S-a ajuns astfel ca o mare parte din națiunea rusă și chiar dintre cetățenii altor țări impresionați de istoria glorioasă a Rusiei să își însușească mecanic și să promoveze astăzi o serie de sintagme care alimentează mândria, naționalismul și imperialismul ruse, precum, “Rusia este de neînvins”, “Rusia nu a pierdut niciun război” sau “Rusia se învecinează cu cine vrea ea”.

Nu neapărat pentru a demonta acest mit propagandistic sponsorizat puternic de Kremlin, ci mai degrabă pentru a arăta că lumea nu ar trebui să fie atât de surprinsă de rezultatele slabe ale campaniei militare ruse din Ucraina, în ultimul timp istoricii au readus în atenția opiniei publice mai multe situații din istoria militară a Rusiei, considerate unanim erori de strategie.

Războiul Livonian (1558–1583)

Ivan cel Groaznic (Ivan al IV-lea), părintele Imperiului Rus, lupta pentru extinderea statului la Marea Baltică prin ocuparea porturilor cheie din regiune. Rezistența pe care a întâmpinat-o în prima fază a fost cea opusă de o putere în declin, numită Confederația Livoniană (Letonia și Estonia de astăzi). Lucrurile au început destul de bine pentru Rusia, dar, odată pus în mișcare, războiul a atras și alte puteri de partea livonienilor.

Suedia, Danemarca și Polonia (Regatul Poloniei) au venit în ajutorul Livoniei și, după 25 de ani de război, Rusia nu numai că nu a obținut accesul pe care și l-a dorit la Marea Baltică, ci a trebuit să cedeze teritorii Suediei, Danemarcei și Poloniei pentru pace. Ivan cel Groaznic a murit în anul următor (1584).

Războiul ruso-turc din 1710-1711

Lista războaielor ruso-turce este lungă și, deși Rusia a câștigat mai multe decât Turcia, unele dintre cele pierdute demonstrează cât de hazardante sunt uneori ambițiile ruse în luptă.

În 1710, țarul Petru cel Mare a cucerit ceea ce Ivan al IV-lea nu a putut obține în luptele pentru ocuparea porturilor baltice. După ce a fost învins, regele suedez Karl al XII-lea a fugit în Imperiul Otoman, iar Petru le-a cerut turcilor să îl predea. Sultanul otoman (Ahmed al III-lea) urmărea să obțină controlul asupra Cetății Azov din Marea Neagră și, folosindu-l pe regele suedez ca pretext, a declarat război Rusiei pentru a-și atinge scopul.

Rusia a trimis o armată de 38.000 de luptători în Basarabia, unde armata sa a fost rapid înconjurată de 190.000 de soldați otomani. Petru cel Mare a participat la lupte și, pentru a nu fi ucis, a trebuit să cedeze întregul acces al Rusiei la Marea Neagră și să distrugă o flotă de sute de nave.

Alături de trupele ruse a participat la lupte și mica oștire moldoveană condusă de Dimitrie Cantemir.

Bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805)

În 1805, trecuseră aproximativ 100 de ani de când Rusia pierduse o bătălie majoră. Imperiul Rus s-a bucurat de o armată mare, rezistentă, cu unele dintre cele mai bune artilerii din Europa. Aristocrația rusă credea că armata sa era invincibilă. Apoi a venit Napoleon, care a demontat acest mit în mai puțin de nouă ore.

Francezii au fost depășiți numeric, dar forțele Coaliției antifranceze se pare că au fost afectate de prezența pe câmpul de luptă împăratului Francisc I și a țarului Alexandru I (bătălia avea să fie numită mai târziu Bătălia celor Trei Împărați), care puteau decide peste mareșali în timpul bătăliei. Napoleon a dovedit mai multă abilitate și, în timp scurt, a reușit să împărțit armata coaliției în două și să o determine să se retragă. Chiar și împărații coaliției au fost nevoiți să fugă de teamă să nu fie capturați de francezi.

Primul Război Mondial

Imperiul construit de Ivan cel Groaznic în 1547 a reprezentat o imagine de glorie de care Rusia a beneficiat sute de ani. Odată ce Primul Război Mondial a izbucnit pe continent, aliații Rusiei erau încrezători că Imperiul Rus este o forță formidabilă, dar războiul a scos la suprafață o mulțime de probleme care se accentuau în interiorul granițelor sale.

Imperiul Rus a fost un uriaș pe hârtie, dar când a fost vorba de a lupta efectiv într-un război, armata sa s-a prăbușit. Apoi imperiul însuși s-a prăbușit. Apoi a intrat într-o perioadă de ani de război civil care l-a detronat pe ultimul țar, a pus capăt sistemului imperial și a introdus un nou tip de guvernare: comunismul.

Primul Război Cecen (1994-1996)

Căderea comunismului a reprezentat începutul unei ere de speranță în noua Federație Rusă. Fostele state sovietice și-au declarat independența, iar majoritatea au primit-o fără a fi nevoite să ducă un război. Însa nu toate republicile sovietice au fost atât de norocoase. În 1994, o mică republică din zona Caucazului, care fusese republică autonomă în perioada sovietică, a încercat să își declare independența față de Federația Rusă. Kremlinul nu a lăsat însă Cecenia să plece atât de ușor.

Timp de doi ani, aproape 100.000 de soldați ruși au luptat în Cecenia împotriva a aproximativ 7.500 de luptători separatiști. Ceea ce ar fi trebuit să fie o luptă ușor de câștigat din partea forțelor ruse a dezvăluit de fapt eșecurile sale militare. În cele din urmă, rușii au fost nevoiți să semneze un tratat de pace prin care Rusia să recunoască autonomia Ceceniei. Ulterior, în 1999-2000 a avut loc al doilea război cecen și situația s-a schimbat, regiunea trecând printr-o o criză umanitară de proporții.

Această scurtă exemplificare arată că, în pofida unei serii lungi de războaie câștigate de Rusia în ultimii 500 de ani, au existat destule situații în care deciziile militare luate s-au dovedit a fi erori extrem de mari, cu consecințe semnificative pentru propria națiune. Modul în care decurge în prezent invazia din Ucraina arată că Rusia se îndreaptă mai degrabă spre o astfel de situație, decât spre un succes al neoimperialismului rus promovat anacronic și brutal de către Kremlin.