În urmă cu 80 de ani, după mai multe întâlniri internaționale, cărțile erau făcute și România intra sub semnul secerii și ciocanului: era instaurat la conducere primul executiv comunist, Guvernul Petru Groza.

Format din comunişti, dar și din disidenți ai partidelor istorice, PNL, PNȚ și social-democraţi, precum și din membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, Cabinetul Petru Groza, instaurat pe 6 martie 1945, marchează începutul regimului comunist în România. Istoricul Ottmar Traşcă , de la Institutul de Istorie „George Bariţiu“ al Academiei Române, explică, într-un interviu pentru „Adevărul“, întregul context al formării primului guvern comunist, cauzele care au dus aici și au trimis România în cea mai neagră perioadă a istoriei sale.

„Adevărul“: Într-o Românie ocupată de trupele sovietice, pe 6 martie 1945, se producea inevitabilul și „era uns“ primul guvern comunist din istoria țării. Cum s-a ajuns ca această situație să fie inevitabilă și care era contextul acelor ani?

Ottmar Trașcă: Pentru a înțelege mai bine tot acel context și situația dată, trebuie să vorbim despre situația României până la Al Doilea Război Mondial și ulterior ce se întâmplă după 23 August 1944. Știm bine că, în perioada 1941 - 1944, România a fost o aliată a Germaniei și, insist, nu un vasal sau un satelit al Germaniei, așa cum se mai susține eronat. Adică România nu a fost un stat ocupat de către Germania, ci a fost un aliat de-ai săi. Din punct de vedere militar, România a fost cel mai important aliat al armatei naziste în campania din Uniunea Sovietică. Abia după România au urmat state precum Italia, Finlanda, Ungaria etc.

Ce a determinat România să meargă pe mâna Germaniei în acest război?

În primul rând, Ion Antonescu a dorit să redobândească teritoriile pierdute în favoarea Uniunii Sovietice prin cedările teritoriilor din vara anului 1940, adică ultimatumul sovietic din 26-27 iunie 1940. Aceasta a sperat că, printr-o colaborare necondiționată cu Germania, îl va determina pe Hitler să redea Transilvania de Nord României. Bineînțeles că această credință s-a devenit a fi o iluzie, pentru care România a plătit scump. Or, în anul 1944 România se afla într-o situație dezastruoasă. Operațiunile militare au ajuns să se ducă pe teritoriul României, deja din martie 1944. Practic, Armata Roșie pătrundea pe teritoriul țării noastre, iar concomitent cu operațiunile sovietice, au avut loc și atacurile aeriene, bombardamentele aviației anglo-americane.

Transilvania de Nord, unealtă de șantaj

Momentul 23 august 1944 a dus la schimbarea taberei, iar România a abandonat alianța cu Germania nazistă și a trecut de partea aliaților. Ce spera și ce a obținut România din asta?

Situația devenise catastrofală și prin urmare s-a impus actul de la 23 august 1944 în care România a ieșit din război și s-a alăturat Coaliției Națiunilor Unite, ulterior declarând război Germaniei. Un război pe care l-a purtat practic până la capitularea Germaniei naziste. Bineînțeles că Armata Roșie a profitat de pe urma actului de la 23 august și, în scurt timp, teritoriul țării noastre a fost ocupat de ruși. Într-adevăr, după 23 august, România devine un stat ocupat. Foarte important, este un stat ocupat de către Armata Roșie, chiar dacă România a cerut cobeligeranța pentru avantajele pe care le-a adus Coaliției prin ieșirea de război. Însă nu a obținut acest statut. Mai mult, prin Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944, care a fost semnată la Moscova, României i s-au impus condiții foarte grele – printre altele, plata unei despăgubiri de război de 300 de milioane de dolari. Sigur că suma nu pare mare acum, însă valoarea dolarului de azi e cu mult, mult mai mare.

Și lucrurile nu s-au oprit aici...

Așa este. Cel puțin până în 1954, cifrele ne spun că România a plătit URSS undeva la 3 miliarde de dolari despăgubiri de război. După 1945, s-au creat acele societăți mixte româno-sovietice, numite și Sovromuri, în foarte multe domenii, care, practic, au fost mijloace de spoliere, de jefuire a avuției naționale de către sovietici. În plus, pe lângă aceste cauze împovărătoare, de spus ar fi și că România a fost nevoită să participe cu un efectiv de 12 divizii la operațiunea Armatei Roșii împotriva Germaniei.

Și ce am obținut de aici?

Sovieticii au fost de acord cu retrocedarea Transilvaniei de Nord, dar, chiar dacă s-a stipulat în convențiile internaționale faptul că aceste teoritorii vor reveni României, iar Dictatul de la Viena este nul, totuși, administrației române nu i-a fost permis să revină în Transilvania de Nord decât după 9 martie. De ce? Pentru că chestiunea Transilvaniei de Nord a fost utilizată de guvernul sovietic ca mijloc de presiune și șantaj asupra guvernului român, inclusiv cu așa-zisa democratizare, adică instalarea comuniștilor la putere – asta înțelegea Moscova prin democratizare. Și, dincolo de această situație grea, România a fost și mai mult îngreunată de comportamentul abuziv al Armatei Roșii odată instalată pe teritoriul nostru.

Alegeri libere, dar nu pentru toată lumea

Cum au procedat rușii pentru a-i aduce la putere pe comuniști?

După 20 august 1944, Guvernul Sănătescu și Guvernul Rădescu au avut o misiune extrem de grea. Pe de-o parte, pentru a satisface clauzele impuse României în Convenția de Armistițiu, de a satisface pretențiile armatei sovietice de ocupație. Pe de altă parte, de a face față greutăților existente în România, în viața de zi cu zi. Și, peste toate, agitația politică pusă în scenă de către Partidul Comunist și partidele-satelit ale sale, grupate în așa numitul FND, Fondul Național Democrat. FND care, încă din toamna anului 1944, cu sprijinul și sub umbrela protectoare a baionetelor Armatei Roșii, a declanșat asaltul final pentru acapararea puterii totale în stat. Practic, România a intrat în sfera de influență sovietică, o decizie consfințită prin Acordul de procentaj din octombrie 1944, semnat la Moscova, și mai ales prin deciziile consfințite la Yalta, în februarie 1945, care prevedeau organizarea de alegeri libere, printre altele.

Ce se înțelegea în acel moment prin alegeri libere?

Bineînțeles că termenul de „alegeri libere“ era înțeles diferit de către sovietici și de către alianții din Vest. Sovieticii, prin alegeri libere, înțelegeau alegeri controlate, pe când, pentru aliați, alegerile erau democratice. Or, după Yalta, practic, Uniunea Sovietică își impune propria voință în România, printr-o campanie orchestrată de către Partidul Comunist și de aliații comuniștilor din Frontul Democratic. La sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie, practic, se creează o stare tensionată, iar guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu, care a luat măsuri dure și a denunțat amestecul comuniștilor și al Uniunii Sovietice în aceste tulburări interne, este nevoit să demisoneze.

În pat cu dușmanul

Ar fi putut face mai mult România? Puteam rezista și să ne opunem mai energic acestui proces de sovietizare?

Sincer, nu puteam să facem mai mult pentru că, în primul rând, Armata Română era mobilizată în Cehoslovacia. Puținele unități militare din țară erau controlate și dezarmate de către sovietici. În momentul în care s-a pus problema a amestecului brutal al Uniunii Sovietice în viața României, Bucureștiul a fost înconjurat de trupe sovietice, iar trupelor române nu li s-a permis să iasă din cazărmi. Deci nu puteam rezista, nu aveam cum. Bineînțeles că Regele Mihai I și reprezentanții partidelor democratice, Iuliu Maniu (PNȚ) și Dinu Brătianu (PNL), au protestat, au intervenit pe lângă reprezentanții Angliei și Statelor Unite ale Americii la București, însă fără niciun rezultat. Mai mult decât atât, la un moment dat, Maniu și-a exprimat într-o manieră amară deziluzia, spunând că dacă ar fi știut ce va urma, nu ar fi insistat pentru pentru armistițiu, adică pentru ieșirea României din război în august 1944. La toate intervențiile pe lângă Anglia și Statele Unite, practic, răspunsul reprezentanților aliaților României a fost unul evaziv.

Am fi putut măcar amâna deznodământul, dacă nu să ne revoltăm așa cum au făcut ungurii și cehii?

Aș spune că nu. Din contră, au mai fost câteva evenimente, care au grăbit practic decizia Moscovei de a impune Guvernul Petru Groza. Și anume: a existat inclusiv o încercare de creare unei rezistențe pro-germane și anti-sovietice în România, o intenție de a plănui și executa un fel de 23 august, dar invers. Mai exact, conducerea grupului etnic german din România, împreună cu mișcarea legionară, au organizat o rețea de rezistență în România, îndreptată împotriva armatelor și împotriva ocupației sovietice. Ei vizau tocmai starea de spirit anti-sovietică ce exista în România din cauza ocupației și a modului în care se comportau sovieticii. Au fost implicați inclusiv politiceni și militari din armata română, unii generali. Era însă un plan fantezist. Adică, ei mergeau pe ideea unei revolte anti-sovietice în interior, care să fie conjugată cu ofensiva germană din exterior, din Ungaria, și care să ducă la colapsul dispozitivului sovietic în România și să readucă țara în tabăra germană. Doar că rușii, care aveau agenți infiltrați în această rețea, au urmărit și au acționat decisiv, arestându-i pe cei implicați. Iar această intenție, acest complot a grăbit decizia Moscovei de a ajunge la un deznodământ și de a numi acest guvern, cu Petru Groza în frunte.

Existau și politicieni importanți în această rețea anti-sovietică, poate chiar membri PNL și PNȚ?

Nu, nu erau țărăniști și liberali, cel puțin nu unii declarați. Au fost conducea nazistă a minorității germane și cea a mișcării legionare. În plus, au fost implicați în treaba asta și militari din Armata Română, inclusiv generali. Dar ei au mizat pe un plan fantezist, deși aveau la bază exploatarea sentimentului antisovietic existent în România. Bineînțeles că nu aveau nicio șansă de reușită. Sovieticii i-au monizorizat și i-au arestat. Această acțiune a grăbit doar deznodământul și instalarea guvernului Petru Groza. Oricum, decizia sovieticilor fusese luată, totul a fost decis în 1945. Imediat după Yalta, lucrurile își continuă evoluția firească din punct de vedere al Uniunii Sovietice.

Celelalte fețe ale comunismului

Care era în acel moment situația celorlate țări în care rușii au instaurat guverne comuniste?

În Iugoslavia nu era o problemă pentru că acolo era deja Tito. În schimb, în Ungaria totul încă se juca. Acolo au avut loc alegeri și chiar unele democratice. În 1945, la unguri, a câștigat partidul micilor proprietari, care era anticomunist. De altfel, la vecinii unguri putem vorbi de sovietizare doar din 1947 încolo. Din păcate, în România, procesul a început și s-a accelerat deja din 1945. Guvernul Petru Goza, practic, este începutul procesului de comunizare și sovietizare în România. Apoi, în Bulgaria, deși populația le era mult mai favorabilă sovieticilor, Uniunea Sovietică nu a ținut cont de asta. Sovieticii au ocupat Bulgaria, au schimbat guvernul. La fel ca în România, toți cei care li s-au opus au fost condamnați, majoritatea au fost uciși și a fost instaurat un regim de teroare.

Dar în Cehoslovacia și Polonia?

Și în Polonia lucrurile erau complicate pentru că, pe de-o parte, era guvernul de la Lublin, format din sateliți ai Moscovei. Pe de cealaltă parte, era și un guvern polonez în exil, care era anticomunist. Lucrurile erau asemănătoare și Cehoslovacia, practic și acolo procesul de comunizare și sovietizare s-a declanșat mai târziu. Deci, Polonia și Cehoslovacia, ca și Ungaria, sunt cazuri distincte față de România, Bulgaria și Iugoslavia. De fapt, și în România, sovieticii au încercat să păstreze la început aparențele și au strecurat și câțiva necomuniști în primul Guvern Petru Groza.

„Petru Groza nu era un comunist oarecare, era prototipul vechii aristocrații“

Care a fost componența acestui prim guvern comunist?

În acest guvern avem și o spoială așa-zis burgheză: avem membri ai Partidului Național Țărănesc – Anton Alexanderescu, de exemplu –, avem disidența din partea Partidului Național Liberal. Dar ministerele-cheie erau desigur ale comuniștilor. Ministrul de Interne era Teohari Georgescu, comunist, din 6 martie 1945 și până în 1952. Ministrul de Externe era Gheorghe Tătărescu, care era și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Ministrul Justiției Lucrețiu Pătrășcanu, comunist. Mulți deplâng soarta ulterioară a lui Pătrășcanu: îndepărtat și arestat, anchetat și ulterior executat practic din ordinul lui Dej, în 1954. Dar să nu uităm că el este cel care elaborează legile dure de pedepsirea criminalilor de război, printre care au fost puși foarte mulți oameni nevinovați, în afara responsabililor. Ministrul de Război era generalul Constantin Vasiliu Rășcanu. La un moment dat, undeva la sfârșitul lui februarie, un grup de ofițeri din Armata Română – deși armata trebuia să fie apolitică – au semnat un protest la adresa guvernului democrat condus de Nicolae Rădescu. Acest general, Vasiliu Rășcanu, era printre cei care semnaseră acest protest și era membru al Partidului Comunist la momentul respectiv. Apoi, îl avem pe ministru al Agriculturii pe Romulus Zăroni, un țăran din Frontul Plugarilor, fost vicepreședinte al Frontului Plugarilor. Ministrul Comunicațiilor era Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ministrul Muncii era Lothar Rădăceanu, de la Partidul Social Democrat Român – deși era un partid democratic, avea o aripă care fusese infiltrată și era pro-comunistă, care ulterior s-a desprins și s-a unit cu Partidul Comunist. Ministrul Educației Naționale era Ștefan Voitec, cel pe care l-am avut și în timpul lui Ceaușescu, pentru că a fost longeviv și a avut funcții în Partidul Comunist și în „Epoca de Aur“. Ministrul Finanțelor era Dumitru Alimănișteanu, de la Partidul Național Liberal, disident din aripa Tătărăscu. Secretar de Stat a fost un alt fost liberal, Mihail Romniceanu.

Mai aveam și un ministru al Cooperației, fostul membru al Partidului Național Țărănesc, Anton Alexandrescu. Ministrul Asistenței și Asigurărilor Sociale era Gheorghe Nicolau, iar ministrul Sănătății era Dumitru Bagdasar. Ministrul Propagandei era comunistul Petre Constantinescu-Iași, dar ministrul Cultelor, preotul Constantin Burducea. Plus un ministru al Artelor, Mihail Ralea, de la Frontul Plugarilor, și un ministru Secretar de Stat în persoana fostului țărănist Emil Hațieganu. Deci am avut un guvern colorat, format din comuniști, disidenți din partidele democrate și sateliți ai comuniștilor – practic, oameni compromiși care sprijineau și au făcut parte din acest guvern pestriț, care se străduia încă să păstreze unele aparențe, dar care a început din primul moment să lucreze pentru sovietizarea României.

A existat vreun personaj mai controversat?

Liberalul Gheorghe Tătărescu era liderul unei facțiuni disidente și vice-președinte din partea Frontului Plugarilor. Adică comuniștii s-au folosit inclusiv de personaje controversate, ca și el, care era acuzat de Maniu și de Brătianu de grăbirea instaurării dictaturii. Gheorghe Tătărescu fusese cel care sprijinise pe față instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea, în calitate de prim-ministru, iar ulterior inclusiv din postura de colaborator apropiat. Potrivit legislației în vigoare referitoare la dezastrul țării, el era considerat vinovat. În interpretarea lui Maniu și a lui Brătianu, Tătărescu era un personaj care putea fi responsabil de dezastrul țării. Și atunci Tătărescu, știind foarte bine că era în vizor și fie ajungea în poziția de ministru, fie pe banca acuzaților, a ales să colaboreze cu comuniștii. Iar Partidul Comunist a manipulat foarte abil această chestiune. Au fost multe personaje controversate pe care Partidul Comunist le-a avut ca tovarăși de drum, iar apoi i-a aruncat peste bord fără niciun regret.

De ce a fost preferat în acel moment Petru Groza în fața unor comuniști precum Ana Pauker?

Pentru că, până la urmă, Petru Groza era o figură boemă. Nu era un comunist oarecare. Petru Groza era cumva prototipul vechii aristocrații. La prima vedere, era o figură onorabilă, chiar dacă opiniile sale erau ciudate. De exemplu, Antonescu spunea despre el că e nebun. Pe de altă parte, sovieticii știau că nu putea fi instaurat, chiar de la bun început, un guvern pur comunist. Trebuie spus că comuniștii nu aveau priză în societate; spre deosebire de Italia, Franța sau Spania, unde partidele comuniste erau puternice, în estul Europei erau foarte slabe. În primul rând, Partidul Comunist din România militase pentru dezmembrarea României, adică preluase punctul de vedere al Cominternului, cum că România este un stat artificial creat și că minoritățile au dreptul la autodeterminare până la dezmembrare. Partidul Comunist a fost unul dintre puținele formațiuni politice care au salutat anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Din 1940 și până în 1944, Partidul Comunist avea în România sub 1.000 de membri, dacă ne luăm după toată sursele disponibile – adică era un partid foarte slab. Așa că, în 1945, partidul nu putea să emită pretenții de a conduce singur, nu avea priză în societate, iar atunci s-a decis o formulă care să nu arate exact intențiile sovieticilor, în mod deschis. Tocmai de asta i s-a dat primului guvern această spoială burgheză. Cu Gheorghe Tătărescu, cu Petru Groza și cu personalități controversate, Mihai Ralea și alții, în primul rând de la partidele de tip satelit, disidențele din PNȚ și PNL. Deci nu au instalat un guvern 100% comunist de la bun început din motive tactice. Abia după un timp lucrurile au intră pe făgașul lor dur.

„Obiectivul Guvernului Grozaa fost acapararea totală a puterii în stat“

Care au fost următoarele etape ale sovietizării României?

Avem mai multe etape în procesul de comunizare și sovietizare. Eu aș împărtăși punctul de vedere al lui Hugh Seton Watson (n.r. – un cunoscut istoric britanic), care delimita de trei etape. În cartea sa „The Eastern European Revolutions“ vorbește de coaliții genuine, prima etapă, și în cazul României, avem această coaliție reală după 23 august 1944, practic până 6 martie 1945. Atunci am avut chiar o coaliție democratică, unde aveam toate forțele politice reprezentate – inclusiv Iuliu Maniu a fost în primul guvern Sănătescu. Așa au stat lucrurile cu cele două guverne democrate Sănătescu și Rădescu. Avem apoi a doua etapă, în definiția lui Watson, „coaliții mlăștinoase“ le zice el: care au o aparență de guvern democratic, dar care în fapt sunt dominate de Partidul Comunist și de sateliții săi, exact ca în cazul guvernului Groza. Și avem a treia etapă, blocul monolitic, adică guvernul pur comunist, ceea ce avem noi în România după 1948.

Revenind la Guvernul Petru Groza, care au fost cele mai importante decizii, poate cele mai controversate, care au servit comunizării?

Măsurile sunt multe, dar ne vom referi la câteva dintre ele. Prima măsură concretă, foarte importantă, a fost reforma agrară din martie 1945. A fost un proces inițiat în scopul reformării radicale a agriculturii și de împroprietărire a țăranilor săraci din România. E vorba de legea 187 din 23 martie 1945, prin care au fost expropriate proprietăţile mai mari de 50 hectare, fiind împroprietărite peste 900.000 de familii de ţărani.

Totuși, de ce li s-a mai dat pământ acestor țărani dacă, așa cum se știe, ulterior le-au fost luate? Care a fost planul?

Atenție, vorbim de „coaliția mlăștinoasă“. Deci, comunizarea și sovietizarea dură au avut loc abia după 1948. Acum, în această fază, în perioada Guvernului Groza, nu trebuiau speriați țăranii. Pentru că și una dintre tezele propagandei anticomuniste era tocmai ideea că vin rușii în țară și că vor aduce cu ei colhozul sovietic. De asemenea, a fost dată o lege dură împotriva germanilor din România, care au fost pedepsiți colectiv, ca exponeți ai hitlerismului de la noi. Grupul etnic german a fost scos în afara legii, iar proprietățile acestor oameni au fost confiscate de către statul român. Apoi, tot ceea ce a făcut acest guvern a fost să pregătească alegerile din 1946, din noiembrie, acele alegeri falsificate.

Dacă ar fi să rezumăm activitatea Guvernului Petru Groza în doar câteva cuvinte, ce ar fi de spus?

Într-o frază am putea rezuma că obiectul cel mai important al Guvernului Groza a fost acapararea totală a puterii în stat, gradual, și lichidarea oricărei forme de opoziție. Ceea ce a și reușit.

Groza 2.0

Cum au arătat alegerile din 1946, care au consfințit intrarea României în era sovietizării?

A fost o perioadă cu multe abuzuri, iar campania dinaintea alegerilor din 1946 a stat sub semnul fraudei, al intimidării partidelor democrate și a populației. Așa se face că alegerile falsificate au fost câștigate de așa-numitul Bloc al Partidelor Democrate, care era o alianță formată din Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat – aripa pro PCR, Frontul Plugarilor, Partidul Național Liberal – mă refer la aripa Tătărescu –, facțiunea țărănistă a lui Anton Alexandrescu și Uniunea Patrioților. Acest guvern și-a continuat misiunea și a pregătit România pentru intrarea într-o nouă eră a sovietizării, forțată și mult mai dură, începând cu anul 1948.

Și tot cu Petru Groza în prim-plan. Până când a stat la putere?

Groza a fost prim-ministru până iunie 1952. După guvernul din 1945 și după cel din 1946, am avut un nou Guvern Groza, din 1948 până în 1952. Aici ne referim deja la a treia etapă de sovietizare, cea mai dură, în care Groza este încă prim-ministru, doar atât că totul este decis mai degrabă de Gheorghe Gheorghiu-Dej și de apropiații săi. Apoi, în 1952, Groza devine președinte al Consiliului de Stat până la moartea sa, în 1958. După care, prim-ministru a fost numit nimeni altcineva decât Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Cât de mult a contat prietenia Petru Groza – Stalin

Pentru că ați spus de Gheorghe Gheorghiu-Dej și de ascensiunea sa, care au fost cele mai importante facțiuni din Partidul Comunist Român și cum a reșit aripa Dej să pună mâna pe putere?

Aș vorbi despre Partidul Comunist din interior, adică Partidul Comunist Român, și de Partidul Comunist din gruparea moscovită. Cele două și-au disputat întâietatea; a fost o luptă cruntă pentru putere între cele două grupări. La final, în 1952, au câștigat cei din aripa română. Acest lucru a dus, în 1952, la deportarea grupului moscovit, în frunte cu Ana Pauker – a fost chiar arestată și a fost aproape să fie ucisă.

S-a spus că Petru Groza a făcut tot ce a ținut de el și că ar fi fost printre cei care l-au convins pe Stalin să redea Transilvania de Nord României. Care este adevărul și cât de mare a fost în realitate influența lui Petru Groza asupra dictatorului sovietic?

Nu vom ști niciodată exact cum au stat lucrurile între cei doi, dar este cert că a avut o relație bună, cel puțin s-a înțeles bine cu Stalin. Dar Stalin nu se ghida niciodată după o simpatie sau o antipatie. Pentru Stalin, determinate și decisive erau rațiunile de stat, interesele Uniunii Sovietice. Iar Stalin a considerat atunci că Transilvania poate fi folosită ca un mijloc de presiune asupra României – și și-a văzut obiectivul atins. Bineînțeles că, ulterior, a fost de acord ca Transilvania să revină României. Și a decis asta pentru că, din punctul de vedere al interesului sovietic, România deja era o țară sigură, nu mai avea scăpare. Așa că, oricât de bună ar fi fost relația dintre Stalin și Petru Groza, nu asta a contat când dictatorul sovietic a tras linie și a decis ca Transilvania să fie redată României și nu Ungariei.