Zona unde astăzi se află Ateneul Român era, la mijlocul veacului al XVIII-lea, la marginea orașului, unde drumurile șerpuiau printre garduri şi maidane.

În locul unde în prezent se află Ateneul, „la mijlocul veacului al XVIII-lea, locul era la marginea oraşului. Era o livadă întinsă, i se spunea livada Văcăreascăi căci Ilinca, fata lui Constantin Văcărescu Logofătul, o adusese în zestre soţului ei Mihai Cantacuzino. Încă de prin anul 1764, după moartea soţiei sale, Cantacuzino, care pe atunci era vel vistier, începu a clădi pe aceste locuri o biserică, cumpărând totodată şi terenurile învecinate”, scrie Gheorghe Cruţescu în „Podul Mogoşoaiei – Povestea unei străzi“.

„Aceasta biserică numită „40 de mucenici“ a fost întemeiată pe la anul 1768 de marele vistier Mihai Cantacuzino, însă a izbucnit razboiul ruso-turc și cum ctitorul a servit cauza Rusiei, din care pricină după încheierea păcii de la Cuciuc Cainargi (1774), fu silit să emigreze în Rusia, unde el deveni general, biserica rămase neisprăvită. Mai târziu veni în ţară şi-şi termină opera începută, mai zidind pe lângă biserică şi o şcoală cu un dascăl, pentru 12 copii, care să înveţe carte românească, şi o casă care să serve de conac episcopilor Râmnicului când vin în Bucureşti. După care o închină ca metoh Episcopiei Râmnicului din zilele episcopului Ghesarie“, scrie preotul Marin Dumitrescu, în „Istoricul a 40 de Biserici din România“.

„Și, pentru ca aşezările sale să nu poarte grija zilei de mâine dobândii şi de la Voda «mila» ca singur metohul Episcopiei Râmnicului să poată face şi vinde, în Bucureşti, lumânări de ceară albă“. În 1815, mila dată metohului pentru facerea lumânărilor este întărită de Vodă Caragea“.

În planul baronului Purcel din 1790 se vede metohul Episcopiei cum era pe atunci, cu biserica în mijlocul unui zid de împrejmuire cu latura mare pe podul Mogoşoaiei unde se deschidea şi poarta desfăşurându-se apoi de-a lungul actualei străzi C- A. Rosetti lungind strada N. Golescu şi întorcându-se la Podul Mogoşoaiei de-a lungul străzii Episcopiei de azi, perimetru de peste 500 de metri, care putea să adăpostească populaţia unui sat mărişor.

Apoi apar străzi noi rând pe rând, iar teritoriul deţinut de Episcopia de Rămnic va fi mai restrâns, până când locul va fi preluat de alte edificii.

„Nouă ani mai târziu în curtea acestui metoh de Episcopie”, scrie Pappazoglu, „s-a sfinţit întâiul drapel al oştirei Româneşti la anul 1830 decembrie în 6”. Biserica şi şcoala Episcopiei au funcționat până pe la 1848 când, treptat, treptat, au început să se năruie. Planul lui Borroczyn din 1852 arată biserica izolată, întinsul zid ce împrejmuise metohul era dărâmat, i se vedea doar urma punctată. Metohul devenise o piaţă cu o biserică în ruină la mijloc. Pe acest maidan se aşază în 1861 «Circul American».

Grădina Episcopiei devine Gradina Ateneului ce la rândul său trece de-a lungul timpului printr-o serie întreagă de remodelări. Gheorghe Cruţescu în cartea sa „Podul Mogoşoaiei – Povestea unei străzi“ povesteşte despre momentul deschiderii Grădinii Episcopiei (1870) şi aminteşte şi de străzile ce o înconjurau: „Dar vai, orice lumină îşi are şi umbră străzile vecine, încă nepavate, sunt doar nişte drumuri ce şerpuiesc printre garduri şi maidane şi care, când plouă, se prefac în băltoace şi nici trotuarul nu mergea mai departe decât palatul Domnesc.

Povestea începe în capitala Moldovei

Clădirea Ateneului Român a fost construită între anii 1886 și 1888, prin stăruința lui Constantin Esarcu, după planurile arhitectului francez A. Galleron, pe bază de subscripție publică, sub lozinca „Dați un leu pentru Ateneu”.

Povestea, scrie Historia , începe departe de București, în capitala a Moldovei, până la unirea de la 1859. Aici ia ființă prima societate cu numele Ateneul Român, iar printre membrii fondatori ai acesteia îi putem numi pe: Mihail Kogălniceanu, Ştefan Micle, Petre Suciu sau V.A. Urechia.

La 15 septembrie 1860 a apărut organul de presă al acestei societăţi purtând numele “Ateneul Român”. Activitatea culturală, în special conferințe „pentru popor”, a acestei societăți se încheie la Iași în 1864, pentru a-și începe epopeea bucureșteană.

Activitatea culturală s-a desfășurat la început într-o sală din casele lui Costache Ghika de lângă Cişmigiu. Prin testamentul primului președinte al acestei societăți, Carol Rosetti, din 1870, acesta lăsa Ateneului moştenire, două case din mahalaua Boteanu şi o biblioteca ce cuprindea 865 de titluri in 5000 de volume.

Pe lângă acestea, Rosetti lăsa un fond, care completat cu o serie de alte donaţii, atingea suma de 115.000 de lei. Din punctul de vedere al lui Constantin Esarcu, unul dintre cei mai implicați membrii ai societății, trebuia: “să avem ambiţia de a construi în Bucuresti un palat al ştiinţelor şi artelor în care să putem primi cu mândrie celebrităţile ce ne vor vizita sau (pe care) le vom chema în ţara noastră”.

Acest lucru se petrece în 1884, când printr-un decret guvernamental, se autoriza Primăria Bucureștiului să cedeze Societății Ateneului Român locul din spatele grădinei Episcopiei (numit cândva Livada Văcăreştilor), loc cedat în prealabil Societăţii Ecvestre, care turnase deja fundaţia a ceea ce trebuia să fie un manej cu grajduri pentru şcoala de călăreţi. La 26 octombrie 1886 a fost pusă piatra de temelie la Palatul Ateneului.

Palatul Ateneului a fost ridicat din banii colectaţi prin subscripţie publică. Sub sloganul „Daţi un leu pentru Ateneu!”, a fost organizată, ca un apel popular, o loterie naţională în care au fost puse spre vânzare 500.000 de bilete în valoare de un leu.

Amintind de vechile temple greceşti, edificiul închinat artelor, culturii şi ştiinţei româneşti a fost conceput de arhitectul francez Albert Galleron, în colaborare cu renumiţi arhitecţi români – Ion Mincu, Alexandru Orăscu, Grigore Cerchez, Ion Socolescu.

Îmbinând stilul neoclasic, tributar antichităţii greco-romane, cu graţia şi rafinamentul decoraţiunilor specifice arhitecturii franceze, planul central este dominat de o colonadă ce susţine un fronton triunghiular. Printre cele şase capiteluri de inspiraţie ionică, se întrevăd medalioanele din mozaic înfăţişând mari domnitori ai românilor: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, regele Carol I al României, Vasile Lupu şi Matei Basarab.

În interior, sala de concerte se remarcă prin fresca ce înconjoară tamburul cupolei, operă realizată de artistul Costin Petrescu în perioada 1933-1938. Pictura reuneşte 25 de secvenţe memorabile din istoria românilor, fiecare desfăşurându-se pe o lungime de un metru şi o înălţime de trei. Împreună acestea alcătuiesc o veritabilă fereastră deschisă spre trecutul naţional: de la cucerirea romană, până la Marea Unire din 1918 din timpul regelui Ferdinand. Bolta sălii evocă, prin numeroasele decoraţiuni fito, zoo şi antropomorfe, sculptate în relief, plăsmuirile basmelor româneşti.

În perioada anterioară instalării regimului comunist în România, aleile grădinii Ateneului erau gazdă busturilor marilor oameni politici şi de cultură români, printre care Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, C. A. Rosetti, gen. Ioan Emanoil Florescu.

Scena Ateneului a fost rampa de lansare a numeroşi muzicieni români redutabili, precum George Enescu, Dinu Lipatti sau Cella Delavrancea, dar şi spaţiu de rendez-vous al melomanilor cu legendele muzicii clasice internaţionale, Richard Strauss, Bela Bartok, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev, Maurice Ravel etc.