Întunecare. Sfârşitul visului liberal în Europa Centrală
Valentin Naumescu/ Contributors.ro : Întunecare. Sfârşitul visului liberal în Europa Centrală
Puncte cheie:
Europa Centrală şi, odată cu ea, puterea de la Bucureşti se despart treptat de liberalism, privit în sensul larg, luminos, civilizaţional al termenului, nu neapărat în cel partizan, scufundându-se în discursul ipocrit al „neamestecului în treburile interne” și al urii faţă de străini şi de Justiţie, care ascunde dorinţa unor lideri autoritarişti de a acapara total puterea şi de-a-şi face de cap în „ograda proprie”, pe considerentul că au fost votaţi de popor şi că e „sub demnitatea naţională” să mai ţină cont de opiniile guvernelor şi instituţiilor occidentale;
Regiunea noastră se desparte totodată de principiul intangibilităţii politice a statului de drept, care a fost unul din principiile aderării noilor democrații la Uniunea Europeană, drapându-şi „suveranitatea” nocivă, de slabă calitate, în culorile întunecate şi ameninţătoare ale unui naţionalism pur demagogic, bisericos, revanşard, chipurile tradiționalist și protecţionist, retrograd prin consecinţele asupra practicilor şi politicilor publice, şi fără îndoială păgubos economic, pe termen lung;
Nu putem ignora nici adevărul istoric că ambele Războaie Mondiale precum şi Războiul Rece au avut ca punct de pornire Europa Centrală, asociate fiind discursurilor iliberale (imperiale, naționaliste sau ideologice), care au cuprins apoi în vâlvătaia lor întregul continent şi s-au extins asupra lumii, până când ordinea liberală a fost reinstalată, pentru mai scurtă sau mai lungă vreme, în epocile postbelice de la 1918, 1945 şi 1989;
În fapt, visul liberal a fost scurt în Europa Centrală. Dacă în Statele Unite sau Marea Britanie liberalismul a avut șansa de a rula mai mult de două sute de ani, devenind o tradiție culturală și politică adânc înrădăcinată, în regiunea noastră acesta nu a însuflețit regimurile politice mai mult de câteva decenii, răsfirate cu greu printre dominații imperiale străine, războaie și dictaturi, de dreapta sau de stânga;
Astăzi, de la Varşovia la Viena sau Praga, şi de la Budapesta la Bucureşti se văd semnele ascensiunii la putere şi consolidării unor grupuri/partide tot mai agresive, mai iliberale şi mai sfidătoare, care refuză să mai respecte norme, valori şi principii europene şi euro-atlantice, cândva considerate non-negociabile;
Probabil că paradigma liberală intră în declin și în unele democraţii occidentale mai vechi, dar aici, în regiunea noastră, totul se vede mai urât şi mai deprimant pentru că declinul este asociat cu sărăcia, corupţia şi deficitul educaţional, cu un grad ridicat de politizare a societăţii şi de dependenţă a oamenilor de rând de puterea politică, de abuzurile ciocoilor mari şi mici, spre deosebire de ţările bogate (de exemplu, Statele Unite) în care o clasă mijlocie robustă îşi permite să fie dezinteresată de mersul guvernării şi de lupta partidelor pentru putere, având venituri care nu depind esenţial de deciziile guvernamentale;
„Democraţia” fără stat de drept, fără valori liberale, deschidere spre exterior şi raportare la standarde internaţionale nu e decât legitimarea jalnică, prin votul unui electorat redus numeric și destul de ignorant, a unei puteri care tânjeşte după autoritarism, închidere, izolare, naţionalism, privilegii personale şi corupţie, a unor ciocoi (în niciun caz baroni) ajunşi la butoanele puterii în stat după ce au fost votaţi, de exemplu, de 17% din totalul alegătorilor (cazul concret al PSD în România);
Ceea ce a câștigat prin triumful în Războiul Rece, Occidentul pierde acum prin discordia internă și ascensiunea platformelor iliberale, spre marea, enorma satisfacție a Rusiei lui Putin. Uniunea Europeană se distanțează de Statele Unite (sau invers) iar în interiorul Uniunii Europene nucleul dur se distanțează de Europa Centrală (sau invers). Slăbit și divizat pe mai multe falii ideologice și cultural-politice, obsedat de protejarea frontierelor naţionale împotriva venirii străinilor dar și de resuscitarea identităților etnice, naționale, religioase sau, mai nou, chiar subregionale şi locale, atras de creșterea autorității regimurilor interne, renunțând la liberalism ca cea mai eficientă armă împotriva subdezvoltării și dictaturilor de tot felul, Vestul cedează treptat Rusiei controlul asupra Europei Centrale iar Chinei controlul asupra economiei globale;
Strategia de securitate a lui Trump identifică în mod corect Rusia și China drept marii inamici ai puterii americane și ordinii liberale dar, paradoxal, acțiunea politică a lui Trump nu face decât să le consolideze, prin politicile iliberale, anti-globaliste și de rupere a unității binomului occidental, nu demult infailibil, SUA-Uniunea Europeană.
*
Aici am ajuns. La Viena, șeful partidului de extremă-dreapta, fondat cu ani în urmă de foști naziști, se instalează vicecancelar, numind și un expert independent (cu susținerea sa politică) în funcţia de ministru de Externe al Austriei.
La Budapesta, premierul intrat într-o nouă campanie electorală se luptă cu “inamicul public” nr. 1 George Soros, dorește închiderea Central European University și se războiește cu Uniunea Europeană, de la care ridică altminteri saci de bani, vrând totodată omogenitatea și puritatea etnică a Ungariei și glorificând modelul “omului de stat excepțional Miklos Horthy”.
La Praga, un miliardar cercetat penal pentru fraudarea fondurilor europene, ajuns premier luna trecută, se opune explicit monedei Euro și acceptării migranților în Cehia (țară în care există doar 12 refugiați politic acceptați oficial) iar la Varșovia vicepremierul bancher avansat premier zilele trecute promite continuitate în modificarea legilor justiției, criticată de Uniunea Europeană pentru anularea independenței Justiției, chiar dacă știe că în curând Comisia Europeană ar putea activa articolul 7 împotriva Poloniei, suspendându-i dreptul de vot pentru neresepectarea sistematică a deciziilor Consiliul European.
La București, doi inculpați, doi penali, ambii repetenți în facultate, conduc cele două camere ale Parlamentului și cele două partide de guvernământ, iar un al treilea repetent, care a făcut Facultatea de Drept la (mare) “distanță”, la filiala din Drobeta Turnu-Severin a unei universități private, conduce Comisia Juridică din Camera Deputaților, o poziție importantă în lupta puterii de la București împotriva statului de drept. Acestea sunt informații din surse publice, nu trebuie să jeneze pe nimeni, ținând în fond de lupta tenace, încă din tinerețe, a acestor distinşi domni cu școala și cu învățătura. Nu sunt atacuri la persoană, ci aprecieri ale spiritului lor constant de frondă la adresa „statului paralel” al învăţăturii, şi trebuie să ştim cine ne conduce.
Cum s-a ajuns aici? În acest text ne interesează mai mult involuțiile din fostul spațiu comunist al Europei Centrale (Austria comportă un alt tip de explicație, asupra căreia vom reveni cu altă ocazie), spațiu care cunoscuse totuși vreo două decenii relativ bune după anii 2000. Sunt mai multe motive ale declinului politic.
În primul rând, probabil, multă lume a crezut că democrația liberală și integrarea europeană marchează progrese ireversibile în Europa și în regiunea noastră și că standardele politice pot fi coborâte. Relaxarea acestor societăți, amorțite de confortul consumerist al unei bunăstări mediocre și înșelătoare în care s-au scufundat vreme de vreo 10-15 ani, a permis urcarea aproape neobservată în ierarhia de stat a unor/multor nulități absolute, așa cum se vede ușor din biografia şi studiile lor. Ce-i drept, situația din România este la acest capitol mult mai gravă decât cea din Polonia, Cehia sau Ungaria. Lucrurile păreau că merg oarecum de la sine, chiar și cu impostori cu diplome în funcții de conducere politică. Investițiile străine și creșterea resurselor disponibile au părut să dea Europei Centrale o traiectorie decentă și stabilă.
În al doilea rând, mulți oameni serioși și competenți au stat deoparte sau au ieșit din politică (nu că ar fi reușit mare lucru în partidele acaparate de non-valori), refugiindu-se dezamăgiţi de viaţa politică fie într-un mic business de familie, fie în profesii care aduc anumite satisfacții, fie pur și simplu optând să trăiască în altă țară.
În al treilea rând, modernizarea tehnologică și de infrastructură nu a fost însoțită de o corecție a marilor deficite educaționale din aceste societăți, care au rămas nerezolvate sau chiar s-au adâncit, fiind doar acoperite de poleiala consumerismului (analfabeţii funcţionali cu Iphone 7 sau asistaţii sociali care cară ajutoarele cu Mercedesul sunt doar două din versiunile fenotipice ale modelului educaţional românesc al tranziţiei postcomuniste), permițând ulterior să fie speculate copios de politiceni populiști şi de televiziuni care demonizează multinaţionalele şi Occidentul.
În al patrulea rând, aparenta dezvoltare economică a creat discret pungi uriașe de frustrare socială și politică în satele și orașele acestor țări, pe motive de multe ori închipuite sau fabricate de televiziuni deținute de patroni cu probleme penale, iar aceste zăcăminte de frustrare pot fi astăzi ușor instrumentate electoral: anti-globalizare, anti-americanism, anti-multinaționale, anti-justiție (în loc de anti-corupție!), anti-UE etc.
În al cincilea rând, eşuarea lamentabilă în grotesc a unor lideri politici care au părut un timp că sunt de partea opţiunii liberale şi a statului de drept a debusolat grupuri întregi de susţinători şi a dat apă la moară opţiunii adverse. În fapt, un personaj jalnic precum fostul Preşedinte al României (despre care am mai scris) nu face decât să întărească argumentaţia inamicilor independenţei Justiţiei şi ai valorilor liberale, în tabăra cărora acesta, de fapt, se află.
În al şaselea rând, deşi poate părea un motiv derizoriu, după zeci de ani de ordine liberală şi integrare europeană poate că a apărut o plictiseală politică în societate şi o inevitabilă atracţie spre alte tipuri de discurs, care pot părea mai proaspete, mai incitante, mai agresive, mai mobilizatoare la luptă. Pe scurt, aşa cum am spus, Europei i s-a cam urât cu binele şi se simte tentată să mai încerce o dată cartea naţionalismului şi a discursului iliberal.
Nu cred că vom ieşi curând din această criză de identitate a Europei Centrale, sfâşiată între opţiunea liberală aflată în declin şi noua „vedetă” a politicii europene, adică opţiunea naţionalistă, protecţionistă şi suveranistă. Dimpotrivă, criza se va adânci în anii următori şi se va extinde şi în alte ţări decât cele ale Grupului de la Vişegard (prima la rând, România) iar bătălia între cele două opţiuni fundamental diferite se va intensifica, în parlamente, în mass-media şi în stradă. Să nu fim foarte surprinşi, de exemplu, dacă în regiune vom vedea, la un moment dat, reapărând atentatele politice, în forma înfricoşătoare din anii 30.
Europa Centrală se îndreaptă cu viteză, din propria ei voinţă sau din cea a unei Rusii care ştie bine „jocul” dezbinării, spre întunericul unei mari confruntări politice şi societale. Nu doresc şi nu pot să numesc acum ce forme va lua această confruntare. Sunt oameni printre noi, şi nu puţini, care abia aşteaptă să schimbe ordinea liberală cu una a revanşei, a frustrărilor, a sfidării bunului simţ şi a confruntării cu Uniunea Europeană, cu ideea statului de drept (care nu te lasă în pace să furi liniştit şi să abuzezi de puterea obţinută prin vot), cu deschiderea şi globalizarea care au guvernat cu succes vieţile noastre în ultimii ani.
Regiunea noastră, probabil cea mai turbulentă a Europei, a mai trăit astfel de drame ale delirului iliberal, de iluzii ideologice spulberate şi transformate, mai devreme sau mai târziu, în regrete şi pierderi ireversibile, în diferite epoci istorice. Legionarii şi comuniştii sunt doar două dintre cele mai cunoscute exemple ale secolului trecut. Vom vedea, începând de la anul, că discursurile iliberale se vor consolida, în Europa Centrală şi în România, nu doar în parlament şi în spaţiul mediatic, dar chiar şi în stradă, unde „ceilalţi”, cei care s-au săturat de Uniunea Europeană şi de valorile liberale şi au alte interese, vor începe să-şi arate colţii şi să-şi scoată aderenţii la luptă. Nu va fi uşor.
Crăciun fericit tuturor!
