Hidrocentrala Porțile de Fier I și lacul său de acumulare de pe Dunăre se numără printre marile proiecte hidroenergetice din istoria României. Istoria sa a păstrat o mulțime de povești tulburătoare.

Mii de români și sârbi au muncit în anii ’60 la cel mai mare proiect hidroenergetic din istoria României, Porțile de Fier I, sistemul hidroenergetic și de navigație de pe fluviul Dunărea.

Amenajarea Dunării la intrarea în România aducea beneficii economice importante celor două țări implicate în proiect, hidrocentrala Porțile de Fier I de la Gura Văii fiind proiectată la 1.200 de MW.

Hidrocentrala Porțile de Fier I

Lacul său de acumulare, cu o lungime de 130 de kilometri şi un volum de peste 2.200 milioane metri cubi de apă, rezolva problemele navigației prin Cazanele Dunării. Acest defileu cu o lungime de nouă kilometri, în amonte de Orşova din Mehedinți (video - Dunărea la Orșova), era temut de marinari din cauza curenților și greu accesibil navelor mari.

„Curentul natural în această porţiune face imposibilă navigaţia cu remorchere în susul apei. De aceea vasele se trag la edec cu locomotive de la mal și cu remorchere speciale trase pe cablu”, arăta inginerul Dorin Pavel, laureat al Premiului de Stat în 1956.

Noile baraje de la Porțile de Fier I urmau să îmbunătățească navigația pe Dunăre și pentru că gurile fluviului nu ar mai fi fost astupate de mâl și nisip, dar planurile de amenajare hidroenergetică vizau și irigarea a aproape 1,2 milioane de hectare de terenuri agricole, cu ajutorul lacurilor de acumulare.

Piatra de temelie a hidrocentralei Porțile de Fier a fost așezată la 7 septembrie 1964, într-o ceremonie la care au participat Gheorghe Gheorghiu Dej şi Iosif Broz Tito. Construcția barajului de la Gura Văii a demarat simultan, atât pe malul sârbesc al Dunării, cât şi pe cel românesc, unite printr-un pod provizoriu care lega localitățile Gura Văii și Sip.

Peste 20.000 de oameni au muncit la construcția barajului, ecluzelor, centralelor electrice și la amenajarea lacului de acumulare, iar opt ani mai târziu, în 15 mai 1972, președinții Nicolae Ceaușescu și Iosif Broz Tito au inaugurat Sistemul Porțile de Fier I.

Orșova veche și insula Ada Kaleh, scufundate sub ape

Sistemul Porțile de Fier I a pecetluit soarta unor vechi așezări de pe malurile Dunării. Noul lac de acumulare a scufundat în anii ’60, insula Ada Kaleh, situată în apropiere de Orşova şi Drobeta Turnu-Severin, locuită din cele mai vechi timpuri și populată la acea vreme de circa 600 de oameni, majoritatea turci.

Mii de oameni au fost evacuați și din Orşova, Ada-Kaleh, Eşelniţa, Dubova, Vârciorova, Tufări, Jupalnic, Ogradena, Tişoviţa, Plavişeviţa, localități din România inundate de apele Dunării, odată cu creșterea nivelului apelor (video - zona Porților de Fier).

La mijlocul anilor ’60 a început evacuarea orașului Orșova din Mehedinți, locuit la acea vreme de vreo 5.000 de oameni. Cei mai mulți dintre ei au fost strămutați în noul oraș Orșova, construit pe malul Dunării, la circa trei kilometri de vechea vatră a localității, în perioada 1966 – 1971.

În acest timp, casele, clădirile publice și drumurile din fostul orășel au fost demolate inundate.

„Orașul Orșova, Dierna daco-romană, și satele din împrejurimi ca și cele din Clisura Cazanelor, trebuiau să își părăsească vechile vetre teritoriale și să se strămute la un nivel superior ce nu va fi afectat de apele lacului de acumulare. Un mare dinamism, o efervescență generală punea în mișcare totul: pământ, case și oameni, materie și suflete. Blocuri mari se ridicau în Orșova nouă, unde aveau să locuiască mulți localnici, părăsind casele lor mărunte din mijlocul grădinilor cu trandafiri. Erau bucurii, erau regrete? Nu era timp pentru meditații. Se construia continuu”, își amintea etnologul Lucia Apolzan, care a cercetat așezările de la Porțile de Fier, în anii demolărilor și ai construcției hidrocentralei.

Cuibul berzelor, salvat de la distrugere

În primăvara anului 1971, etnologul s-a întors la Orșova în toiul marilor demolări. Din satul Tufări, învecinat orașului mai rămăsese un singur cuptor, cu horn în picioare, al unei case vechi din jurul anului 1810, cruțat de autorități pentru că în vârful un cuib de berze nu fusese încă abandonat.

„Iosif Covăsală, un pensionar CFR, solicitase Consiliului popular amânarea demolării, deoarece cele două berze din cuib aveau pui mici. Cererea i s-a aprobat. El trecea din când în când pe la casă așteptând să crească puii și să-i vadă zburând. Am privit și eu îndelung berzele cu puii lor și oamenii ocrotindu-le cu duioșie și respect”, își amintea etnologul.

Între timp sute de clădiri din Orșova erau puse la pământ, iar localnicii și noii veniți din alte zone ale țării pentru a munci la Amenajarea hidroenergetică erau mutați în noul oraș de pe malul Dunării.

„Orşova veche — Orşova nouă. Loviturile de târnăcop ale demolărilor, care răsună peste tot în oraşul vechi, îşi amplifică ecoul în ecourile marilor transformări ce se petrec mai sus, in noul oraş. Aproape 600 de case s-au strămutat, anul acesta, în noul cadru, care va dubla numărul de locuitori (ridicindu-l la peste 11.000) şi la a cărui edificare lucrează aproape 1.600 de constructori. Se mută Orşova veche, se mută şi insula Ada Kaleh, un intreg teritoriu îşi restructurează înfăţişarea și dimensiunile”, informa Scânteia Tineretului, în 1969.

Așezări demolate cu tancurile

Sub presiunea timpului și a apelor, unele construcții din Orșova și de pe insula Ada Kaleh au fost demolate prin folosirea dinamitei.

Altele s-au prefăcut în moloz într-un mod ieșit din comun, lovite de proiectile și călcate de tancuri. Distrugerile au fost incluse în scenariu unui film românesc, didactic, numit „Asaltul”.

„Totul s-a născut dintr-o idee: ce ar fi, şi-a pus întrebarea regizorul, dacă demolările care se fac la vechea Orşovă şi la insula Ada Kaleh, în cadrul şantierului hidrocentralei de pe Dunăre, le-am folosi în vederea filmării unor acţiuni de luptă în localitate? Tatonări, consultări, scrierea unui scenariu, obţinerea aprobărilor necesare... şi echipa de filmare a pornit la drum. Şi când au sosit şi trupele, cu maşini de luptă, cu armament şi materiale, a început „asaltul“ localităţii şi totodată asaltul unor cote încă necucerite de studioul militar: filmări pe viu, de deasupra sau dedesubtul unor clădiri incendiate în mod real, aruncate în aer, lovite de proiectile reale, filmări de lângă şi chiar de sub ziduri prăbuşindu-se, în subsoluri năpădite de foc şi fum, pe acoperişuri cutremurate de suflul exploziilor”, informa ziarul Apărarea Patriei, în 1969, la apariția filmului „Asaltul” (video).

În anii următori, Insula Ada Kaleh a dispărut sub apele Dunării, care au crescut cu aproape 40 de metri în amonte de baraj.

Cetatea Ada Kaleh, construită la începutul secolului al XVIII-lea, în stil Vauban, a fost demontată, iar componentele ei au fost mutate pe insula Şimian de pe Dunăre.

„Insula Ada Kaleh şi-a consumat, în octombrie, zilele ultimei toamne, răsfrângând în lumina blândă a anotimpului, spre încântarea turiştilor veniţi s-o salute în semn de rămas bun, toată nostalgia coloristică a vechilor ei edificii, din care unele vor deveni piese de muzeu atunci când marele lac de acumulare va scufunda insula pentru totdeauna sub oglinda apelor sale”, informa revista Flacăra, în 1966.

Tabula Traiana monumentul antic salvat de apele Dunării

Un alt monument de pe malul Dunării a fost și el salvat de la disparițe.

Tabula Traiana o sculptură cu dimensiuni de patru metri și 1,75 metri, pe care au fost reprezentați doi delfini plutind și un vultur pe cer, alături de text omagial dedicate împăratului Traian, a fost cioplită în piatră deasupra drumului antic dăltuit de romani în stâncile din Cazanale Dunării.

Tabula Traiana a rezistat peste 19 secole, din vremea războaielor daco-romane, însă în ‘60 a fost mutată cu 30 de metri mai sus pentru a nu ajunge sub apele Dunării, odată cu amenajarea hidroenergetică Porțile de Fier.

În secolul al XIX-lea, drumul de pe malul drept al Dunării era încă folosit, iar pe marginile sale, din loc în loc, zece monumente de piatră, sculptate în stâncă, unele numite Tabula Traiana, aminteau eforturile depuse la construcția drumului și aduceau omagii împăratului Traian.

Pe malul opus, Chipul lui Decebal, cea mai mare sculptură realizată vreodată în România, veghează de două decenii deasupra Cazanelor Dunării, clădit într-o stâncă, în apropiere de Orșova.