Învierea, fapt istoric sau metafizic?
„De aproape două mii de ani, un fapt, un eveniment fără precedent, un «scoop» care taie răsuflarea, este momentul de răscruce al fiecărui an, al istoriei şi al Cosmosului. Acest eveniment adună câteva sute de milioane de oameni care intră în biserici, mărturisind sau cântând că „Hristos a înviat din morți…”, scrie Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului pentru Q Magazine .
De aproape două mii de ani, un fapt, un eveniment fără precedent, un «scoop» care taie răsuflarea, este momentul de răscruce al fiecărui an, al istoriei şi al Cosmosului. Acest eveniment adună câteva sute de milioane de oameni care intră în biserici, mărturisind sau cântând că „Hristos a înviat din morți…”.
Învierea lui Hristos este, deci, ca erupţia unui vulcan. Ea ne arată că focul lui Dumnezeu incendiază tot pământul şi începe să-l mistuie, transformându-l, purificându-l, transfigurându-l.
Învierea nu este un simplu fapt istoric al lumii, un eveniment autentificat prin documente, fotografii, filme sau probe materiale. Şi totuşi, este un act istoric incontestabil, în sensul că se sprijină pe mărturisiri ale unor oameni demni de crezut, cum este Marele Pavel din Tars, care zice: „Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa voastră, zadarnică şi propovăduirea noastră” (cf. I Cor. 15, 14). Dacă învierea lui Hristos s-ar sprijini pe argumente ştiinţifice şi istorice palpabile, nu pe credinţă, ar fi utopică toată panoplia de împliniri care a creat de-a lungul a două milenii o cultură și o civilizație nouă. Dacă în Biserică am găsi Hristosul mistic al lui Blaise Pascal sau Eugen Drewermann, şi nu Hristosul Cel răstignit şi înviat, n-ar mai trebui să pierdem timpul construind o viaţă bazată pe iluzii, indiferent cât de frumoasă ar fi ea.
Evenimentul învierii se sprijină pe mărturia vie şi explicită a unor oameni care au văzut mormântul gol şi pe Hristos înviat. Sfântul Ioan Teologul argumenteză cu claritate : „ceea ce era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au pipăit …, aceea vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi” (cf. I Ioan, 1, 1- 3). Apostolii nu au avut intenţia să prezinte pe Hristos înviat ca pe o ectoplasmă (un corp astral) în cursul unei emisiuni despre un fenomen paranormal. Ei au atins cu mâna lor pe Iisus înviat, au mâncat cu El din aceeaşi pâine şi din aceeaşi hrană după înviere. În momentul acela şi-au adus aminte că Omul-Iisus le vorbise despre acest eveniment de mai multe ori în cursul celor aproape trei ani de şedere împreună. Amintiţi-vă de Ioan, care a intrat primul în mormântul gol de la Ierusalim. El a văzut şi a crezut că Hristos a înviat. În acel moment şi-a adus aminte de cuvintele pe care Iisus le spusese mai înainte despre acel eveniment. Toată predica apostolilor de mai târziu va avea ca subiect principal învierea prescrisă de Sfintele Scripturi: ”A înviat a treia zi, aşa cum au spus Scripturile” (I Cor. 15, 4). Au mărturisit acest eveniment cu atâta fermitate, încât nici moartea nu i-a mai înfricoşat, nici pe ei, nici pe cei ce au urmat lor. Ce mărturie poate fi mai elocventă decât miliardele de creştini care au trăit fiinţial, de-a lungul istoriei, acest eveniment care a bulversat umanitatea şi Cosmosul!?
Este evident că învierea lui Hristos nu a fost văzută de nimeni cu ochii trupeşti. Ea n-a putut fi filmată şi nici nu putea fi imortalizată cu o cameră de luat imagini. Dacă astfel de aparate ar fi existat (evident că nu existau atunci camere de luat vederi, dar această digresiune îmi este sugerată de faptul că în fiecare an, unii pelerini merg la Ierusalim şi încearcă să imortalizeze lumina care vine din cer în mâinile patriarhului ortodox), actul Învierii ar fi fost dezbrăcat de taină. Însă, nu cred că acest lucru este esenţial. Da, într-adevăr, acea efuziune a luminii cereşti pogorâte anual la mormântul din Ierusalim este un eveniment deosebit, dar nu un argument al învierii. Pentru mine, experienţa mistică a sfinţilor şi credinţa puternică pe care Dumnezeu mi-a sădit-o în suflet constituie cel mai autentic argument că Hristos a înviat.
Învierea lui Hristos nu a fost o reanimare sau o revenire la viaţă, aşa cum s-a petrecut cu Lazăr, sau cu mulți alții, de-a lungul istoriei. Nu! Hristos nu a murit şi a înviat pentru a retrăi, căci, El fiind prototipul vieţii, a fost viu până şi-n moarte. În Hristos, moartea nu este complementară cu viaţa. Viaţa fiind constituită din însăși esența sa, nu poate ceda nimic morţii. Viaţa descinde din ceva viu, nu din moarte. Prin înviere, Hristos a distrus zidul care separă lumea văzută de cea nevăzută, unde spaţiul, timpul şi moartea nu mai există. Fizicienii şi-au imaginat existența unei «ante-lumi» , creştinii cred însă în viaţa veşnică, în care Dumnezeu este totul întru toate. Aparatele de luat vederi, oricât de sofisticate ar fi, nu mai pot avea acces în această formă de existenţialitate. Trupul lui Hristos înviat ne dă garanţia că această lume există. Trupul lui Hristos, care a fost asemenea trupului nostru, nu mai are aceleaşi atribute ca atunci, înainte de Înviere. Are însuşirile sau afectele specifice unei alte lumi. În nici un caz, nu însuşirile unui extraterestru, cum şi-au imaginat creatorii de ficţiuni. Prin urmare, Învierea lui Hristos este ca o « breşă » prin care se poate întrezări lumea invizibilă. Prin mormântul gol se observă viaţa veşnică din cealaltă lume. Trupul lui Hristos, pe care apostolii L-au văzut şi L-au atins, reprezintă caracteristicile pe care le are acea lume. Hristos este vizibil şi invizibil după Înviere. Îşi manifestă însuşiri şi din lumea aceasta, dar şi din cealaltă. Trece prin uşile încuiate, însă în mâinile, picioarele şi în coasta Lui au rămas semnele acestei lumi. El poartă stigmatele trecutului, întru totul fiind dincolo de trup. El este deodată Acelaşi, dar şi diferit.
Un eveniment mereu actual
Învierea nu este numai un fapt trecut, ci şi unul actual. Când toți creștinii, de la Paști, la Înălțare, înlocuiesc salutul cotidian de „bună-ziua” cu «Hristos a înviat !» nu înseamnă că spun ceva ce s-a petrecut şi nu se mai petrece niciodată. Poate ar trebui, în limba română, să zicem ca în alte limbi: „Hristos este viu”, sau « Hristos învie », la timpul prezent, nu la trecut, pentru a elimina prezumţiile şi îndoielile. Sfântul Serafim de Sarov, de fiecare dată când întâlnea pe cineva, indiferent ce perioadă a anului era, îl întâmpina cu salutul pascal « Hristos este înviat, bucuria mea ». Pentru el, Hristos învia de fiecare dată, cu fiecare persoană pe care o întâlnea și în care se odihnea sufletește. Aşadar, chiar dacă noi zicem, totuşi, „Hristos a înviat”, aceasta pentru a arăta că Iisus a ieşit într-un oarecare timp anume al istoriei din mormânt, în realitate trebuie să înţelegem că El învie de fiecare dată când înălţăm mintea noastră la El, când credem în El, când Îl recunoaştem şi împlinim învăţătura Lui.
Învierea arată, în acelaşi timp, că o nouă lume începe, o lume în care păcatul şi moartea au dispărut, o lume în care iubirea are ultimul cuvânt. Învierea nu este o revenire la viaţă, ci o trecere către o viaţă nouă. Ştim astăzi până unde inteligenţa omului a pătruns legile naturii, ale biologicului și ale biofizicului. De exemplu, în fiecare an, ştiinţa medicală subjugă maladii teribile şi face să reculeze puterea morţii, fără însă să o îndepărteze total. Dar aceasta nu-i decât victoria spiritului uman asupra entropiei. În această luptă înverşunată, între spirit şi legile materiei, Hristos, prin învierea Sa, ne vesteşte deja biruinţa spiritului asupra fizicului. Pentru prima dată, prin Hristos, moartea a fost nimicită total. Iar acest eveniment sugerează umanităţii ideea că o imensă speranţă traversează lumea. Prin Hristos înviat, umanitatea nu mai este ameninţată cu dispariţia, ci cu învierea. La hotarul dintre timpul arbitrar şi cel etern se interpune Hristos înviat. Învierea Lui dă sens Universului şi fiecăruia dintre noi.
De vreme ce Hristos a înviat, cei ce cred în acest eveniment sunt înviaţi întru El şi au posibilitatea să intre în eternitate prin aceeaşi « breşă » prin care a intrat şi El. Hristos înviat este Capul Bisericii. Iar Biserica nu-i decât umanitatea transfigurată. Capul (Hristos) este deja ieşit la lumina eternităţii. El a trecut deja prin moarte la viaţă. Restul Corpului (Biserica luptătoare, deci noi) va ieşi şi el la viaţă, pentru a fi împreună cu El în prezentul continuu, care este dincolo de ceea ce e teluric. Prin urmare,cu Hristos înviat, viaţa de-abia începe. Aceasta pentru că suntem grefaţi pe « viţa Hristos », într-un univers al vieţii, nu al morţii. Prin El, avem viitorul asigurat, pentru că El a redeschis porţile eternităţii pentru fiecare om care vrea să acceadă la viaţa veşnică. Până la sfârşitul timpului, fiecare duminică este « prima zi a săptămânii », zi care va marca şi ilumina toate zilele tuturor timpurilor viitoare.
Paştile, o invitaţie la bucurie
Dacă Învierea este un eveniment mereu actual, în care şi prin care noi ne orientăm în istorie, aceasta ne dă posibilitatea să ne bucurăm, pentru că ştim şi cunoaştem sensul vieţii noastre. Prin Înviere, omul este liber, refuzând orice alienare şi condamnare la sclavie. Astfel, toate naţiunile oprimate, minorităţile exploatate, copiii şi tinerele - victime nevinovate - , vânduţi ca sclavi în ţările bogate, să fie eliberate şi să se instaleze o nouă ordine morală în lume. La celălalt pol al societăţii, adică în ţările superdezvoltate, deşi sunt libere, totuşi Hristos nu învie, pentru că ele persistă, deliberat, în cea mai neagră sclavie. Au fost prinse de idolatria modernă: banii, puterea, slava deşartă, drogurile, prostituţia etc. Deci aceste naţiuni sunt încartiruite în închisorile lor şi refuză să se elibereze, să zboare către eternitatea lui Dumnezeu.
Omul îşi imaginează că poate accede la libertate prin tehnică, economie de piaţă, politică etc. Cred că el poate elabora foarte bune sisteme politice, care asigură populaţiei cele necesare traiului, dar nu cred că aceasta a rezolvat şi sensul existenţialităţii. Nu sistemul politic, oricât de perfect ar fi el, poate asigura mântuirea în Hristos înviat.
Paştile anunţă omului adevărata libertate şi bucurie. Hristos doreşte un popor de oameni liberi, eliberaţi de ispita banului, a puterii, care ştie să trăiască încă de aici raiul Fericirilor. Mântuirea rezidă prin proliferarea « săracilor cu duhul », a « blânzilor », a « pacificatorilor », a « însetaţilor de dreptate », a « milostivilor » etc.
Dacă avem certitudinea că Hristos înviat lucrează în lume, dacă avem credința că în zidul morţii obreşă a fost deschisă, dacă noi ştim că drumul Fericirilor duce într-o direcţie sigură şi plină de viaţă, dacă cunoaştem şi rămânem în comuniune cu cei înviaţi de Hristos, cu moşii şi strămoşii noştri, sfinţii Bisericii, înseamnă că harul ne va transfigura şi pe noi şi ne va aduce bucurie negrăită. Bucuria este semnul evident al credinţei că suntem pecetluiţi cu Hristos înviat, iar calitatea de creştin ne va da posibilitatea să înviem prin biserica lui Hristos. Veţi zice că suntem încă păcătoşi şi nu merităm ! Da, dar nu mai persistaţi în păcate şi atunci veţi fi nişte păcătoşi pocăiţi, îndreptaţi, reconciliaţi cu Hristos înviat. Nişte păcătoşi chemaţi de Hristos la libertate.
În loc de concluzii
Dacă Hristos a înviat, atunci de ce inimile noastre - în această nouă primăvară, când florile se deschid ca nişte promisiuni dătătoare de fructele nădejdii - nu sunt mai arzătoare pentru Hristos? De ce nu încercaţi şi voi, căldiceilor, să strigaţi din inimă cu cei din Biserică adevărul că Hristos a înviat, fără teama că veţi fi consideraţi nişte oameni fără minte? Fiţi ca Maria Magdalena (păcătoasa) lângă mormântul lui Hristos, chiar dacă acesta este gol! Va apărea El, ca şi atunci, şi vă va striga pe nume: Bucură-te, Eu sunt cu tine, nu te teme !
