Între România şi Klaus Iohannis este o nepotrivire de caracter
Citind cartea lui Klaus Iohannis intitulată “Pas cu pas” (Editura “Curtea Veche”) am avut multe momente în care m-am simţit stânjenit.
Iohannis este teribil de echilibrat şi de sfătos, extrem de rezervat în exprimare şi foarte pedant când vorbeşte despre succesele sale de la Sibiu. Se vede că el, autorul, e sas, iar eu, cititorul, sunt gintă latină, fiindcă am citit cartea cu un fel de ciudă.
Mi-a fost ciudă că eu iubesc spectacolul, în vreme ce el mizează doar pe fapte, că eu mă simt bine în zarva politicii, iar el vrea doar discuţii aşezate, că mie mi se pare că proiectele trebuie atacate cu un pic de nebunie, în vreme ce el preferă stilul “pas cu pas”.
Desigur, ne-ar prinde bine să fim nemţi, dar nu suntem.
Aşa stând lucrurile, continuarea istoriei noastre cu Iohannis la Cotroceni ar putea fi un moment de cotitură sau unul de şi mai mare derută. Ar fi o probă de compatibilitate pe care nu sunt sigur că binomul Iohannis – România ar trece-o cu succes.
Dar şi dacă ar trece-o, probabil că nu ne-ar fi rău deloc.
Iohannis se delimitează în cartea sa de tot ceea ce e neplăcut în societatea românească: superficialitate, hoţie, scandal. Uită însă complet să adere la ceea ce au românii mai bun şi anume îndrăzneală, spirit de aventură, bucuria de a trăi. Adeseori, citind, am avut impresia că sasul ne vrea pe toţi saşi.
Spiritul dâmboviţean e vicios, dar nici nu cred că e cazul să pogorâm peste Bucureşti duhul Sibiului. Nu suntem toţi blonzi şi cu ochi albaştri.
Concret vorbind, iau în calcul excelenta idee a lui Klaus Iohannis de a-şi exercita mandatul prin mesaje. Preşedintele “trebuie să aibă capacitatea de a mobiliza voinţa publică prin intervenţia publică” spune el. Mă tem însă că o intervenţie în stilul deja cunoscut ar putea fi fără rezonanţă la români.
„Consider că, la nivel oficial, ar trebui să existe o comunicare mai degrabă seacă decât colorată. Mai multă prestanţă, mai mult respect pentru cei care aşteaptă un mesaj şi mai multă demnitate, inclusiv în actul comunicării”, spune Iohannis. Cât de “seacă” poate fi însă comunicarea în România ? Întrebarea e legitimă, cred, fiindcă nu mai suntem în secolul al XIX-lea, când l-am adoptat pe Carol I, astăzi avem deja un stil şi o cultură conturate în care culoarea joacă rolul ei.
Ne-am săturat de golănia din politică şi din mass media, de superficialitate, de demagogie şi Iohannis vine în întâmpinarea frustrărilor noastre. “Eu sunt un candidat diferit, spune el, şi aşa m-am poziţionat de la bun început: vreau să fac altfel de politică şi am pur şi simplu un alt tip de discurs. Dacă lumea s-a obişnuit cu un anumit fel de a vorbi, poate mai spumos, mai alert, nu înseamnă că trebuie să fim toţi la fel. Eu vin cu discursul care mă caracterizează pe mine, care se suprapune peste felul meu de a fi, peste modul în care înţeleg eu statura şi prestanţa unei persoane publice. Este un fel de a fi mai cumpănit, mai chibzuit şi, cred eu, mai responsabil şi mai implicat. Consider că avem suficient divertisment şi că politicienii trebuie să aducă în spaţiul public altceva. Acesta este felul în care fac eu politică şi pe care vreau să îl propun românilor”.
Se zice că cine nu riscă nu câştigă. Fiind într-o fundătură, ar fi, poate, indicat să riscăm cu Iohannis.
Întrebarea care se pune este dacă, la nivelul unei naţiuni, într-o perioadă atât de agitată, riscul trebuie acceptat.
Între România şi Klaus Iohannis este, în mod clar, o nepotrivire de caracter.
Ne-o asumăm ?
