Capşa a fost pentru bucureșteni mai mult decât un hotel, o cofetărie sau o cafenea. A fost locul unde s-au perindat săraci și bogați, capete încoronate sau dame de companie, unde s-a râs și s-a plâns, unde s-a iubit și s-a urât.

Istoria vestitului loc începe cu „Era odată un cojocar“, scrie Gheorghe Crutzescu în „Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi“. „Într-adevăr era, pe la începutul veacului trecut, un cojocar subţire, care odată pe an mergea la Lipsca (paraclisul ortodox din Lipsca a fost sfinţit în 1858 prin grija negustorilor români stabiliţi în acest oraş) după taxid, adică după cumpărare de marfă. Îl chema Dumitru Capşa şi era român macedonean. Taxidul pe vremea aceea, nu era uşor lucru. Înainte de a părăsi ţara negustorul, după ce îşi lămurea toate treburile, după ce-şi făcea testamentul, se spovedea, se grijea, îşi lua rămas bun dela ai lui şi numai după aceea pleca la drum. Şi fiindcă se putea întâmpla să-l apuce Crăciunul sau chiar Paştile prin străinătate, şi fiindcă ţinea omul să-şi facă sărbătorile după legea lui, îngrijiseră de mult negustorii români să-şi ridice paraclis în Lipsca“, scrie autorul Gheorghe Crutzescu.

Dumitru Capşa a avut un fiu, Constantin, care a avut 12 copii, dintre care băieţii Antonie, Vasile, Constantin şi Grigore au întemeiat casa Capşa, la mijlocul veacului trecut. Fraţii Capşa și-au pus în gând să deschidă o cofetărie cum nu se mai văzuse la noi. Grigore, cel mai mic, a fost trimis la Paris să învețe arta cofetăriei pe lângă Boissier, întâiul ciocolătar al lumii, iar Anton şi cu Vasile au închiriat, pe 1500 lei pe an, o prăvălioară în casa Dămăroaei unde deschid în 1852 cofetăria „La doi fraţi”.

Afacerea era începută cu un capital de 5.000 lei şi cu trei lucrători, un ucenic şi un rândaş. În curând însă, prăvălia se dovedi prea mică, căci clientela venea, şi de abia dacă era loc pentru patru măsuțe.

Doi ani mai târziu, fraţii îşi mutară cofetăria în casele Castrişoaei, iar locuinţa şi laboratorul lângă Consulatul rusesc, în casele Filipescu. Proprietara pe vremea aceea era Mme Mărie de Philippesco, cum îşi scria boieroaica numele, Chipioaica sau Madam Chipiu cum o poreclise lumea, fiindcă-i plăcea să poarte, în loc de pălărie, chipiu de colonel.

Încăperile fusese luate de fraţii Capşa, cinstit, negustoreşte, la mezat, cum se obişnuia pe atunci; dar pare că Doamna Filipescu a rămas nemulţumită de afacerea făcută, căci începu cu locatarii ei un proces care ţinu mai mulţi ani. Cum fraților le era greu să aibă prăvălia într-o parte și laboratorul în alta, ei s-au mutat, în anul 1868, în casele vornicului Slătineanu.

Vasile Capșa și dulcețurile vândute bulgarilor

După trei ani, în timpul războiului Crimeei, Vasile Capşa a plecat la Sevastopol cu câteva „chervane pline cu şunci, caşcavaluri, pastrame şi altele, cu gândul să le vândă oştirilor aliate, şi să se pricopsească. Din nenorocire, n-a apucat să ajungă în Crimeea că s-a stricat toată marfa din cauza căldurii“, povestește Gheorghe Crutzescu.

Fără marfă, şi fără bani, Capşa s-a îmbarcat Odessa pe un vas care-l duse în Bulgaria, de unde nădăjduia să treacă în ţară. După o vară fierbinte, era în Bulgaria o toamnă frumoasă, livezile erau pline cu prune şi grădinile gemeau de trandafiri. Capşa nu stătu mult să chibzuiască, cumpără zahăr pe credit, prune şi foi de trandafiri pe datorie şi, într-un şopron părăsit, a făcut dulceţuri atât de grozave încât se băteau bulgarii să le cumpere. Şi așa s-a întors el cu parale multe acasă.

Şi atunci fraţii Capşa au început să aducă de la Paris tot ce era mai bun: absintul, „zână verde“ cum îi spuneau francezii, ananas proaspăt în forme pentru îngheţată. „Într-adevăr, până atunci numai Giovanni ştia meşteşugul îngheţăturilor, şi ca să nu i-l fure nimeni le făcea singur, într-o odăiţă încuiată cu lacăt“.

Și așa frații Capșa au ucis concurența și cofetăria lor a rămas singura din București.

„Mormântul faraonilor“

Restaurantul și hotelul s-au deschis abia la 1881. „Sala restaurantului era numai cât jumătatea celei actuale, cuprinzând doar partea din fund, şi având uşă de intrare de-a-dreptul pe str. Edgar Quinet. Era rece, întunecoasă, căptuşită toată cu marmură roşie. Şi i se dăduse numele de «mormântul faraonilor»“.

În cele trei salonaşe „particulare” s-au perindat toate femeile frumoase ale Bucureştilor, toate actriţele străine, toate elegantele, mai mult sau mai puţin artiste, atrase de faima cheflie a oraşului nostru, căci între 1870 şi 1914 Bucureştii au fost capitala din răsăritul Europei care numai cu Sankt Petersburg putea să împartă reputaţia de a avea bărbaţii cei mai darnici şi cei mai uşori de înflăcărat din lume.

Printre delicatesele dulci servite de-a lungul timpului de Casa Capșa și rămase consemnate în meniurile tipărite se mai află prăjitura Capșa, înghețată, bomboane, corbeilles de fruits, precum și diverse compoturi, cafea, cognac, bonbons, gateaux Boissier aux pistaches, glacés surprises Capșa, fraises nouvelle etc.

Specialități cu dedicație

O particularitate a Casei Capșa a fost și aceea că, de la un moment dat, „la mesele festive date în onoarea unor personalități de seamă din țară sau de peste hotare să fie lansată și o nouă specialitate a casei (de cofetărie, de patiserie)”, aflăm din cartea „De la hanul Șerban Vodă la hotel Intercontinental“, semnată de Ion Paraschiv și Trandafir Iliescu.

Iată câteva dintre acestea: „În anul 1896, când împăratul Franț Iosif a vizitat Bucureștii, Capșa, care nu a lipsit de la festivități cu preparatele sale, a lansat și pus în vânzare «Molles Francois Ioseph, Garnier, des merveilleux, chocolate Francois-Ioseph»”; „În anul 1897, Capșa a lansat delicioasa «Bonbons Theodorini», în cinstea marii cântărețe române Elena Teodorini, care obținea succese răsunătoare în țară și peste hotare”; „În amintirea reprezentațiilor marii tragediene Rejane, a lansat chocolata «Sans-Geene», «Sapho» și «La Douloureuse»”; „În anul 1885, Alexandru Marghiloman, câștigătorul Derby-ului, a dat un banchet cu care ocazie Capșa a lansat bomboane «Jokey-Club»”; „Cu ocazia venirii la București a comedienei Reichemberg, Capșa a lansat bomboane «Reichemberg»”. „Cu alte ocazii a lansat prăjiturile: «Bibescu»”, «Tache Ionescu»”, «Princesse»”.

Cafeneaua scriitorilor și artiștilor

Casa Capșa a mai fost cunoscută bucureștenilor drept „cafeneaua scriitorilor și artiștilor“, circulând ideea că un scriitor nu era scriitor dacă nu frecvența Capșa. Virgil Carianopol spunea: „Că să devii scriitor, trebuia să obții botezul Capșei, care, fără nici o firma literară, era totuși redacția redacțiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”, iar Tudor Arghezi spunea despre Capșa că “este singurul local intelectual de pe Calea Victoriei ”.

Poetul Ion Barbu deschidea Capșa, apărând încă de la ora 8:00 dimineață la cafea și rămânând acolo mare parte a zilei, că la birou, apoi urmau: criticul Șerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ionel și Păstorel Teodoreanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Ion Minulescu și alții, aflăm din istoricul Casei Capșa.