În 2024, Petroșani a împlinit 100 de ani de la declararea sa ca oraș. Povestea celui mai mare centru minier din România a început în secolul al XIX-lea, odată cu deschiderea minelor de cărbune și a fost marcată de evenimente tulburătoare.

La un secol de când a fost declarat oraș, în Petroșani (video) - cea mai mare localitate minieră din România - călătorii întâlnesc mai puțini minieri decât s-ar putea aștepta.

Monumentele trecutului mai animat al localității - coloniile minerești, clădirile de epocă de la începutul secolului XX, stadionul Jiul și depoul de vagoane al fostului nod feroviar - sunt cufundate în liniște.

„În timpul iernii, se mai trezește la viață doar stațiunea montană Parâng, unde mai ajung turiști, însă centrul orașului rămâne tot mai pustiu”, povestește un fost miner, unul dintre pensionarii minieri care au muncit aproape toată viața în industria cărbunelui.

La mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost deschise primele mine de cărbune din Valea Jiului, Petroșaniul și celelalte localitați înșirate în luncile celor două Jiuri și mărginite de munții Retezat, Parâng - Șureanu și Vâlcan, erau locuite fiecare câteva sute de oameni.

Cei mai mulți erau păstori și pădurari, români ai căror strămoși s-au stabilit aici încă din epoca medievală venind din ținuturile Hațegului și ale Sibiului sau din sudul Carpaților, din regiunea Olteniei. Băștinașii aveau să fie numiți „momârlani”, odată cu industrializarea regiunii carbonifere.

„Câteva sate se găsesc aici şi acestea sunt populate de un amestec al valahilor harnici, care pot fi văzuţi în general păstorindu-şi turmele şi cultivându-şi pământurile. Cirezile lor sunt aproape la fel de pitoreşti ca ei. Vitele lor sunt aproape toate albe-crem, cu coarne încovoiate elegant, având o lungime neobişnuită. Caii sunt mici şi aspri, dar foarte destoinici”, relata geologul David Ansted, după ce a călătorit în Valea Jiului în 1860.

Calea ferată a cărbunelui Simeria - Petroșani (video - depoul), înființată în 1870, a marcat transformarea Petroșaniului din satul pitoresc, dar izolat între munți, cu vreo 600 de locuitori, într-un orășel minier, cu câteva mii de oameni, tot mai aglomerat la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Aici își găseau loc primii „coloniștii” veniți din toate colțurile României și Austro-Ungariei pentru a munci în minele de cărbune.

„Din clădirile cele mari şi multe ale gării te afli în mijlocul unei aşezări omeneşti cum sunt acelea din America de Nord, prin locurile unde o mare bogăţie a ieşit la iveală chemând la sine pe doritorii de câştig răpede şi pe muncitorii care primesc munca cea mai grea pentru plata cea mai mare”, scria istoricul Nicolae Iorga, în 1906.

În minele din jurul Petroșaniului munceau români, maghiari, slovaci şi chiar turci, arăta Nicolae Iorga.

Un secol de când Petroșaniul a devenit oraș

Petroșani a fost declarat oraș în 1924, iar până la sfârșitul anilor ‘20, populația sa a depășit 15.000 de locuitori. După Al Doilea Război Mondial, planurile de industrializare concepute de regimul comunist au schimbat complet înfățișarea ținutului.

Pe malurile Jiului și ale afluenților săi au fost ridicate primele blocuri, înghesuite în cartierele despărțite de ape și de calea ferată de minele de cărbune, iar populația din cele șase orașe ale Văii Jiului a ajuns să depășească 150.000 de locuitori în anii ‘80.

Petroșani, centrul regiunii miniere, număra atunci peste 40.000 de locuitori și își baza dezvoltarea pe minele de cărbune Dâlja și Livezeni, pe uzina de utilaj minier și fabricile de industrie ușoară și pe importanța de atunci a rețelei feroviare.

În anii ‘80, din gara Petroșani plecau anual spre toate regiunile României garnituri încărcate, în total, cu peste zece milioane de tone de cărbune, extrase din numeroasele mine din Valea Jiului.

Orașul Petroșani a devenit și un reper al turismului din vestul României. Stațiunea montană Parâng (video) din vecinătatea a fost tot mai căutată, încă de la începutul anilor ‘70, când aici a fost construit primul telescaun din Valea Jiului. Petroșaniul era locul de plecare al amatorilor de excursii spre culmile din Parâng, Retezat și Vâlcan și în Defileul Jiului.

Fotbalul a fost cea mai îndrăgită activitate de timp liber a localnicilor. Clubul sportiv Jiul Petroșani a fost înființat în anul 1921, iar echipa de fotbal susținută de mii de localnici a fost o prezență obișnuită în prima ligă a României. În anul 1974, Jiul Petroșani a câștigat Cupa României.

Iar un an mai târziu, a început construcția stadionului local Jiul (video), plănuit inițial să primească 30.000 de oameni în tribune.

Anii tulburi ai Petroșaniului

La fel ca și a altor orașe miniere, istoria Petroșaniului a fost marcată de evenimente tragice. Cel mai cumplit dintre ele a avut loc în 29 noiembrie 1980.

Atunci, două explozii succesive, cauzate de acumulările de gaze și de erorile umane, produse în Mina Livezeni, au dus la moartea a 53 de mineri, salvatori minieri şi militari în termen care lucrau în mină, și la rănirea gravă a altor 77 de oameni.

Tragedia din Mina Livezeni nu a fost un caz izolat. Sute de oameni au murit în secolul XX în minele din Valea Jiului. Adesea, exploziile cauzate de acumulările de gaz metan erau puse pe seama fatalității, deși unele puteau fi evitate.

Alte numeroase tragedii cauzate de surpări erau mai ușor de prevenit, însă cel mai adesea minerii aveau de suferit din cauza neglijenței cu care erau aplicate măsurile de securitate în subteran. Pe lângă accidentele din subteran, condițiile proaste din minele de cărbune au făcut victime în afara lui, reumatismul și bolile de plămâni fiind frecvent întâlnite la foștii mineri.

Orașul din care au început Mineriadele

În anii ‘90, alte evenimente tulburătoare aveau să marcheze soarta celui mai mare oraș minier din România.

În vara anului 1990, primele contingente de mineri au plecat din gara Petroșaniului spre Capitală, pentru a lua parte la una dintre cele mai sângeroase „mineriade”. În 13 iunie 1990, cel puţin zece trenuri de călători, unele cu câte 15 vagoane, au fost puse la dispoziţia minerilor din Valea Jiului implicați în acţiunile de opresiune împotriva celor care manifestau în Piaţa Universităţii, împotriva Guvernului.

„Minerii au fost victimele manipulării şi dezinformării. Le-am spus să nu meargă la Bucureşti, dar nimeni nu m-a ascultat. Mineriada ne-a adus cu 10 – 15 ani în urmă, din punct de vedere economic. Am ajuns să fim catalogaţi, din oameni harnici şi muncitori, drept oile negre ale ţării”, relata un fost lider sindical al minerilor.

Viața în orașul minier era descrisă sumbru de ziariștii occidentali ajunși în Petroșani, în zilele care au urmat mineriadei. În timp ce lipsa bunurilor de consum afectau atunci întreaga Românie, localnicii din Valea Jiului înfruntau pe lângă problemele sociale de la suprafață și situația tragică din subteran.

„Condiţiile de lucru din mina Livezeni sunt abominabile. Prin galeriile strâmte, sufocate de maşinării abandonate şi de cablurile electrice atârnate, echipamentul este transportat cu mâinile. Este prea întuneric pentru a verifica nivelul metanului, prea fierbinte şi prea mult praf negru de cărbune pentru a putea respira normal şi adesea prea strâmt pentru a putea sta în picioare. Un miner trece poticnindu-se şi murmurând un „noroc bun” către colegii săi. 90 de oameni şi-au pierdut vieţile în ultimul an în minele din Valea Jiului”, informau jurnaliştii Victoria Clark şi Nick Thorpe, în publicația „The Observer” în 24 iunie 1990.

La începutul anilor ‘90, aproape 40.000 de oameni din Valea Jiului munceau în minerit. Exploatările miniere s-au închis treptat, iar în prezent la Livezeni, în mina de cărbune a Petroșaniului, lucrează circa 500 de oameni.

Reducerea locurilor de muncă a avut impact asupra populației. În Petroșani, orașul care potrivit planurilor regimului comunist trebuia să ajungă la peste 45.000 de locuitori în anii 2000, locuiesc circa 32.000 de oameni, o mare parte dintre ei fiind vârstnici.

Mina de cărbune continuă să fie cel mai mare angajator din municipiu, însă în timpul iernii, turismul în stațiunea Parâng - unde sunt circa 200 de cabane și vile - asigură venituri multor familii din municipiu.