului, l-am văzut pe Milea venind, însoţit de un grup de generali şi ofiţeri. Când m-a văzut, a venit drept la mine, m-a îmbrăţişat şi a început să plângă. M-a impresionat profund gestul lui. Aflasem ce se întâmplase pe traseu, unde fuseseră... Nu ştiam totul, dar o sumă de lucruri deja le cunoşteam. L-am rugat să se liniştească şi să mergem înăuntru, spunându-i că nu se poate ca, în faţa atâtor generali şi ofiţeri, el să nu se poată stăpâni. Vă daţi seama, era totuşi capul armatei. L-am luat de braţ şi am intrat amândoi în sediul Comitetului Central. Ne-am aşezat pe nişte fotolii în faţa intrării la Cabinetul 1. Ştiţi al cui era acest cabinet. Pe undeva, la distanţă, stătea, mai mult adormit, Gogu Rădulescu. Milea a început din nou să plângă şi să-mi spună că mă roagă să mă văd cu soţia şi fetele lui şi să le comunic că soţul şi tatăl lor n-a fost un criminal. El nu din proprie iniţiativă a făcut ceea ce a făcut. A primit ordin să reprime, a primit ordin să meargă după manifestanţi. În sfârşit, la un moment când am crezut că s-a mai liniştit, i-am spus aşa: „Amândoi avem nişte responsabilităţi uriaşe. Amândoi dispunem de forţa armată. Eu am tot ceea ce se vede în sediu“. Aveam acolo aproape toate efectivele Direcţiei de Securitate şi Gardă, cu excepţia celor care erau în posturile de pază şi securitate la diverse obiective. Erau câteva sute de oameni cu tot armamentul de luptă asupra lor.

Toţi aceştia erau în Comitetul Central?

Pe culoare, la uşi, în puncte strategice. I-am spus: „Dumneavoastră aveţi ceea ce se vede cu ochiul liber afară. Aveţi tancuri, taburi şi piese de artilerie. Noi suntem, de fapt, cei care trebuie să hotărâm ce facem. Care va fi decizia noastră?“. Nu mi-a dat răspuns. Adevărul e că era prăbuşit şi l-am înţeles şi-l înţeleg şi-l voi înţelege întotdeauna. După care i-am spus încă o dată: „De noi va depinde într-o mare măsură ce se va întâmpla în continuare, care va fi cursul evenimentelor. Deja dumneavoastră aţi fost implicat, bineînţeles, fără voia dumneavoastră, în ceea ce s-a întâmplat în Capitală astăzi. Repetăm?“ „Nu, nu mai repetăm“, a fost răspunsul lui. „Bun, atunci hai să luăm o hotărâre. Să-l indisponibilizăm pe Ceauşescu“.

* „Veniţi la săliţă. Are loc o şedinţă a C.P.Ex.“

Adică?

Adică să-i luăm pe Nicolae Ceauşescu şi pe Elena Ceauşescu şi să-i ducem undeva, la unul dintre domicilii. Să-i scoatem din locul ăsta care a generat atâta nenorocire. Şi nu numai atât, de a-i priva de posibilitatea de a conduce, de a da ordine, dispoziţii. Vreau să precizez că Milea a fost un militar desăvârşit. S-au spus multe lucruri neadevărate despre generalul Milea în ultimii 26 de ani, însă eu l-am cunoscut îndeaproape şi, repet, a fost un profesionist adevărat. După ce i-am făcut propunerea s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Tovarăşe Vlad, nu mai pot. Nu mai sunt în stare să fac nimic“. Omul acesta era deja căzut. La propriu. Era de nerecunoscut. Bineînţeles că am oprit discuţia aici şi i-am propus să meargă să se odihnească. Mai erau câteva ore până dimineaţă. Eu am plecat la sediul Direcţiei a V-a a Departamentului Securităţii, unde m-am pregătit pentru a reintra în dispozitiv. Am primit un telefon, cred că pe la orele 7.00, sau poate mai devreme, de la Silviu Curticeanu, secretarul CC al PCR, care mi-a comunicat: „Veniţi la săliţă. Are loc o şedinţă a Comitetului Politic Executiv (n.r. – C.P.Ex.)“.

Ce era săliţa?

Era o sală mai mică de şedinţe din sediul CC, pe care Ceauşescu o folosea de obicei ca sală de lucru cu reprezentanţi ai diferitelor instituţii. Nu era sala consacrată şedinţelor Comitetului Politic Executiv. Eu nu eram membru al acestui organism, dar în acele zile am fost chemat la toate şedinţele sale. Postelnicu şi Milea erau membri supleanţi ai C.P.Ex. şi participau de drept la şedinţă. M-am dus la săliţă şi, potrivit unei înţelegeri pe care o avusesem mai demult cu Milea, i-am rezervat un loc în dreapta mea.

Exista o ordine anume?

Nu. Generalul Milea mi-a propus la un moment dat ca, atunci când suntem chemaţi la şedinţe, să stăm unul lângă celălalt. Dorea să stea lângă mine. Ne mai sfătuiam, mai schimbam o părere. Aşa am făcut. După un timp a venit Postelnicu şi s-a aşezat în stânga mea, după care au apărut şi alţi membri ai C.P.Ex. între care: Constantin Dăscălescu, Gogu Rădulescu, Manea Mănescu, Ion Dincă, Silviu Curticeanu, Mihai Ghere, care a făcut şi nişte observaţii în timpul şedinţei, Ion Radu, care fusese trimis pe teren, bănuiesc de Nicolae Ceauşescu, să vadă ce se-ntâmplă...

* Ceauşescu către Milea: „De ce nu mi-ai executat ordinele?“

Şi care era situaţia?

Ion Radu a raportat că a văzut că marile uzine ale Bucureştiului se porniseră în coloane către centru. Bucureştiul se mişca tot. Cu lozinci improvizate, rostite verbal, adaptate momentului, nu ca cele rostite la mitingul oficial, la adresa conducătorilor. Aşteptam să vină Ceauşescu. Şi a venit. În spatele lui era Elena Ceauşescu. El s-a oprit în uşă şi, preţ de un minut, s-a uitat, mai bine zis a fixat cu privirea, cum numai el ştia să o facă, o privire care trecea prin tine, pe care o simţeai că te pătrunde, în direcţia unde eram eu, Postelnicu şi Milea. Mărturisesc că în primul moment, am crezut că se uită la mine. Şi poate avea motive să o facă. Probabil că la fel a gândit şi Postelnicu, care conducea Miliţia şi alte unităţi ale Ministerului de Interne şi ar fi putut să primească reproşuri faţă de acţiunile desfăşurate. Însă acea privire îi era adresată generalului Milea. Şi a izbucnit, aproape ţipând: „Milea, ţi-am dat ordin să aduci unitatea cutate şi cutare...“. Şi a început să înşire un număr de unităţi din ţară. Ţin să precizez că ştia cu exactitate amplasarea pe teritoriul României a unităţilor militare. Milea a încercat nişte răspunsuri, dar Ceauşescu a continuat cu acuzele: „De ce nu mi-ai executat ordinele?“. I se adresa cu un asemenea ton, cu care nu poţi să-i vorbeşti nici unui soldat. Nu poţi să-i vorbeşti aşa pentru că îl jigneşti, aşa cum a fost jignit Milea în momentele acelea. Milea avea o figură cadaverică, era transfigurat. Era clar că nu dormise toată noaptea, era puternic frământat de ceea ce se întâmplase, dar şi de ceea ce urma să se întâmple, inclusiv de măsurile care se vor lua împotriva lui.

Ce anume?

O să vă explic o anumită situaţie care i-a amplificat starea de deterioare în care se afla. Ceauşescu îl chemase de la Timişoara pe generalul Victor Stănculescu, care era prim-adjunctul lui Milea. Chemarea s-a făcut fără ştirea ministrului. În mod normal, la armată ordinele se transmit după anumite reguli. Sigur mai sunt situaţii în care operează şi excepţiile. De ce fusese chemat generalul Stănculescu, fără ca Milea să ştie? Era limpede. Şi ceea ce s-a întâmplat peste o oră a confirmat ipoteza înlocuirii sale. Ceea ce gândisem eu în acele momente gândise şi Milea, şi anume că generalul Stănculescu a fost chemat să-i ia locul. Milea a fost singurul care a dat ordin scris să se tragă la Timişoara, bineînţeles, pe baza ordinului dat de Ceauşescu. A fost cel care a condus acţiunile din Bucureşti. În ziua de 16 decembrie, Milea, Postelnicu şi eu fusesem puşi în discuţia Comitetului Politic Executiv că n-am făcut tot ce trebuie la Timişoara...

Îi era teamă că va fi înlocuit?

Nu asta era problema, că va fi înlocuit cu generalul Stănculescu. Funcţiile, la urma urmelor, sunt trecătoare. Se gândea cum va răspunde pentru cele ce făcuse anterior, dacă îl decădea din această demnitate chiar Ceauşescu, cel care l-a pus să facă acele lucruri, care i-a ordonat să le execute. Eu îi iau apărarea şi chiar doresc să fac aceasta pentru că generalul Milea era un camarad de-al meu, şi aveam acelaşi grad. Milea a fost un militar desăvârşit, care a executat ordinele ce i s-au dat.

* „Complot? Resping cu toată tăria participarea la aşa ceva...“

 Revenim la şedinţa din dimineaţa zilei de 22 decembrie...

Tot timpul cât a stat în picioare, Milea s-a sprijinit cu mâna stângă de braţul meu. Atunci când Ceauşescu îl lovea mai puternic, cu vorba, bineînţeles, simţeam cum mă strânge mai tare de mână. Când i-a cerut să plece imediat în stradă şi să ia măsurile ordonate pentru a stabiliza situaţia, Milea m-a strâns foarte puternic de braţ. În momentul acela, eu am crezut că este o descărcare faţă de presiunea la care a fost supus. Însă, mai târziu, faţă de ceea ce s-a întâmplat, am fost convins, şi sunt convins, că Milea şi-a luat rămas bun de la mine. A ieşit din sala de şedinţe şi a fost întâmpinat de maiorul-aghiotant, care era ofiţerul meu. Garda demnitarilor, inclusiv a ministrului Apărării Naţionale, era asigurată de Departamentul Securităţii Statului. Pe holul pe care se deplasa a întâlnit un căpitan-inginer de la Armată. Milea l-a chemat şi i-a cerut pistolul. În mod normal, căpitanul nu avea voie să-i dea arma. Indiferent cine i-o cere, şi mai ales într-o situaţie specială ca aceea de atunci. Dar fiind un ofiţer-inginer tânăr, acesta s-a pierdut cu firea şi i-a dat arma ministrului. Milea s-a îndreptat apoi spre biroul şefului Statului Major al Gărzilor Patriotice, locul în care lucrase şi el înainte de a fi numit ministru al Apărării. Ce s-a întâmplat acolo nu ştiu. Unele lucruri se deduc, altele... Se ştie că a vorbit la telefon, o dată sau de două ori, că şeful Gărzilor Patriotice a vrut să intre în birou, dar a fost rugat să-l lase singur. Apoi, s-a auzit un foc de armă. S-a împuşcat cu pistolul căpitanului-inginer. S-a împuşcat, se pare, în dreptul inimii. Şi acum mă gândesc: dacă Milea i-ar fi cerut pistolul ofiţerului meu, maiorul-aghiotant, iar acesta s-ar fi pierdut şi i l-ar fi dat, mai putea cineva să mai spună că nu l-a omorât Securitatea? Cum, de fapt, s-a şi spus. Că Securitatea l-a omorât. Vedeţi cum se răstoarnă lucrurile ca să fie mutat mortul pe o stradă mai încolo...

Ce s-a întâmplat pe urmă?

S-a intrat în încăpere. Se împuşcase. Au fost acolo nişte cadre medicale. Nu cred că s-a lucrat foarte bine. S-a întârziat nespus de mult transportul său la Spitalul Elias, unde am auzit că nu ar fi fost tratat cum ar fi trebuit, însă nu am dovezi în acest sens. Aşa a murit generalul- Milea. Este trist, este dureros, dar aşa s-a întâmplat. Era omul care îi executase ordinele lui Ceauşescu.

Revenim la oferta făcută generalului Milea de indisponibilizare a soţilor Ceauşescu. Ce ar fi urmat?

Nu ştiu. Urma să vedem. Indisponibilizându-i pe cei doi realizam un lucru absolut indispensabil în acel moment: le blocam posibilitatea de a mai da ordine de reprimare. Eu nu am avut un plan şi nici Milea. Ar fi trebuit să intru în ceva, nu ştiu în ce. Complot? Resping cu toată tăria participarea la aşa ceva...

Doreaţi pur şi simplu să-l scoateţi din joc....

Da, să vedem ce putem face. Cursul lucrurilor nu mai putea fi oprit. Era la mintea omului cel mai simplu, nu trebuia să ai nici poziţii înalte în structurile statului, nici să dispui de nu ştiu ce puteri, ca să observi că lucrurile porniseră pe un anumit drum. Ce puteai să faci în acele împrejurări? Mi-ar fi fost cu neputinţă să dau ordin să se tragă în manifestanţi. Şi n-am dat! Erau două variante: să ordon foc sau să ordon ca armele să fie depuse în rastel. Am ales cea de-a doua variantă.

* „Ilie Verdeţ mi-a propus să devin ministru de Interne“

„Weekend Adevărul“: Aţi spus că cea mai mare parte a forţelor de securitate se aflau masate în sediul Comitetului Central?

Generalul-colonel Iulian N. Vlad: Nu. Acolo se aflau doar o parte din ofiţerii şi subofiţerii de la Direcţia de Securitate şi Gardă, precum şi două detaşamente ale Unităţilor Speciale de Luptă Anti-teroristă. În exterior nu ştiu câte tancuri, taburi, tunuri şi efective avea Armata. Noi aveam efectivele unei brigăzi a trupelor de Securitate, circa 1.000 de oameni, care asigurau perimetrul: Ateneul Român- str. Brezoianu –str. Academiei – Bd. Nicolae Bălcescu. Aveam şi rezerve la Garda Palatului Republicii. În afară de efectivele acestei brigăzi, aveam şi rezerve de dispozitiv alcătuite din elevii de la Şcoala Militară de ofiţeri nr. 1 a MAI. Era vorba de 700 de elevi şi peste 200 de cadre.

Ce armament aveau în dotare?

Armamentul cu care era dotată Armata la vremea respectivă. Pistoale mitralieră, iar ofiţerii pistolete. În dimineaţa acelei zile, de 22 decembrie, înainte de a pleca la şedinţa C.P.Ex., m-am întâlnit cu comandanţii forţelor, menţionate mai sus, colonelul Gheorghe Răbăcel şi colonelul Pavelescu, cărora le-am ordonat ca imediat să pregătească retragerea în cazărmi. La ora 8.15 unităţile respective s-au retras în cazărmi. Erau aproape 2.000 de oameni înarmaţi. Era o situaţie critică. Demonstranţii veneau către acel perimetru, pe care îl apărau oamenii mei, care aveau ordin să nu lase pe nimeni să pătrundă în zonă. Demonstranţii puteau forţa intrarea...Ce s-ar fi întâmplat? Ce-ar fi ieşit, dacă militarii ar fi ripostat? Un măcel. De aceea, eu am retras aceste forţe, asumându-mi toate riscurile. În astfel de împrejurări nu te mai gândeşti la tine, la urma urmelor, eşti o entitate neglijabilă, într-un astfel de context nu te mai iei în seamă. Ce puteam să fac? Aveam două variante de luat în calcul: ori retrag oamenii în cazărmi, ori îi las în dispozitiv şi opun rezistenţă. Puteam să aleg a doua variantă? Nu! Aşa că am trimis oamenii în cazărmi.

Aţi retras, deci, toate forţele din exterior...

Toate forţele din exterior.

S-au retras şi oamenii pe care îi aveaţi în sediul CC?

Nu, ei au rămas acolo până când Ceauşescu s-a dus cu liftul pe platformă şi a plecat cu elicopterul spre... moarte.

Ce s-a întâmplat cu cei 500 de oameni din sediul CC? S-au angajat în acţiuni de luptă?

Nu.

De unde ştiţi?

Păi, eram acolo. Le-am dat ordin să deschidă uşile sediului CC. Veniseră unii demonstranţi cu sisteme pe care credeau că le pot folosi la deschiderea uşilor. Nu s-a forţat nicio uşă, nu s-a spart niciun geam. Oamenii au intrat în sediu fără să se spargă un geam. Au intrat buluc. Aşa cum intră mulţimea.

* „A fost o diversiune ordinară“

Atunci cine a tras în manifestanţi?

Focurile de armă au fost trase mult după acest moment, seara. A fost altă poveste. S-a tras de pe Palatul Republicii, a fost o diversiune ordinară. Şi s-a simulat că se trage către sediul CC, unde eram şi eu, şi generalul Guşă, care conduceam comandamentul ad-hoc constituit şi încercam să ţinem sub control situaţia atât din Bucureşti, cât şi din toată ţara.

Şi cine a creat această diversiune?

Ei, cine... Mai întrebaţi-i şi pe alţii, care au preluat puterea. În sediul CC se întâmplau tot felul de lucruri, se făceau şi desfăceau guverne... S-a încercat un guvern pe care să-l constituie Constantin Dăscălescu, unul pe care l-a încercat Ilie Verdeţ. Acesta mi-a propus şi mie să intru în guvern.

Pe ce post?

Mi-a propus Ministerul de Interne. Îl capacitase pe Nicolae Popovici, Procurorul General al României, să fie ministru al Justiţiei. I-am spus că mie nu-mi mai trebuie nicio funcţie ministerială: „Mi-ajunge! Sunt aici doar ca să ajut să nu se ajungă la haos şi să nu moară oamenii“. Nu eram sigur că voi putea.

Şi aţi reuşit?

Din punctul meu de vedera, da. Ăsta a fost lucrul cel mai important pe care l-am făcut, timp de 24 de ore din sediul CC, alături de generalul Guşă. Să încercăm să punem ordine în trupe. Să ţinem unităţile din ţară sub control. Oamenii erau bulversaţi, nu mai ştiau ce ordine să execute, pe cine să mai asculte... Aşa se întâmplă în situaţii de acest gen. A fost un lucru neînchipuit de greu. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă să nu moară oameni. Deşi acest lucru s-a întâmplat. Inclusiv asupra mea s-a tras în sediul CC. Se întâmplase ceva pe un culoar şi din biroul acela unde noi încercam să ţinem lucrurile sub control, am plecat să văd despre ce este vorba. La un moment dat, un foc de armă automată era să mă omoare. N-am fost nimerit. Probabil s-a crezut că noi, cei de la CC, încercăm să devenim un nou centru de putere, pe lângă celelalte două deja existente. Primul era centrul de la televiziune, care a devenit şi noua putere propriu-zisă, unde erau cei pe care îi ştie toată lumea, şi cel de-al doilea la Ministerul Apărării Naţionale, alcătuit din generalii Militaru şi Stănculescu, cel din urmă pregătindu-se să-i predea lui Militaru mandatul de ministru primit de la Ceauşescu. Al treilea centru se presupunea că suntem noi, cei de la CC, Guşă şi cu mine, care aveam controlul asupra Armatei, Securităţii şi MAI.

* „Brucan se erijase în şef“

Cât aţi mai deţinut acest control?

În zilele de 22 şi 23 decembrie. Şi parţial în zilele care au mai urmat. Dar amândoi, şi eu, şi Guşă, am fost chemaţi la Ministerul Apărării de către generalul Militaru. Am primit şi de la comandamentul politic, să zic aşa, de la televiziune, în special de la Brucan, care se erijase în şef, dispoziţia să ne prezentăm la Ministerul Apărării Naţionale. Am decis cu generalul Guşă să plecăm separat, la un anumit interval de timp. Să nu creăm impresia oamenilor care erau prezenţi în sediul CC că dacă părăsim amândoi sediul vom pune la cale cine ştie ce. Oamenii erau suspicioşi şi în stare de tensiune. Aşa că am plecat la interval de câteva ore. Pe atunci se călătorea cu tabul. Unul dintre revoluţionari m-a rugat să-l iau şi pe el când plec către Ministerul Apărării, deoarece stă în zonă şi vrea să ajungă acasă. Omul ăsta a fost salvarea mea. Tabul s-a dus pe o stradă paralelă cu cea pe care trebuia să meargă în mod normal către Ministerul Apărării Naţionale, unde era organizată o ambuscadă. Cine o organizase? Nu ştiu. S-a spus că oamenii din stradă, care făceau tot felul de filtre. La fel, la Ministerul Apărării Naţionale, s-a descărcat „accidental“ o armă chiar în timp ce eu traversam un culoar.

Când aţi predat efectiv comanda trupelor de securitate?

Comanda Trupelor de Securitate şi a USLA am predat-o în după-amiaza zilei de 22 decembrie generalului Militaru. Mi-a spus că are împuternicirea centrului politic de la televiziune pentru acest lucru şi că va prelua şi Ministerul Apărării Naţionale.

A avut ordin scris?

Ei, ordin scris! Se mai dădeau atunci ordine scrise?! Eu am dat ordine verbale tuturor subordonaţilor mei, care le-au executat exemplar. Nu mai erau reguli clare. După aceste momente, la câteva zile mai târziu, Ministerul de Interne, inclusiv Departamentul Securităţii Statului, a trecut în subordinea Ministerului Apărării. Eu am avut, până în momentul în care am fost arestat, legitimaţie de la Ministerul Apărării Naţionale.

Aveţi vreun sentiment de regret pentru vreunul dintre actele pe are le-aţi îndeplinit în perioada decembrie 1989?

Nu. Poate au fost unele lucruri pe care puteam să le fac mai bine, dar cred că în situaţia dată mi-am făcut datoria cât am putut de bine. În primul rând, am dat ordin să nu se tragă în demonstranţi, să intre trupele de securitate în cazărmi, iar în al doilea rând, am reuşit să-mi protejez subordonaţii şi cadrele Ministerului de Interne. Şi astăzi, la mai mult de un sfert de veac de la evenimentele din decembrie 1989, sunt oameni care, întâlnindu-mă pe stradă, îmi mulţumesc pentru că le-am salvat viaţa.

Distribuie Distribuie Comentarii