Interzisă în timpul lui Gheorghiu-Dej, Ioana Radu și-a recăpătat simpatia comuniștilor în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Dictatorul a îndrăgit-o atât de mult, încât a chemat-o să cânte la parastasul tatălui său și, mai târziu, i-a pus la dispoziție Boeingul prezidențial pentru a se întoarce din SUA.

Născută într-o familie ce avea să aibă patru copii – trei fete și un băiat –, Eugenia Braia, consacrată în cultura românească cu numele de Ioana Radu, a cunoscut încă din copilărie folclorul, muzica lăutărească și voia bună la cârciuma tatălui său din cartierul Sineasca din Craiova, amplasat strategic lângă cimitir. La câteva decenii distanță, artista avea să mărturisească într-un interviu: „Eu sunt cântăreață de folclor, asta am învățat la tata acasă și asta mi-a plăcut“. La cârciumioara în care se țineau toate pomenile, cele trei surori – Mia Braia, Ioana Radu și Elena Braia – au luat pentru prima dată contact cu publicul și i-a alinat amarul.

Vocea celei care avea să devină o consacrată cântăreață era mult prea puternică pentru micul cartier craiovean, iar stilul aparte a purtat-o în Capitală, unde reușește să se facă remarcată în cadrul unui concurs organizat de Societatea Română de Radiodifuziune la care participau 800 de candidați. Aici începe cariera cântăreței care primește numele de scenă Ioana Radu de la Ion Filionescu, pianistul lui George Enescu.

Atât talentul înnăscut, cât și personalitatea puternică au ajutat-o să se facă repede remarcată și să fie de neignorat. Câteva decenii mai târziu, nepotul ei, jurnalistul Doru Constantin Braia, mărturisea pentru „Jurnalul Național“ cât de impresionat era de mătușa lui: „Era nonconformistă, prin excelenţă. Definiţia Ioanei Radu este: «Fii tu! Nu accepta teatralismele, surogatele, compromisurile». Ea respecta personalitatea oricărui om, că era gunoier sau profesor universitar sau academician, îi oferea aceeaşi reverenţă. Niciodată nu a trecut pe lângă un câmp fără să remarce spinarea încovoiată şi plină de sudoare a unui ţăran, aşa cum niciodată nu a prididit să nu lustruiască o carte a vreunui erudit român aflată în rafturile bibliotecii ei. Ioana avea o bibliotecă de cel puţin cinci mii de cărţi, cu siguranţă toate citite“.

„Complotul din Cișmigiu“

Adorată de publicul românesc și deja o prezență de nelipsit în restaurantele și grădinile vestite din Bucureștiul anilor ’50 – Potcoava, Princiar, Motanul Negru, Cina –, Ioana Radu reușește să le trezească antipatia comuniștilor, care îi interzic să mai apară în spectacole după un episod în care își apăra franc și fără echivoc principiile de româncă. Iubita artistă a cărei inconfundabilă voce i se auzise la radio este chemată la Societatea Română de Radiodifuziune alături de Maria Tănase, să înregistreze cântecul „Mărioară di la Gorj“, ce era jumătate în rusă, jumătate în română: „Foaie verde lin pelin/ Zboară păsărică lin/ Și du-i veste lui Stalin/ Că noi cu toții îl iubim...“. Însă, când a auzit astfel de versuri, cântăreața de romanțe și muzică lăutărească nu s-a putut abține și a reacționat vehement: „Ați înnebunit? Vreți să-i cântăm lui Stalin păsărica cu Mărioara noastră de la Gorj? Hai, Marie, să plecăm, că ăștia își bat joc de noi și de cântecele noastre!“.

Astfel, până în anul morții lui Stalin, 1953, i s-a interzis să mai cânte în spectacole, fapt care nu i-a oprit glasul nicicum. Vocea ei a continuat să răsune mai aproape de conducerea țării decât s-ar fi crezut. Mama lui Emil Bodnăraș, mâna dreaptă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care o adora pe cântăreață, o invita la petrecerile luxoase pe care le organiza în casa sa, iar apariția artistei trebuia să rămână secretul împărtășit doar de cei prezenți.

În aceeași perioadă, sora mai mare a artistei, Mia Braia, era o voce interzisă după ce participase la câteva întâlniri ale legionarilor, în timp ce fratele și tatăl ei erau prin pușcăriile anilor ’50, până la jumătatea anilor ’60, povestea Doru Constantin Braia: „Tatăl Ioanei Radu, bunicul meu, a fost arestat într-un așa-zis complot împotriva siguranței statului, el fiind cel mai tânăr membru al complotului la 74 de ani, un complot care se desfășura în parcul Cișmigiu la table și, bineînțeles, la vârsta lor comentau răsturnările vremii și așteptau și ei americanii“.

În genunchi, la parastas

Pe frontul muzical, Ioana Radu câștigă din ce în ce mai mult teren, iar în ianuarie 1964, printr-un decret al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, solistei i se acordă titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice“. Un an mai târziu i se acordă medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a, pentru bogata sa activitate de solistă de muzică populară și romanțe .

Mai târziu, când Nicolae Ceaușescu a ajuns la conducerea României, iar soarta țării s-a schimbat, Ioana Radu a devenit „obiectul unui cult“ pentru cuplul aflat la conducerea națiunii. Se pare că artista avea o influență atât de mare asupra dictatorului încât l-a făcut să se roage: „Într-un moment semnificativ al vieţii lui Ceauşescu, atunci când i-a murit tatăl, Andruţa Ceauşescu, şi care a fost înmormântat cu un sobor de preoţi la Scorniceşti, Ioana Radu a reuşit ceva unic, să oblige un întreg Comitet Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în genunchi, să pronunţe «Tatăl nostru»“, mai povestea Doru Braia. Artista fusese de fapt luată pe sus de Securitate de pe strada Timpului nr. 13 și dusă la Scornicești, acolo unde era parastasul organizat în urma înmormântării. Ajunsă acolo alături de nepotul ei, cântăreața, care suferise recent un accident ce îi crease un handicap pe viață și în urma căruia credința i-a devenit mai puternică, i-a și luat la întrebări pe cei prezenți: „M-aţi chemat să cânt la un parastas, şi nu poate să fie parastas pe lume fără «Tatăl nostru». Spusu-l-aţi până acum?“. La parastasul în memoria tatălui lui Ceaușescu erau prezenți, printre mulți alții, și Emil Bodnăraș – mâna dreaptă a lui Ceaușescu, Chivu Stoica și Corneliu Mănescu, care, la cererea Ioanei Radu, s-au așezat în genunchi și au început să se roage.

„Bună ureche ai, fata mea!“

Vocea îi răsuna pe marile scene, era adorată de publicul larg și de nomenclatură, dar și talentul ei trebuia „verificat“. Cum artiștii țării puteau performa doar dacă aveau atestat, și Ioana Radu se prezintă în fața unei comisii alcătuită din funcționarii Oficiului de Spectacole și Turnee Artistice (O.S.T.A.), iar în urma așa-zisei verificări, iese din scenă în aplauzele asistenței. Episodul este povestit în volumul „Romanța unei vieți. Ioana Radu“, al scriitorului Harry Negrin, apropiat al artistei: „Dacă întrebați pe cei din sala asta, toți știu cine sunt și cum mă cheamă și tocmai dumneavoastră, om din conducerea breslei, nu știți?“. La o asemenea întrebare, răspunsul celor din sală a fost unul pe măsură, „s-au pornit râsetele, apoi tăcere, fiecare așteptând întrebarea a doua“, ce avea să stârnească un răspuns la înălțime: „Citiți notele?“. Ioana Radu, cu un bun-simț al oratoriei și umorului, a răspuns comisiei: „La ultimele concerte, unde am intervenit în orchestrații, Grigoraș Dinicu, maestru de necontestat, mi-a spus «Bună ureche ai, fata mea!». Și atunci m-am culcat pe o ureche. Iar dacă vreți să știți cum cânt, mă puteți asculta de trei ori pe săptămână la postul de Radiodifuziune“.

Chiar dacă artista era apreciată de regim, nu se dezicea de propriile credințe și convingeri: „Departe de a fi avut o mentalitatea socialistă, avea un comportament socialist pentru că nu accepta în niciun fel ceea ce nu este dobândit prin muncă. Condamna tertipurile“, potrivit nepotului ei. Acesta a povestit un episod în care, pasionată fiind de condus, Ioana Radu voia să protesteze împotriva sus-pușilor cumpărându-și o Dacie neagră, culoare care îi era rezervată doar familiei prezidențiale: „Mătuşa mea află că pe Calea Victoriei a trecut o Dacie neagră care o avea în dreapta pe Elena Ceauşescu. Cu toate că ea avea o maşină mult mai bună, un Fiat 125, i-a telefonat directorului Stroe al fabricilor Dacia şi i-a impus să-i procure şi ei tot o Dacie 1301 neagră, tot cu număr scurt, 2-B-101, fapt care s-a şi realizat în mai puţin de 48 de ore“.

Cum l-a certat cu bastonul pe Nicu Ceaușescu

Nelipsită de la marile festivaluri ale țării și de pe scenă, Ioana Radu participă în 1968 la Festivalul de la Mamaia, care în acel an a avut loc în Teatrul din Constanța din cauza condițiilor climatice. La eveniment venise și Nicușor Ceaușescu, alături de un grup de prieteni. Când l-a zărit în primele rânduri, într-o „ținută neconformă cu solemnitatea momentului“, artista a refuzat să cânte. „El era însoţit de câţiva prieteni, două rânduri ocupaseră, dar pentru că nimeni nu îndrăznea să-i evacueze din sală, bastonul ei a ieşit din culise şi pur şi simplu l-a somat pe Nicu Ceauşescu, care se ridicase să semnaleze şi să sublinieze calitatea lui genetică, l-a somat că îl va face de râs în faţa lumii, trăgându-l de urechi, dacă nu părăseşte incinta“, mai povestea Doru Braia, care la acea vârstă avea 17 ani.

Câțiva ani mai târziu, la jumătatea anilor ’80, când Ioana Radu ajunge peste Ocean, la sora ei Mia Braia stabilită în Statele Unite ale Americii, este la un pas să nu mai revină în România după ce securiștii îi confiscaseră casa, dar se întoarce nu atât din cauza insistențelor lui Ceaușescu, cât din cauza faptului că nu se înțelegea cu Mia, după cum povestea nepotul celor două surori care nu s-au înțeles prea bine de-a lungul vieții: „Ioana Radu, deja îngrădită de penuria ce se instaura în România, profită de prezența surorii ei, Mia, în America cu care reușește cu greu pentru câteva luni să se împace şi merge prima dată cu paşaport turistic peste Ocean. Cere azil politic. Află Nicolae Ceauşescu, disperat îi dă telefon la New York şi o imploră să revină. Replica ei firească: «Domnule (niciodată nu i-a spus tovarășe), unde să mă întorc? Casa mi-au luat-o securiştii, pensie nu am». Şi i-a spus să ia legătura cu ambasadorul Ionel Datcu pentru că va avea toate facilităţile să revină acasă“, Astfel, Ioana Radu s-a întors singură în țară cu Boeingul prezidențial, doar ea și stewardesele. În România găsește o casă renovată complet, cu ciment turnat în curte și primește și o pensie de merit.

„Noroc că m-am născut pe vremea imprimărilor, pe vremea discurilor“

În 1967, Ioana Radu s-a hotărât să părăsească scena românească, mai ales după ce, în urma accidentului suferit în 1961, îi era din ce în ce mai greu să se deplaseze. Astfel, mai întâi, le dă vestea prietenilor ei care, inițial, nu prea cred în vorbele ei: „Ziua în care Ioana ne-a spus nouă, prietenilor, că nu va mai cânta a fost un prilej de amuzament, de vorbe cu haz și de certitudini în îndoieli (ca să ne jucăm cu vorbele). Nimeni nu-i putea crede mărturisirea, atâta vreme cât glasul avea aceleași unduiri de violoncel și patosul exprimării căpătase o nuanță a vârstei și a suferinței abia alungate“, relatează Harry Negrin în volumul menționat.

Artista era hotărâtă să își ia adio de la marea scenă și de la publicul larg, astfel că i se aprobă trei spectacole în Timișoara, Arad și Cluj-Napoca, pe care le pregătește cu mare atenție la detalii, voind să lase lumii o ultimă imagine memorabilă cu ea pe scenă. „Ca să dea o solemnitate acestei despărțiri, ea își făcuse toalete alese pentru scenele elegante și rodate în materie de teatru, din orașe cu tradiție artistică“.

A refuzat dorința bucureștenilor

Fiind ultimele concerte ale artistei, tot românul voia să ajungă să o vadă pe Ioana Radu cântând „acum ori niciodată“. Astfel că, deși inițial se anunțaseră câte un singur concert în orașele menționate, ulterior cererea pentru bilete a fost atât de mare încât artista ar fi urmat să susțină de fapt câte două prestații artistice. Însă atât de mulți oameni au vrut să o vadă, încât s-a hotărât ca spectacolele să aibă loc pe stadion: „O manifestație de simpatie care ar fi trebuit să îi înfrângă hotărârea despărțirii, dar Ioana era convinsă că frumusețea glasului se alterase, că zilele ce-i vin înainte vor fi grele, că în cinstea anilor de frumusețe nu se poate face altceva decât să meargă pe poteca resemnării“.

Succesul spectacolelor de adio a fost atât de răsunător, încât și cei din Capitală voiau să îi audă glasul și „să o vadă pe viu“ – expresie folosită de artistă –, însă Ioana Radu a refuzat. Alinarea artistei a fost, așa cum avea să i-o mărturisească lui Harry Negrin, faptul că zestrea ei – romanțele culese din bătrâni, cele compuse special pentru ea, dar nu numai – nu se pierde: „Noroc că m-am născut pe vremea imprimărilor, pe vremea discurilor, pe vremea filmului, astfel zestrea mea s-ar fi risipit ca apa pe gârlă. (...) Acum rămâne totul: ce-i al meu, plus ce mai pune tehnica...“.

După retragerea de pe scenă, Ioana Radu avea să mai trăiască 23 de ani, până pe 18 septembrie 1990, perioadă în care a rămas cu romanța în suflet și i-a încurajat pe tinerii cântăreți să nu îi uite pe „cei vechi“ și romanțele din bătrâni.

Rapidistă până în ultima clipă

Pe lângă pasiunea pentru motociclism , celebra cântăreață de muzică populară era un fan înfocat al boxului și al fotbalului. Chiar dacă copilărise în Craiova, tatăl ei, Constantin Braia, fiind oltean, Ioana Radu era o rapidistă înfocată, crezând în echipa din Giulești până în ultima clipă, așa cum declara la împlinirea vârstei de 70 de ani: „Lumea o să râdă de mine pentru că susțin o echipă mică. Nu-i nimica. Și eu am fost mică și m-am făcut mare. Toată lumea crește“. De asemenea, despre iubirea alb-vișinie pe care a purtat-o în suflet toată viața aflăm și din volumul „Romanța unei vieți. Ioana Radu“, în care artista dezvăluie faptul că a făcut parte dintr-un comitet al clubului. Scriitorul Harry Negrin povestește cum Ioana Radu i-a arătat o medalie sportivă ce marca 60 de ani de existență a Clubului Sportiv Rapid: „Urmăresc activitatea clubului îndeaproape. Acum o duce mai greu, dar nu-i nimic. Își revine. Mulți am fost la viața noastră la ananghie și apoi... Suporterii nu-l părăsesc la clipele grele, și eu sunt suporter. Uite, de-aici, din baston, tot sunt cu băieții de peste pod. Când m-o ține pasul mă duc până acolo să-i văd luptând pe iarba verde... Să-i încurajez. Mă duc precis...“.