„Weekend Adevărul“ a discutat cu istoricul militar Manuel Stănescu despre cum s-au pregătit Aliații pentru Operațiunea Tidal Wave, cum au reușit germanii să intercepteze avioanele B-24 Liberator, dar și despre cât de importantă a fost subestimarea apărării antiaeriene româno-germane în ceea ce avea să devină una dintre cele mai mari pierderi suferite de aviația americană.

„Weekend Adevărul“: Cât de informați erau americanii despre zona Ploieștiului și linia de apărare din această regiune?

Manuel Stănescu: Trebuie să înțelegem că operațiunea are loc în timpul războiului, deci accesul la asemenea informații era destul de restrictiv. Fără îndoială că înainte de operațiunea propriu-zisă au avut misiuni de supraveghere aeriană și au încercat să identifice punctele-cheie și pe cele nevralgice ale apărării, dar și sistemul de apărare în general organizat de forțele germano-române. Desigur, nu aveau toate informațiile necesare. În bună măsură, primele atacuri au fost făcute fără să aibă la dispoziție foarte multe informații referitoare la apărarea din regiunea petroliferă Ploiești.

Misiunea din vara lui 1942, când doar 12-13 avioane americane au fost trimise în zonă, i-a făcut pe Aliați să creadă că apărarea antiaeriană nu este atât de puternică?

Într-adevăr. Trebuie să înțelegem că bombardamentele strategice ale Aliaților asupra Germaniei au început în 1943, fiind și anul în care încep cele din regiunea petroliferă. Apoi, pe măsură ce timpul a trecut, Aliații au reușit să își mărească capacitatea de ofensivă, iar în egală măsură au început să înțeleagă și să vadă care sunt punctele slabe ale apărării. Ulterior, fără îndoială, Aliații au devenit din ce în ce mai eficienți la bombardamente. Primele operațiuni au fost mai mult de tatonare a terenului, apoi, din punctul lor de vedere, lucrurile au devenit din ce în ce mai bine puse la punct și au culminat cu bombardamentele din '44, mai ales cel asupra Bucureștiului, care a avut, fără îndoială, efecte devastatoare.

Grad mare de complexitate

Știm că germanii interceptaseră avioanele americane din timp, însă cum au reușit?

Aveau un sistem de radare, avioanele fiind interceptate cumva cu mult timp înainte de a ajunge pe teritoriul țării. Exista un sistem de radare inclusiv la sud de Dunăre, în Bulgaria, în zona Balcanilor. Cu alte cuvinte, aveau posibilitatea de a identifica faptul că există formațiuni de avioane care se pregătesc să atace teritoriul. Însă, desigur, era greu de identificat ținta exactă, deși în mare măsură se preconiza zona petroliferă. Totuși, au fost și situații în care Aliații au atacat alte ținte, de exemplu, Bucureștiul. Pe măsură ce timpul a trecut, Aliații au reușit să folosească un număr foarte mare de avioane de escortă (vânătoare), de ultimă generație, care erau probabil chiar mai bune decât avioanele germane, cu precădere Messerschmitt 109. Astfel, atât pentru artileria aeriană, cât și pentru aviația de vânătoare româno-germană a devenit din ce în ce mai dificil să oprească bombardierele să își execute misiunea. Însă, cu siguranță, exista un sistem destul de complex de radare și sisteme optice pentru a identifica din timp formațiunile de avioane aliate care veneau să bombardeze regiunea petroliferă.

Unele bombardiere s-au îndreptat din greșeală spre București în loc să vireze spre Ploiești...

Este adevărat. În '43, distanța a fost foarte mare, avioanele plecând din nordul Africii. Nu a fost o operațiune foarte ușoară, ci dimpotrivă, una complexă. Au existat avioane de spionaj trimise în prealabil pentru a marca obiectivele ce urmau a fi distruse, dar oricum operațiunea avea un grad foarte mare de complexitate. Pe de altă parte, cred că au subestimat apărarea antiaeriană româno-germană. Bunicul meu matern a fost ofițer de artilerie antiaeriană, fiind comandantul unei baterii antiaeriene chiar în zona petroliferă a Ploieștiului în 1943.

În ce consta propriu-zis linia de apărare a regiunii Ploiești în ziua de 1 august 1943?

Existau în principal două linii de apărare. În primul rând, sistemele de apărare antiaeriană care constau în baterii de apărare antiaeriană: tunuri de diverse calibre, cel mai cunoscut fiind celebrul tun de 88 de milimetri, dar și alte sisteme de armament care erau poziționate strategic în jurul regiunii petrolifere. De asemenea, existau și formațiunile de avioane de vânătoare ale apărării româno-germane, care se ridicau de la sol încercând să intercepteze din timp, înainte de bombardament, formațiunile de atac ale Aliaților. Trebuie să precizăm că Germania, alături de România, a înțeles foarte repede că regiunea petroliferă este una extraordinar de importantă, petrolul românesc alimentând din plin mașina de război germană, deci se știa că mai devreme sau mai târziu va deveni o țintă predilectă a aviației de bombardament aliată. Cu alte cuvinte, apărarea a fost inițial destul de bine pusă la punct, iar primele bombardamente s-au soldat cu pierderi destul de mari din partea atacatorilor.

Un cal și un călăreț: Germania - România

Iar daunele suferite de România? Se spune că rafinăriile au fost consolidate în aproximativ șase luni după bombardament.

Distrugerea asupra instalațiilor din regiunea petroliferă nu au fost foarte mari inițial. Au fost anumite daune însemnate care au perturbat activitatea, dar fără îndoială nu au pus în pericol extracția de țiței și aprovizionarea trupelor germane. Niciodată nu s-a pus problema unei încetări totale a extracției în această zonă din cauza bombardamentelor aeriene. Cele mai mari pierderi au fost în rândul populației civile, mai ales atunci când a fost bombardat Bucureștiul, iar moralul oamenilor a fost afectat. În fapt, au pregătit populația pentru ceea ce avea să se întâmple în august 1944 – ieșirea României din alianța cu Germania, care a fost sprijinită în mare măsură de populația țării.

A trimis România prizonieri americani în Germania fără să îi aducă înapoi în țară?

Este posibil. Într-adevăr, în timpul Operațiunii Tidal Wave, americanii au pierdut aproximativ 400 de militari, peste 200 fiind capturați. Majoritatea dintre aceștia au fost capturați, interogați și ținuți de către autoritățile române, care de altfel i-au tratat foarte bine. Însă este posibil ca autoritățile germane să fi intervenit pentru a-i interoga pe unii dintre ei, probabil pe cei destul de importanți din punct de vedere militar. Deci există posibilitatea ca unii dintre ei să fi fost luați de autoritățile germane fără să îi predea înapoi celor române. Până la urmă, să ne amintim vorba atribuită cancelarului german Otto von Bismarck: „În orice alianță există un cal și un călăreț“. Este clar care era poziția României în această alianță.

A fost Tidal Wave prima mare bătălie terestro-aeriană din istoria războaielor moderne în care au murit mai mulți oameni în aer decât pe pământ?

Da. A fost o operațiune cu o rată de pierdere extrem de mare atât în rândul oamenilor, cât și al avioanelor. Să nu uităm că au fost implicate 177 (n.r. – conform unor mărturii, 178) de avioane B-24 Liberator, care au plecat din Libia, deci aveau de parcurs o distanță foarte mare până în România. La final, 53 de avioane au fost pierdute, dintre acestea, 44 au căzut în urma focurilor artileriei antiaeriene româno-germane. Deci pierderile au fost foarte mari din toate punctele de vedere, dar au deschis drumul către alte operațiuni ale aviației aliate care au avut mai mare succes.