În anul „Marelui viscol“ , la 3 februarie 1954, a murit Ionel Teodoreanu, autorului „La Medeleni“, una din cele mai frumoase cărți ale copilăriei.

Ionel Teodoreanu (Ioan-Hipolit Teodoreanu) s-a născut pe 6 ianuarie 1897,la Iași. Scrierile sale evocă în stil inconfundabil copilăria şi adolescenţa.

Scrisul i-a ocupat cea mai mare parte a timpului liber, iar cele mai multe cărţi ale sale s-au născut în lungile zile de vară, când, obosit să pledeze în procese, se retrăgea împreună cu familia la Mănăstirea Agapia din Neamţ. Acolo, în cerdac, scria până după-amiază. După ce punea punct, povestesc cei care l-au cunoscut, se plimba cu soţia sa (născută Maria Ştefana Lupaşcu, ea însăşi scriitoare, având pseudonimul Ştefana Velisar) şi se juca cu cei doi copii ai săi, Ştefan şi Osvald Teodoreanu.

Ionel Teodoreanu a semnat volume unice în literatura română precum „Uliţa copilăriei" (1923), „La Medeleni" (1925-1927), „În casa bunicilor" (1938), „Lorelai" (1935) etc. Printre pasiunile sale s-au numărat însă sportul, în special patinajul şi boxul. Ionel Teodoreanu a murit pe 3 februarie 1954, la București.

Ziua înmormântării lui Ionel Teodoreanu a fost rememorată de poetul Vlaicu Bârna în volumul său, „Între Capșa și Corso: „Mi s-a telefonat că eram delegat să depun din partea Uniunii Scriitorilor o coroană de flori la catafalcul dispărutului. Am intrat într-o o casă veche, afumată, dărăpănată, unde nu mă invitase niciodată, iar acum înțelegeam de ce. În mohorâtul interior am găsit-o pe Ștefana Velisar între cei doi fii, străjuind împietrită, mută, trupul inert al celui care fusese soțul ei. Pe figura ei, nicio lacrimă. Sărăcia își arăta din plin fața în acea odaie unde pe jos era întinsă făptura fără viață a scriitorului, în costumul sport pe care i-l cunoșteam (o haină pepită cu pantalon gri). Ceea ce m-a frapat îndeosebi era încălțămintea, veche și ea, dar talpa de crep înnegrită de uzură își avea vârfurile și călcâiele albe gălbui strălucitoare, că fuseseră pesemne refăcute prin vulcanizare. Coșciugul nu fusese adus, dar preotul începuse slujba“.

Cimitirul era departe și nu erau bani pentru a închiria o mașina de la pompe funebre, astfel că sicriul scriitorului a fost transportat la Cimitirul Bellu legat cu sfori pe o sanie împrumutată din vecini, după cum a povestit criticul literar Geo Șerban, pentru că nu erau bani pentru a închiria o mașina de la serviciul de pompe funebre.

Iubire neîmpărtășită

Deşi mare cuceritor de inimi, autorul îndrăgitei trilogii „La Medeleni“ n-a reuşit să intre în graţiile actriţei de origine română Nadia Gray , așa cum a dezvăluit Vlaicu Barna, prieten al scriitorului: „Era în timpul războiului, când pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine. „Vederea ei, ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul curtezan, a fost fatală. Din clipa când a văzut-o, el n-a mai avut linişte şi somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor şi a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Îndrăgostitul se plângea acum cu amărăciune prietenilor şi prietenelor, fără cea mai mica jenă“.

Natalia Grey s-a căsătorit cu prinţul Constantin („Bâzu") Cantacuzino , aviator în timpul războiului. Împreună cu acesta, a părăsit România la sfârşitul anilor '40, după al Doilea Război Mondial şi s-a refugiat la Paris.

Fragment din volumul la Medeleni, de Ionel Teodoreanu

„Dănuţ avea în mînă o carte luată din podul cu vechituri: Robinson Crusoe. Pe întîia foaie, o iscălitură caligrafică: "Dan Deleanu, elev, clasa IV-a primară". Monica luase o păpuşă tunsă, cu rochiţă de mătasă albă, zdrenţuită. Amintiri atît de vechi, încît şi în suflet icoana lor era acoperită cu surul tremur al aţelor de păianjen.

Şedeau pe patul din odaia lui Kami-Mura, ca pe banca unui peron de gară, unul cu Robinson Crusoe, celălalt cu păpuşa, şi tot nu plecau. Mărul de la fereastra odăii avea frunzuliţe verzi, şi noduri trandafirii. S-auzea murmurul livezii. Ochiuri de soare se clătinau galeş pe podele.

Dănuţ aprinse o ţigară. Începu să se plimbe prin odaie, de la uşă pînă la fereastră. Răsunetul paşilor lui era ca o bătaie de inimă a zidurilor vechi. De la întîia ţigară aprinse alta, apoi alta, plimbîndu-se tot mai repede. Apoi se aşeză pe marginea ferestrei, sub crengile de flori, în murmurul albinelor, cu profilul în soare. ― Alţi Medeleni... Monica plînsese.

Ridică ochii spre el. Avea lucirea umedă a lacrimilor pe obrajii ovali şi luminoşi. Subt ochii ei întristaţi, faţa lui Dănuţ apăru alta decît cea de pînă atunci, înviorată, energică, venind parcă din soare, ca o veste a livezii despre fructele viitoare.

― Vin' aici, Monica. E bine pe fereastră. Se sui lîngă el, pe pervazul cald de soare.

În vremurile vechi, cînd năvăleau tătarii sau turcii, străbunii îşi luau avutul în care şi se retrăgeau la munte: aşa spun cronicarii. Nu-şi luau numai avutul, luau şi sufletul caselor părăsite. Năvălitorii găseau ziduri moarte. Viaţa acelor ziduri fugise în munţi. Sufletul Medelenilor, viaţa Medelenilor, era în inima lui Dănuţ. Rodica Bercale nu cumpărase nici viaţa, nici sufletul Medelenilor.

Dănut vînduse Medelenii, prin el vor trăi. Simţea cu fiecare bătaie a inimii cum se ridica trecutul ca o insulă scufundată cu palatele ei. Toţi trăiau în el. Copilăria lor, tinereţa lor, casa lor, prietenii lor, căsuţa lui moş Gheorghe, Iazul Mînzului, via, livada, cîmpiile, toate, toate erau în el. Nu vînduse nimic, nu uitase nimic.

Trecutul era în el, viu, proaspăt, ca un viitor. Va scrie romanul Medelenilor, luîndu-şi astfel revanşa asupra vieţii. Olguţa va fi din nou alături de ei...

Dezmierdă capul Monicăi. Zîmbiră trist, c-un gol între ei. Din fundul livezii se stîrnise un vîrtej de vînt. Trecu nebuneşte printre pomii înfloriţi, revărsîndu-le florile, trecu peste capul lui Dănuţ şi al Monicăi, risipindu-le şuviţele de păr, şi se pierdu prin uşile deschise în adîncul casei, cutremurînd tăcerea, neliniştind perdelele, înfiorînd pustietatea încăperilor.

― Olguţa ..

Mîna lui Dănuţ flutură prin lumină un gest ca spre depărtări.

― Olguţa era un vînt de larguri...

Şi toată odaia se umpluse de parfumul florilor tinere.“