Dacă timp de aproape jumătate de secol, libertatea era un concept scos din uz, astăzi este un drept fundamental, dar care capătă numeroase nuanțe.

Născut în anii când muzica străină se asculta doar în cercul restrâns de prieteni și cărțile se dădeau pe sub mână, Tudor Giurgiu (51 de ani) a simțit din plin sentimentul libertății de la începutul anilor ’90: își putea contura fără constrângeri propriul destin, așa că a lăsat Medicina și a ales Regia. Putem spune cu ușurință că sentimentul schimbării și al libertății i-au fost fundament în decizia de a-și înființa propria companie de producție de film, Librafilm, dar și să ofere românilor, din 2002, cel mai mare festival de film, TIFF.

Cu toate că portofoliul său cuprinde pelicule importante ale cinematografiei noastre, adevărata provocare pentru Tudor Giurgiu a fost „Libertate“, film care va putea fi vizionat în cinematografele din toată țara începând cu 6 octombrie. Filmul este un close-up pe evenimentele care s-au desfășurat în decembrie 1989, la Sibiu, oraș liniștit, despre care nimeni nu și-ar închipui că a putut să găzduiască haosul de esență tare – 500 de oameni strânși într-un bazin, sub pălăria acuzației de a fi teroriști. În interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“, Tudor Giurgiu vorbește despre importanța libertății – atât pentru individ, cât și pentru artă –, dar, mai ales despre cea a filmului istoric – dincolo de cărți și arhive, cinematografia are un rol esențial în a vorbi despre momentele controversate și distorsionate de propaganda comunistă.

„Weekend Adevărul“: V-ați început studenția imediat după căderea regimului comunist din România. Cum au fost anii aceia pentru dumneavoastră?

Tudor Giurgiu: Nu cred să fi fost un alt sentiment mai plin și mai curat de care să ne fi bucurat mai tare decât de sentimentul libertății, în special din primele luni ale anului ’90. Puteai să faci lucruri care erau inimaginabile cu câteva luni în urmă, de la libertatea de a călători, de a mânca fructe exotice, de a citi autorii interziși, de a sta la coadă la ziare. O avalanșă de titluri noi apărute după ’89. Toate astea cumva îți invadau viața într-un ritm amețitor, iar conceptul de „suntem liberi” era cu adevărat foarte puternic. Mie mi-a schimbat viața. Eu mă pregăteam să dau admiterea la Medicină, eram în clasa a XII-a, dar libertatea aceea de a-ți alege, de a simți că poți să-ți alegi destinul în funcție de propriile alegeri, și nu de constrângerile unui regim și de problemele care erau înainte, toate m-au făcut să zic că vreau să dau la Regie Film și mi-am schimbat tot destinul.

Unde erați când a început Revoluția?

Eram la Cluj-Napoca. M-a bulversat. Ascultam Europa Liberă cu ai mei și eram la curent cu ce se întâmpla la Timișoara, la București, dar nu mi-am imaginat că se va întâmpla și la Cluj ce s-a întâmplat. Oameni morți și aceeași psihoză a teroriștilor care trag din mașini. Toate astea mi se păreau departe, dar au ajuns și la Cluj.

Filmul se petrece în Sibiu, unde ați și locuit o parte a copilăriei. Cum ar fi fost să vă prindă acolo Revoluția?

Nu m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă eram la Sibiu, dar m-a prins cutremurul din 1977 acolo. Aveam cinci ani. Se zguduia blocul cu mine. Cred că viața te pune în niște situații atât de ciudate fără să le cauți. Pur și simplu ți se întâmplă. Niciodată nu știm, de fapt, asta e și frumusețea vieții. Până la urmă, ți se rezervă surprize deopotrivă plăcute și mai puțin plăcute.

Bun venit în „wild, wild East“

Ce înseamnă pentru dumneavoastră, astăzi, libertatea?

E foarte diferit ce înseamnă acum față de acei ani post-revoluție. Acum nu te mai gândești la libertate cu același patos, cu aceeași ardoare cum a fost în lunile de după 1989. Ne-am acomodat, cumva, cu toate avantajele și constrângerile pe care le presupune un stat de drept, o democrație funcțională și integrată în structurile europene, occidentale. Cei tineri se nasc cu toate lucrurile astea la masă și nici nu te gândești că aceste lucruri pot fi cumva puse în pericol. Acum, mă gândesc mai mult la libertatea de a fi. La libertatea de a gândi, de a putea fi liber în gândurile tale și în a putea raționa și de a putea găsi un înțeles într-o lume în care există manipulare grosolană prin mass-media, iar societatea e polarizată. Cumva, e foarte greu să apuci să-ți găsești un echilibru, dar cred că a fi liber și a gândi liber mi se pare că e un deziderat, un obiectiv personal.

V-ați început răspunsul referindu-vă din nou la anii ’90. Mulți spun că a fost o perioadă haotică și au povești aproape de necrezut. Dumneavoastră aveți vreuna pe care puteți să ne-o împărtășiți?

Pe când intram, de curând, în București dinspre Autostrada Soarelui, am văzut că s-a construit un pod unde e totul aranjat și arată foarte frumos. E o intrare foarte cochetă în oraș. Îmi adusesem aminte că pe acea șosea am filmat un videoclip cu La Familia și BUG Mafia prin 1998-’99, în care făceam curse ilegale de mașini și le filmam. Puteam face ce voiam noi. Nu era nicio regulă. Se ciocneau mașinile în fața noastră. Era periculos, nu doar ce făceau șoferii, dar și filmarea în sine. Ne-au furat niște lucruri, cei din figurație. Era un sentiment de „wild, wild East“, să spunem, care era foarte propriu și comun și deloc ieșit din peisajul anilor ălora. Era normal să fie așa. Azi, n-ai mai putea să faci așa ceva, pentru că ai nevoie de aprobări și de multe alte lucruri. În vremea aia, orice se putea. Sentimentul de dulce improvizație, combinat cu sfidarea regulilor și combinat cu aventura erau specifice acelor ani.

Pentru că ați menționat de trupele La Familia și BUG Mafia, poate, nu mulți știu, că sunteți printre primii oameni care au contribuit la dezvoltarea muzicii românești de după 1989, făcând parte din echipa care a creat primul post de televiziune din România dedicat exclusiv muzicii, Atomic TV. Un canal care a ajutat în special zona alternativă și urbană, genuri muzicale pe care mulți le privesc de sus.

Nu văd de ce ar fi motiv de privit de sus. Clipurile au fost și sunt în continuare o etapă importantă, cred, pentru orice om de film, de imagine, de publicitate. Nu cunosc profilul artistului care stă tot timpul în bibliotecă. Cred că trebuie să încerci, mai ales când ești tânăr, să faci de toate, orice. La acea vreme, acest lucru era un mod extraordinar prin care să lucrez structuri scurte de poveste, să lucrez cu echipament variat, să cunosc oameni și zone sociale pe care nu le știam înainte. Adică, a fost o experiență umană și care, până la urmă, m-a format ca meseriaș. Nu mi-e deloc rușine, ba dimpotrivă, chiar sunt foarte mândru că am făcut ce am făcut.

Conceptele trecutului înțelese prin filmele prezentului

Lucrați și interacționați cu foarte mulți oameni tineri. Cum vi se pare că văd ei evenimentele din 1989?

Am mai făcut testul ăsta să văd ce transmite filmul unor oameni născuți după ’90 sau chiar după anii 2000. Mi-am dat seama că pentru ei, anul 1989, sau Revoluția în sine, nu e deloc un subiect cu aceeași miză și cu același interes pe care îl avem eu şi generația mea. Și e firesc să fie așa. E partea unui trecut pe care, în general, ei nu și-l explică pentru că nu prea au informații despre asta – nici din discuțiile cu părinții lor, nici de la școală unde li se predau două-trei pagini. Da, cam toți știu că Ceaușescu era rău, că a murit, că s-a prăbușit un regim și că a apărut altul, dar nu a fost niciodată în radarul lor de interes complexitatea acelui moment istoric. Relațiile dintre miliție, armată, Securitate? Ei nici nu știu de fapt ce a fost Securitatea și conceptul de securist. E și complicat și neinteresant, iar asta m-a surprins cel mai mult discutând chiar cu actorii tineri care joacă în film. Ei sunt cei care mi-au spus că nu înțeleg, dar că s-au bucurat că, după ce au citit scenariul și după lucrul la filmări, au început să înțeleagă mai multe, și cu cât aflau și cu cât citeau mai mult li se părea pasionant. Iar cei care văd filmul, ca să lămurim asta, la început sunt sceptici, dar la plecare îmi spun că nu se așteptau să fie așa dinamic și să primească atât de multe informații. Probabil că se uită la film și văd o lecție de istorie pe viu, iar sentimentul pe care îl au e unul de wow, nu credeam că a fost atât de complicat, atât de haos, atât de mulți oameni nebuni și confuzi. Probabil că abia după ce văd filmul încep să lege niște piese de puzzle și să înțeleagă cumva de unde și cum s-a format lumea asta nouă în care ei trăiesc. S-a format pe fundamentul unor minciuni și al unui haos de nedescris.

Cum vi se pare că văd ei libertatea?

Ei nu-și pun problema asta. S-au născut cu ea. Libertatea de a pleca cu buletinul peste granițe, libertatea de a alege între zeci de branduri de apă, orez, whisky și orice altceva. Libertatea e ceva cu care ei trăiesc, nu ceva cu care s-au născut sau care s-a născut (râde). Nu e ceva pentru care alții s-au luptat. E o diferență fundamentală.

Unii v-ar răspunde că luați ca referință propriul trecut, dar și ei au propriile constrângeri care le afectează viața și traiectoria.

Fiecare generație vine cu un alt tip de probleme și de constrângeri, dar cred că ei au această mare șansă de a se fi născut într-o lume liberă unde ai acces la informație. Asta mi se pare esențial și e una dintre diferențele față de generația mea. Orice alt set de dificultăți, de probleme – ia exemplu doar influența rețelelor sociale, care duce la alienare, la singurătate și care în mod evident schimbă codul de comunicare dintre tineri – într-adevăr, îi afectează și impactează, dar au acces la informație. Eu m-am născut și am trăit într-o lume unde nu puteam să ascult muzică. Auzeam despre legende ale muzicii și le prindeam la Vocea Americii sau la Europa Liberă, posturi pirate sau posturi ilegale. Nu puteam să văd meciuri de fotbal la televizor. Mergeam pe dealul Feleacului, în Cluj, să văd meciuri de fotbal de la televiziunea maghiară. E fundamental diferit. Cred că doar atunci când ți se taie accesul, începi să realizezi cât de importantă e libertatea și tot ce înseamnă, și, de fapt, cât de bine e să trăiești în lumea actuală, cu toate imperfecțiunile ei.

La Revoluție, părinții dumneavoastră au avut grijă să vă ferească de gloanțe. Dacă astăzi s-ar face din nou o revoluție în România, sau un protest mai agresiv, precum cel din 10 august 2018 sau precum cele pe care obișnuiesc francezii să le facă, dumneavoastră cum ați proceda ca părinte cu fiul cel mare care e adolescent?

Eu cred că l-am educat să nu tacă atunci când drepturile îi sunt încălcate sau atunci când vede situații intolerabile, indiferent că ele se întâmplă la liceu sau în alta parte. Nu cred că i-aș spune să stea acasă, într-o situație în care s-ar repeta un 10 august. Dacă asta simți că îți încalcă drepturile și trebuie să ieși să protestezi, ieși și protestează. Cred că e suficient de matur încât să realizeze dacă sunt situații care îl afectează și pentru care merită să ieși în stradă ca să-și apere niște drepturi. La o revoluție e mai complicat. Chiar dacă am fost supărat pe părinții mei atunci când nu m-au lăsat să ies în stradă, în ’89, văzând pe urmă câtă lume a murit, majoritatea din întâmplare, fiind absolut doar carne de tun între cei care trăgeau cu arma haotic, aveam peste ani să reevaluez decizia lor. I-am înțeles ca părinți. În momentul în care ajungi să ai copii la rândul tău, normal că începi să-i judeci pe ai tăi în funcție de trăirile pe care le ai acum ca părinte. Le aprobi niște decizii sau, dimpotrivă, nu ești de acord cu anumite hotărări sau cu un anume mod de a face parenting. Mai ales că s-au schimbat atât de multe legat de educația copiilor în ultimii 10, 20 de ani. E o întreagă revoluție, deci e firesc cumva. Te maturizezi și îți reevaluezi, de fapt, tot procesul prin care tu ai devenit adult. Procesul de învățământ, procesul de maturizare, relația cu părinții. E un proces foarte interesant în care te privești în oglindă.

„Mi se pare periculos că discursul artistic este condiționat“

Cum vedeți libertatea de exprimare în film și artă punând în balanță cenzura comunistă și alinierea la cerințele culturii woke – cultură care e în plin proces de dezbatere dacă este sau nu o altă formă de cenzură?

Pe mine mă sperie tipul ăsta de norme și de reguli care se nasc acum și mi se pare că sunt periculoase. Cineva care a trăit și anii sub dictatura comunistă știe că cenzura a fost una sinistră, mai ales când era făcută de oameni fără discernământ. Ca act artistic trebuia să ajungi la așa numitele „șopârle“, adică la tot felul de moduri de a face slalom printre constrângeri. Era absolut aberant, absurd. Nu cred să fi existat pentru oamenii de artă, pentru creatori ceva mai oribil decât sistemul ăsta de cenzură, or, azi e bizar să vezi că se nasc și apar din nou norme, reguli. Recent, am aplicat la o finanțare europeană unde trebuia să completez niște câmpuri prin care scenariul trebuie să demonstreze că poate trece testul Bechdel, un test cu trei întrebări simple care se referă la felul în care personajele feminine din scenariu vorbesc între ele sau despre ce vorbesc. Mi se pare că tipul ăsta de lucru practicat în special de studiourile americane e dus într-un extrem total. În SUA devine un sacrilegiu dacă vrei să faci ca bărbat un film despre relația dintre două femei, de exemplu. Adică, pentru realizarea unui film sau poate chiar a unui spectacol de teatru nu mai ești independent, ci ești condiționat, de fapt, de niște obligații care trebuie bifate pe chestiuni legate de egalitatea de gen, diversitate etc. – lucruri despre care eu nu neg că sunt importante, dar când ele devin primordiale, înaintea discursului artistic, înaintea evaluării calitative a unui proiect, mi se pare că devine foarte periculos. Sunt destul de îngrijorat și nu știu încotro se va îndrepta lumea. Nu credeam să ajung să trăiesc din nou tipul ăsta de situații.

Odată cu aceste dezbateri se pune în discuție și fenomenul de woke-washing și woke-capitalism, adică filme și seriale care bifează toate cerințele culturii woke doar pentru a face bani. Ce părere aveți despre astfel de producții?

Cred că am ajuns să trăim o epocă în care pare că există niște rețete exact cam cum faci cozonacul. Eu nu sunt un priceput în ale bucătăriei și totdeauna când mă apuc să gătesc sunt ca un elev foarte conștincios, adică dacă scrie că trebuie pus 250 de miligrame dintr-un ingredient, cântăresc și pun după rețetă. Parcă așa se întâmplă și acum în anumite acte artistice. Se iau toate aceste concepte, se verifică dacă opera artistică răspunde la ele, dacă ai argumente pentru asta, dar unde totul e aplicat mecanic, robotic, fără a fi deloc gândite. Tuturor le e teamă, de fapt, de consecință. Dezbaterea este total anihilată de spectrul dezbaterii. Ne e frică de dezbatere, deci mai bine să play safe (n.r. – jucăm la sigur). Îmi aduc aminte când filmul „Undeva la Palilula“, al lui Silviu Purcărete, l-am propus unei platforme internaționale de streaming spre achiziție, și inițial au spus da, după care au revenit și mi-au spus că avem o problemă. Unul dintre personajele din film, un doctor interpretat de Sorin Leoveanu, e un doctor negru. E un moment simpatic în film pentru că toți ceilalți se uită cu mirare la acest medic negru venit în România anilor ’60, în Oltenia, dar la final vezi că tot filmul e, de fapt, o minciună. Vezi că decorurile de fapt nu sunt reale, și vezi că toată lumea plăsmuită de regizor e de fapt falsă, unde doctorul își dă la o parte machiajul și vezi că e de fapt alb, și nu negru. Să faci așa ceva într-un film, azi, este de neconceput, din punctul de vedere al acestui set de norme și de reguli. Poți fi sever amendat sau pus la zid pentru tipul ăsta de îndrăzneală.

„Trebuie să ne asumăm trecutul bărbătește, chiar și cu greșeli“

„Weekend Adevărul“: În 2015, pe când ați lucrat la filmul „De ce eu?“, ați mărturisit că v-ați lovit de anumite necunoscute, dar v-ați pus câteva întrebări care v-au ajutat să-l finalizați. Aș dori să răspundeți din nou la ele, însă raportat la filmul „Libertate“. Despre ce e filmul?

Despre minciună. Despre cum trăim cu minciuna. Despre cât de ușor sau cât de greu e să trăiești cu minciuna și culpa.

Ce v-a făcut să faceți filmul?

Nevoia de a vorbi despre episodul acesta din istoria noastră care cred că e încă neconsumat și nelămurit. Nevoia de adevăr și de dreptate.

Care este conflictul?

De obicei, conflictul e între bine și rău, dar în „Libertate“ conflictul este un conflict pe care îl avem cu toții. Conflictul care ține de cum ne gestionăm propriile greșeli, propriile ezitări, compromisuri și despre cât de mult ne afectează ele. Pe lângă conflictul evident din film între Armată, pe de o parte, și Miliție și Securitate, pe de altă parte, e un conflict interior foarte pregnant. Mi se pare că e cel mai important conflict.

Care este subiectul?

Subiectul e simplu. În decembrie 1989, în haosul evenimentelor și post-fuga lui Ceaușescu, armata ține sub teroare, într-un bazin al unității militare din Sibiu, peste 500 de posibili teroriști, adică civili, milițieni și securiști, după care începe o goană nebună, o vânătoare, după acești teroriști care nu știm cine sunt.

„Rostul filmului e să te provoace“

Și după întrebările acestea, ați încheiat zicând că v-ați dat seama că trebuie să introduceți ficțiune și detalii noi și elemente credibile unei structuri narative care să fie puternică și reală. Ați făcut asta și la „Libertate“?

Cumva da, pentru că a fost același proces. Am avut o situație reală, un context foarte puternic și foarte documentat, însă ambele evenimente sunt doar episoade în sine, care nu au putut genera o structură dramaturgică. A fost nevoie de a gândi împreună cu Cecilia Ștefănescu – care a scris primele variante de scenariu, eu am venit ulterior – o poveste care, până la urmă, să te miște, o poveste care să aibă sens. Pentru că episoadele, faptele sunt povestioare în sine, dar ele nu fac o structură pentru un film de 100 de minute.

Ce vreți să spuneți și să obțineți cu acest film? Cu ce vreți să rămână publicul?

Nu poți decât să-ți dorești ca filmul să fie văzut de cât mai multă lume, pentru că mi se pare că este un demers necesar pentru a ne înțelege istoria. Nu cred că poți vorbi de România și să ai revolte, supărări, dacă nu pricepi de unde a început totul. Cred că, în special pentru cei tineri, ar putea fi o experiență necesară. Și noi, când eram puști, ne uitam la filmele lui Sergiu Nicolaescu despre povești istorice. Desigur, pentru că nu aveai la ce altceva să te uiți și nu știam că sunt mistificate, iar adevărul era trunchiat. Mi se pare importantă experiența în care încerci să-ți explici, și în care să te uiți cu ochii și cu simțurile larg deschise ca să afli o poveste despre noi, despre români, și despre cum s-a clădit lumea asta nouă în care trăim. Tot ce-mi doresc e ca filmul să provoace dezbatere. Până acum, de la cam toate proiecțiile, oamenii au plecat vorbind, iar discuțiile s-au dus acasă, între părinți și copii și nu numai. Asta e tot ce poți să obții. Nu poți obține acte de justiție, pentru că nu e treaba filmului să facă asta. Poate să nu-ți placă, și e foarte ok asta, dar cred că cel mai prost – și m-am ferit de asta cât am putut – este să ai filme care să te lase indiferent. Filme, așa, călâi, moi, plicticoase. Nu-mi doresc să fac asta și cred că rostul filmului e să te provoace, să te îndemne la reflecţie.

Anii comunismului au creat cinema de masă, iar o bună parte dintre români au învățat istorie din acele filme. Dar, din păcate, așa cum ați spus, o istorie mistificată și cu un adevăr trunchiat. Considerați că filmele istorice de azi ar trebui să facă același lucru?

Eu cred că au rolul ăsta. Adică nu mi se pare deloc greșit. Știu state europene care finanțează ultra-generos filme despre propria istorie, chiar cu riscul de a se face multe prostii naționaliste care să exhibe sentimentul național, ceea ce e o prostie. Dar, să-ți propui să faci filme despre episoadele controversate din istorie mi se pare esențial, indiferent că vorbim despre Pogromul de la Iași, despre 23 August – care e în continuare o totală necunoscută, pentru că am învățat ani de zile o mizerie și o minciună –, fie că vorbim despre deținuții politici din anii ’50 sau fie că vorbim despre interbelic. Avem atât de multe necunoscute în istorie, încât sunt doar dezamăgit că filmele astea nu se fac din lipsă de bani.

Cele două capete ale adevărului

Cum ați ajuns să faceți filmul?

Din întâmplare. Trebuia să-l facă alt coleg regizor. Au fost niște discuții, el n-a mai continuat și Oana Giurgiu, producătoarea mea, m-a întrebat dacă nu vreau să-l fac eu. Nu aveam pe agendă să fac un film despre Revoluție. Mi se părea că nu sunt nici pregătit și că e și prea devreme, dar, uite că viața îți joacă feste și l-am preluat.

Cum v-ați pregătit pentru film?

Documentarea a fost cea mai importantă. Au fost mai mult de doi ani în care am citit cărți, câteva obscure, scrise fie de cei din armată, fie de cei din Ministerul de Interne. M-am întâlnit cu mulți civili, unii găsiți întâmplător. Pentru alții am făcut investigație jurnalistică pe social media. Am găsit foste cadre militare aflate la pensie în sate din nordul Moldovei, alții în America. Am găsit medici olandezi care au operat în spitalul din Sibiu, asistente medicale care au fost acolo, am găsit civili care au fost răniți și cu adevărate traume, cărora le-au murit copiii atunci. Împreună cu Stela Matioc, colaboratoarea mea, am pornit un fel de investigație metodică pentru a ne lămuri și pentru a înțelege ce s-a întâmplat, pentru că ce s-a întâmplat la Sibiu e foarte confuz. Adică, vorbeai cu unii și cu alții, și primeai două adevăruri, două versiuni asupra evenimentelor. A fost foarte complicat de înțeles ce s-a petrecut.

Cum a fost să lucrați la film în pandemie?

A fost oribil. Mi-era teamă. Aveam peste 150 de oameni în bazin. Trebuia să lucrăm zi de zi, iar orice posibilă infectare provoca un haos total în programarea filmărilor. A fost neplăcut. Nu a fost un film la care am stat pe scaun și să dau comenzi. Trebuia să mă agit ca să vorbesc și nu puteam din cauza măștii. A fost îngrozitor. Nu vreau să mai trăiesc vreodată așa ceva pentru că a fost absolut oribil.

La sesiunea de Q&A de la avanpremiera filmului de la TIFF ați spus că MApN-ul v-a ajutat cu arhive, dar și cu aprobări pentru a filma pe timpul restricțiilor din perioada pandemiei. Cum de au fost deschiși, având în vedere că evenimentele din Sibiu sunt o pată neagră pe imaginea Armatei Române? Mai ales că se dorește nezdruncinarea încrederii în instituție, în contextul războiului Rusia-Ucraina.

Nu există niciodată un moment perfect pentru a lansa filme, dar cred că trebuie să ne asumăm trecutul bărbătește, chiar și cu greșeli. Eu am rămas foarte impresionat, de exemplu, că generalul Ciucă, înainte să fie prim-ministru, a fost primul ministru al Apărării care a spus într-un discurs „domn’le, trebuie să acceptăm faptul că armata a făcut și greșeli și ne cerem scuze“. Am rămas absolut impresionat la vremea respectivă. Anii trec, iar oamenii se schimbă. Sunt oameni tineri. Am cunoscut la conducerea unor unități militare, inclusiv la cea din Sibiu sau Cluj, profesioniști. Oameni care se uită în urmă cu sentimentul ăsta de jenă pe care îl avem cu toții. De asemenea, în prospecțiile pe care le-am avut, nu discutam cu cadrele din armată pe care le știam obtuze, ci cu oameni intelectuali, profesioniști în ceea ce fac. Eu sunt mai încrezător în felul în care arată Armata Română azi. Mi se pare că sunt profesioniști și sunt rodați în teatre de război. Am întâlnit oameni care sunt foarte stăpâni pe cuvânt și pe meseria lor. Faptul că acceptau să discutăm despre ce a fost înainte și să lase capul în jos și să spună, da, așa s-a întâmplat, a fost haos, armata a tras, au greșit, mă face să cred că lucrurile, în general, se pot schimba în bine.

„«Libertate» ajută să înțelegi bagajul de murdărie cu care am intrat în construcția noii lumi“

Cum a fost primit filmul la TIFF?

La TIFF e foarte complicat de gestionat emoțiile pentru că ești la tine acasă. Zumzetul apărut după film a fost unul bun, de la străini la cei foarte tineri. M-a convins că cei străini înțeleg filmul – acolo unde aveam un mic dubiu –, iar pe plan local m-am bucurat de reacția tinerilor. Faptul că publicul l-a și votat într-un sondaj independent care nu era făcut de festival – pentru că ar fi fost ridicol să ai lume care-ți votează pe propriile sisteme – mi s-a părut un lucru care îți dă încredere, mai ales că eu cred că e un film necesar. Nu e probabil comedia care va rupe recordurile de audiență. Da, oamenii au nevoie de entertainment, dar cred că e un film necesar. Poate că era bine să apară mai devreme, dar e bine și așa.

Dar la proiecția de la Sibiu?

A fost o vizionare foarte emoționantă, pentru că au venit rudele celor dispăruți sau oameni care au stat în bazin. Au început să se certe la final unii cu alții, din nou, miliția cu armata. Un moment foarte important pentru mine a fost când o doamnă care a fost asistentă medicală atunci și care a coborât în bazin să acorde primul ajutor celor răniți mi-a spus că îmi mulțumește pentru faptul că nu am arătat totul. Și am întrebat, cum adică? Adică ne-ați cruțat și filmul e suportabil de privit, pentru că ce a fost în realitate a fost mult mai rău. Mult mai mult sânge, mult mai multe răni, mult mai mulți oameni loviți, mutilați. Ce a văzut acolo sunt niște imagini pe care ea nu le poate uita nici până azi și inițial i-a fost frică să se uite la film. Am avut după TIFF și o proiecție dedicată publicului larg și a fost un alt public, unde au venit cei curioși și cei care au auzit de cele întâmplate de la alții. A venit și un tânăr al cărui tată a fost în bazin și a fost surprins să vadă o secvență din film când cei din bazin primesc pachete de acasă, și un un milițian primește o pâine în care găsește un bilețel cu o poză. Mi-a spus că episodul se inspiră din pâinea pe care a trimis-o mama lui tatălui său. Era curios să știe de unde am aflat detaliul ăsta. Cumva, cred că la fiecare proiecție, de fapt, se adună oamenii laolaltă ca la niște mici întâlniri unde interacționează și reacționează. Contează pentru tine ca regizor să vezi din tot publicul unul, doi, trei, care au legătură profundă cu subiectul.

„Filmul te macină, te consumă“

La TIFF a avut premiera internațională. Urmează să fie dus și în alte festivaluri de film din alte țări?

Da, urmează o grămadă de festivaluri toată toamna asta. A fost la Sarajevo, unde a fost premiat, a fost și la Mișcolț în Ungaria. Urmează o serie întreagă de alte festivaluri unde e cerut, e un lucru foarte bun pentru film.

Cum a fost primit la Sarajevo, în Bosnia și Herțegovina, o țară cu o istorie cumva similară cu a României?

În Bosnia am avut oameni în sală și din Georgia, Iran, Polonia și mi-au spus că filmul înseamnă mult pentru ei. Dacă ai trecut printr-un război civil sau prin situații similare cu cele pe care filmul le propune, filmul te macină, te consumă, te face face să îți pui întrebări. Vezi, de fapt, că e un film universal.

Mersul pe sârmă, deasupra prăpastiei istoriei

A fost cel mai greu film de făcut?

Da, clar. N-am făcut nimic mai greu în viața mea. Multă lume, puțini bani, puține zile de filmare, arme, COVID, împușcături.

Dar ca subiect?

Și ca subiect, pentru că era extrem de arborescent și mi-am și ales niște personaje care nu erau din categoria celor simpatici. Personaje care veneau din structuri de forță. Personaje antipatice și neplăcute, pe care eu, personal, le detestam. Dacă erai civil, n-aveai de ce să-ți placă Miliția și Securitatea, dar cumva, am mers deliberat și pe sârmă cu personajele astea. Însă nu regret că am făcut așa.

Putem spune că ne vom cunoaște mai bine? Ne vom maturiza după filmul acesta?

Da, cred că pentru generația Z este, așa, ca un splash (n.r. – împroșcare), care te ajută, de fapt, să înțelegi mai bine de unde vii, de unde pleci și bagajul de murdărie cu care am intrat în construcția acestei lumi noi. Am intrat cu minciuni, cu manipulări, cu mușamalizări. Cu toate cele urâte care, uite, că nici azi nu sunt rezolvate.

Dar este și o maturizare artistică și regizorală pentru dumneavoastră?

Da, cred că da. Cred că e cel mai bun lucru pe care l-am făcut și e un tip de film pe care nu puteam să-l fac acum 15 ani. Nu cred că aveam nici înțelegerea, nici raporturile istorice atât de bine clarificate. Cred că trebuie să acumulezi niște experiență și de-abia atunci să faci ceva de această anvergură. Cred că fiecare vârstă are filmele ei.

Trebuie să curatoriați un playlist muzical pentru film sau pentru evenimentele din 1989. Ce melodii ați selecta?

„Wind of Change“, desigur, de la Scorpions, „Când a fost la ’89“ de la Subcarpați, care apare și pe coloana sonoră la final pe generic, atunci când nu mai ascultă nimeni (râde), și am dat de un folk foarte bun al lui Mircea Bodolan, care se numește „Balada rănitului dintre linii“.