Războiul este continuarea politicii prin alte mijloace. Mulți repetă această mantră, dar puțini îi acordă suficientă atenție, mai ales în mijlocul războiului. Având în vedere măcelul pe care Hamas l-a provocat în Israel și numărul de civili tot mai mare din Gaza, logica profundă a războiului se ascunde în spatele suferinței umane enorme pe care le generează. Cine va câștiga acest război?

„Nu partea care va ucide mai mulți oameni, nu cea care va distruge mai multe case și nici măcar cea care va primi mai mult sprijin internațional, ci cea care își va atinge obiectivele politice”, scrie istoricul israelian Yuval Noah Harari într-un articol pentru Washington Post

În opinia sa, Hamas a început acest război cu un scop politic specific: prevenirea păcii. După semnarea tratatelor de pace cu Emiratele Arabe Unite și Bahrain, Israelul a fost pe punctul de a semna un tratat de pace istoric cu Arabia Saudită. Această înțelegere ar fi cea mai mare realizare a premierului Benjamin Netanyahu din întreaga sa carieră. Ar normaliza relațiile dintre Israel și cea mai mare parte a lumii arabe.

„La insistențele saudiților și americanilor, era de așteptat ca termenii acordului să includă concesii semnificative către palestinieni, menite să atenueze imediat suferința a milioane de palestinieni din teritoriile ocupate și să reînceapă procesul către pacea israelo-palestiniană”, notează Harari.

Perspectiva păcii, o amenințare mortală pentru Hamas

Perspectiva păcii și normalizării a fost o amenințare mortală pentru Hamas. De la înființarea ei în 1987, această organizație islamistă fundamentalistă nu a recunoscut niciodată dreptul Israelului de a exista și s-a angajat într-o luptă armată fără compromisuri. În anii 1990, Hamas a făcut tot ce a putut pentru a deraia procesul de pace de la Oslo și toate eforturile de pace ulterioare.

De mai bine de 10 ani, guvernul israelian condus de Netanyahu a abandonat toate încercările serioase de a face pace cu forțele palestiniene mai moderate, a urmat o politică din ce în ce mai dură de ocupare a teritoriilor disputate și chiar a îmbrățișat ideile mesianice de dreapta ale supremației evreiești.

În această perioadă, Hamas a dat dovadă de o reținere remarcabilă în relațiile sale cu Israelul și ambele părți păreau să adopte o politică neliniștită, dar funcțională, de coexistență violentă. Dar pe 7 octombrie, exact când guvernul Netanyahu era pe punctul de a face un pas major în pacea regională, Hamas a lovit cu toată puterea.

Hamas a ucis sute de civili israelieni în cel mai oribil mod pe care și-l putea imagina. Scopul imediat a fost de a perturba acordul de pace israeliano-saudit.

„Scopul pe termen lung a fost să semene semințele urii în mintea a milioane de oameni din Israel și din întreaga lume musulmană, făcând astfel imposibilă pacea cu Israel pentru câteva generații viitoare. Hamas știa că atacul său îi va înfuria pe israelieni, îi va face să simtă durere și furie, iar teroriștii au contat pe faptul că Israelul va răspunde cu o forță masivă, provocând o durere imensă palestinienilor", scrie Harari.

Hamas a dat operațiunii sale numele „Al-Aqsa Toofan” (Al-Aqsa Flood). Cuvântul „tufan” înseamnă inundație. La fel ca potopul biblic, menit să curețe lumea de păcat chiar și cu prețul distrugerii aproape totale a umanității, atacul Hamas a fost menit să provoace devastări la scară biblică.

Nu este Hamas îngrijorat de suferința pe care acest război le provoacă populației civile palestiniene? Deși activiștii individuali ai organizației au cu siguranță sentimente și atitudini diferite, viziunea despre lume a organizației nu ține cont de suferința individuală a oamenilor. Obiectivele politice ale Hamas sunt dictate de fanteziile religioase.

Spre deosebire de mișcările seculare precum Organizația pentru Eliberarea Palestinei, obiectivele finale ale Hamas nu sunt ale acestei lumi. Pentru Hamas, palestinienii uciși de Israel sunt martiri care se bucură de fericirea veșnică în ceruri. Cu cât sunt mai mulți uciși, cu atât mai mulți martiri.

Dreptatea absolută duce inevitabil la un război nesfârșit

În ceea ce privește această lume, conform punctelor de vedere ale Hamas și ale altor grupuri musulmane fundamentaliste, singurul scop viabil al societății umane de pe Pământ este aderarea necondiționată la standardele divine de puritate și dreptate. Și întrucât pacea implică întotdeauna compromisuri cu privire la ceea ce oamenii consideră drept dreptate, ea trebuie respinsă și dreptatea absolută trebuie realizată cu orice preț, scrie istoricul israelian.

Acest lucru, de altfel, explică un fenomen recent interesant în rândul radicalilor de stânga din multe democrații occidentale, inclusiv unele organizații studențești de la Universitatea Harvard. Ei absolvă Hamas de orice responsabilitate pentru atrocitățile comise în Beer, Kfar Azza și alte sate israeliene sau pentru criza umanitară din Gaza. În schimb, aceste organizații dau 100% vina pe Israel.

„Legătura dintre stânga radicală și organizațiile fundamentaliste precum Hamas este o credință în justiție absolută, ceea ce duce la refuzul de a recunoaște complexitatea realităților acestei lumi. Dreptatea este o cauză nobilă, dar cererea de dreptate absolută duce inevitabil la un război nesfârșit. În istoria lumii, nu s-a ajuns la nici un tratat de pace care să nu fi cerut compromisuri sau să ofere dreptate absolută”, spune istoricul.

Dacă scopul războiului Hamas a fost într-adevăr să perturbe tratatul de pace israelo-saudit și să distrugă toate șansele de normalizare și pace, atunci va câștiga acest război prin KO, crede Harari. Iar Israelul ajută Hamas în mare parte pentru că guvernul Netanyahu pare să poarte acest război fără obiective politice clare.

Israelul spune că vrea să dezarmeze teroriștii și are tot dreptul să facă acest lucru, protejându-și cetățenii. Dezarmarea Hamas este, de asemenea, vitală pentru orice șansă de pace viitoare, deoarece atâta timp cât organizația rămâne înarmată, va continua să deraieze orice eforturi de pace.

Dar chiar dacă Israelul va reuși să dezarmeze Hamas, va fi doar o realizare militară, nu un plan politic. Are Israelul vreun plan pentru a salva acordul de pace israeliano-saudit pe termen scurt? Pe termen lung, are Israelul un plan pentru a realiza o pace cuprinzătoare cu palestinienii și pentru a-și normaliza relațiile cu lumea arabă? După ce am fost profund implicat în politica israeliană în ultimul an, mă tem că cel puțin unii membri ai actualului guvern Netanyahu sunt ei înșiși fixați pe viziuni biblice și justiție absolută și sunt puțin interesați de un compromis pașnic, spune autorul.

Toți cei implicați trebuie să oprească inundația creată de Hamas, astfel încât să nu înece Israelul și palestinienii și să nu devasteze întreaga regiune. Harari notează că, teoretic, un război nuclear ar putea începe în 24 de ore: dacă Hezbollah și alți aliați iranieni ar lovi Israelul cu zeci de mii de rachete, așa cum au amenințat că va face, Israelul ar putea folosi arme nucleare pentru autoconservare. Prin urmare, toate părțile ar trebui să abandoneze fanteziile biblice și cererile de justiție absolută și să se concentreze pe pași concreți pentru a detensiona conflictul imediat și a semăna semințele păcii și reconcilierii.

„După evenimentele din ultimele două săptămâni, împăcarea pare absolut imposibilă. Familia și prietenii mei tocmai au trăit scene care amintesc de ororile Holocaustului. Dar la opt decenii după Holocaust, germanii și israelienii au devenit buni prieteni. Evreii nu au primit niciodată dreptate absolută pentru Holocaust, pentru că nu este posibil. Nimeni nu poate anula țipetele de durere, fumul din coșurile de la Auschwitz și să-i aducă înapoi pe morții din crematorii. Ca istoric, știu că blestemul istoriei este că inspiră dorința de a corecta trecutul. Este fără speranță. Trecutul nu poate fi salvat. Concentrează-te pe viitor. Lasă rănile vechi să se vindece și să nu devină cauza altora noi”, scrie Harari.

Modelul împăcării cu germanii după Holocaust

În 1948, sute de mii de palestinieni și-au pierdut casele în Palestina. Ca răspuns, sute de mii de evrei au fost expulzați din Irak, Yemen și alte țări musulmane la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950. De atunci s-a creat un cerc vicios de violență care nu duce decât la mai multă violență. Nimeni nu este obligat să repete acest ciclu pentru totdeauna. Desigur, în mijlocul actualului război teribil, nu se poate spera să oprească acest ciclu o dată pentru totdeauna. Acum este momentul să prevenim escaladarea ulterioară, iar acest lucru necesită gesturi concrete de speranță.

O inițiativă propusă cere ca Hamas să elibereze toate femeile și copiii pe care îi ține ostatici în schimbul eliberării de către Israel a câteva zeci de femei și adolescenți palestinieni pe care îi ține captivi. Ar fi corect? Nu. Justiția cere ca Hamas să elibereze imediat și necondiționat toți ostaticii pe care i-a luat. Dar această inițiativă, totuși, poate fi un pas către de-escaladare.

O altă inițiativă este aceea de a permite civililor palestinieni să părăsească Fâșia Gaza în căutarea siguranței în alte țări. Egiptul, care împarte granița cu Gaza, poate și ar trebui să ia inițiativa în această chestiune. Dar dacă Cairo nu poate oferi ajutor, Israelul ar putea oferi adăpost locuitorilor din Gaza strămutați pe teritoriul israelian.

O astfel de mișcare ar permite Israelului să-și îndeplinească obligația morală de a proteja viețile civililor palestinieni, ajutând în același timp IDF să-și continue războiul împotriva teroriștilor Hamas prin reducerea numărului de civili prinși în zona de război.

Au astfel de inițiative șanse de a fi implementate? Harari admite că nu poate răspunde la această întrebare. Dar el subliniază că războiul este continuarea politicii prin alte mijloace, iar scopul politic al Hamas este distrugerea oricărei șanse de pace și normalizare. Prin urmare, scopul Israelului ar trebui să fie acela de a păstra șansa de pace.

„Trebuie să câștigăm acest război, nu să ajutăm Hamas să-și atingă obiectivul”, conchide istoricul israelian.