Înconjurată de muzică și creație încă de mică, Georgiana Saizescu și-a conturat drumul spre actorie prin canto clasic și vioară.

În Piteștiul cenușiu al anilor ’90, Georgiana Saizescu a copilărit înconjurată de muzică sub diferitele ei forme – de la corul bărbătesc dirijat de tatăl ei, la muzica pe care o asculta mama ei când făcea curat. Mai târziu, vrând-nevrând, a luat vioara în brațe și nu i-a mai dat drumul ani de zile, deși ar fi colindat orașul alături de prietenii ei. Astăzi, le mulțumește părinților pentru acele vremuri când o încurajau să studieze muzica în continuare. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Georgiana Saizescu cum în ciuda tuturor așteptărilor a intrat chiar a treia la UNATC, cât de mult a contat întâlnirea cu Geo Saizescu în evoluția ei ca actriță, dar și despre recentul ei rol, Carmen, din filmul „VISUL“, care poate fi văzut din 12 decembrie în cinematografele din întreaga țară.

„Weekend Adevărul“: Te-ai născut și ai copilărit în Pitești, pe care l-ai numit „orașul tău de suflet“. Ce amintiri te poartă acolo?

Georgiana Saizescu: Într-adevăr, este orașul meu de suflet. Nu ajung foarte des în Pitești, dar când o fac am senzația că sunt într-o stațiune, iar dacă stau prea mult parcă simt că am nevoie de agitație. M-am obișnuit în ritmul de București, iar la Pitești mi se pare că nu se întâmplă nimic, totul este liniștit. Îmi amintesc cum în copilărie eram o mică vedetă a orașului pentru că de la 14 ani am început să cânt în deschiderea tuturor spectacolelor care aveau loc în oraș, inclusiv la revelioane, nu ratam nimic. Piteștiul mă duce cu gândul la copilărie, la prietenii mei, la Liceul „Dinu Lipatti“ pe care l-am terminat la secția canto clasic.

Cum ți-a influențat copilăria faptul că tatăl tău făcea parte din lumea artei, fiind tenor și apoi dirijor al corului „D.G. Kiriac“?

Mă duceam cu tata la repetiții și simțeam o emoție puternică pentru că era un cor bărbătesc și vocile lor sunau foarte puternic, iar eu, micuță fiind, aveam senzația că se întâmplă ceva măreț. Îmi amintesc că tata îmi lua cărți de colorat ca să îmi ocupe timpul când mergeam cu el la repetiții, însă chiar dacă coloram, urechile mele erau atente la ei. Părinții îmi povesteau că au făcut parte dintr-o brigadă artistică, cum era pe vremuri, și îmi arătau poze din acea perioadă. Tata a avut chiar și o trupă folk, B 600, și cântau în spectacole cu Gabriel Dorobanțu, pe care eu îl plăceam foarte tare când eram mică. Îi spuneam să mă aștepte până mă fac mare că vreau să mă mărit cu el (râde). La noi în casă se mânca muzică pe pâine, iar când nu cântam noi la vioară sau la violă sau nu repeta tata, ascultam alte piese pe care le punea mama când făcea curat.

Panică și freamăt

La Revoluție aveai doar 7 ani. Îţi amintești ceva din acea perioadă?

Îmi amintesc toate nebuniile de la știri și panica pe care o aveau oamenii. Chiar dacă noi eram în Pitești și nu eram atât de expuși ca în București sau alte orașe, simțeam panica și în casă. Când ieșeam în oraș cu ai mei, tot timpul erau atenți, iar la un moment dat li s-a părut că s-ar trage de undeva. Era o panică totală. Nu este un episod pe care mi-l amintesc prea bine, însă panica și freamătul din sufletul părinților mei mi-au rămas întipărite în minte.

Ai prins vreun an de școală în timpul regimului comunist?

Înainte de căderea regimului, am fost șoim, însă nu am apucat să fiu și pionier. În școală lucrurile rămăseseră cam la fel în preajma Revoluției și după, era cam aceeași stare de neliniște.

Cum arăta atunci sistemul de învățământ? Ai avut și profesori care rămăseseră cu „hibele“ din comunism, precum linia peste palme?

Da, am prins linia peste palme. Oricum, aveam o frică ancestrală de profesori, îi vedeam ca pe un bau-bau. Dacă ridica tonul la mine învățătoarea, intram în pământ de rușine. Acum, copiii noștri au altfel de relație cu învățătorul: normal este să îți fie drag să mergi la școală, să nu îți fie frică să îi spui că ai o problemă. Însă generația mea nu a trăit asta, nici nu exista conceptul să îi spui doamnei învățătoare ceva. În prezent, lucrurile s-au dus puțin în extrema cealaltă: unii copii agasează profesorul, îi răspund urât.

Deci ai crescut odată cu România post-decembristă. Îți mai amintești ce însemna atunci, în anii ’90, gustul libertății?

Îmi aduceau bunicii și părinții banane și tot felul de lucruri, fiecare cu sursa lui. În toată acea perioadă, cel mai bun lucru a fost călătoritul, pentru că plecam cu tata și corul în schimburi culturale în alte țării, iar mai târziu, în vacanță. Cred că prima dată când am ieșit din țară am fost în Macedonia cu un schimb cultural cu corul de studenți înființat de tatăl meu, Gaudeamus. A fost ceva spectaculos! Deși era greu și dormeam în autocar, toată călătoria era o emoție, adrenalina era foarte puternică, iar când urca vameșul în autocar la control ne cuprindea și mai mult emoția.

Prin muzică spre actorie

Iar pasiunea pentru cântat cum ai fructificat-o?

Părinții mei m-au dat la vioară în clasa I și am făcut Școala de Muzică în paralel cu Școala nr. 3 din Pitești. Era destul de greu, iar de multe ori îmi părea rău că nu pot merge cu prietenii și trebuie să stau acasă să studiez sau să merg la ora de vioară și teorie. Îi spuneam bunicii mele, care mă ducea și mă lua de la Școala de Muzică: „Ia, mamaie, animalul de aici!“, animalul fiind vioara. Uram vioara din tot sufletul, dar acum le mulțumesc părinților că m-au bătut la cap să studiez, pentru că acum îmi dau seama cât de mult îți dezvoltă auzul. Aveam un program solicitant și uneori puneam în aplicare o tehnică să mă sustrag studiului: când era frig afară și ningea mă dădeam pe stradă pe cutia de la vioară și ajungeam cu ea distrusă la școală, iar bietul profesor stătea jumătate de oră să îmi acordeze vioara ca să pot cânta. (râde)

Iar către actorie cum te-ai îndreptat?

Actoria a venit spre sfârșitul liceului. Inițial, am intrat la clasa de violă pentru că trebuia să schimb vioara și părinții mei nu își permiteau să îmi cumpere una nouă, așa că tata mi-a dat viola lui. Teatrul a venit pe final de liceu când a apărut emisiunea Ploaia de stele. Aici o imitam pe Toni Braxton și am ajuns până în finală pe locul 2. Emisiunea era în direct, pe TVR 1, lider de audiență, iar experiența era tare faină. Aveam emoții colosale, dar fiind pe teritoriul meu – muzica – aveam siguranță. După câteva ediții m-am obișnuit cu publicul, cu faptul că emisiunea era în direct. Apoi a venit Bravo Bravissimo, unde a apărut și partea de actorie: trebuia să prezinți un moment de muzică, unul de dans, dar și unul de actorie. Nu prea știam de unde să apuc actoria pentru că nu mai avusesem contact cu ea. Atunci a intrat în viața mea Luminița Borta , actriță la Teatrul „Alexandru Davila“, care se cunoștea cu părinții mei și s-a oferit să mă ajute cu actoria. Am fost la opt ediții ale emisiunii și în fiecare trebuia să prezint alt moment. Cumva mi s-a deschis apetitul, iar spre finalul emisiunii mă hotărâsem să merg pe drumul actoriei. Le-am spus părinților că vreau să dau la UNATC, iar mama mi-a zis: „Ce să cauți acolo? Tu nu ai pregătire“. Își făcea griji că în București nu am pe nimeni, că nu am făcut pregătire cu nimeni din facultate, deci șansele erau mici privind din punctul ei de vedere. Mi-a dat voie să dau la Actorie dacă dădeam și la Conservator, pe specializarea Pedagogie. Întâi am dat și am intrat la Conservator, iar între timp mi-am pregătit repertoriul pentru UNATC cu Luminița Borta. Inclusiv ea m-a avertizat că este posibil să nu intru și m-a sfătuit să dau și la o facultate particulară, unde am și intrat și mi-am făcut prieteni și nu voiam să mai plec. Mama mi-a spus că nu are cum să mă țină la privat și am dat la UNATC, unde am intrat a treia. Am făcut parte din prima generație în care au intrat 40 de studenți, dar competiția era în continuare acerbă.

O alegere clară

Anii de studenție cum au fost? Aveai anumite așteptări?

Când am intrat la UNATC, eram și în trupa de balet de la Surprize, surprize, iar sâmbăta eram în regim de direct. La un moment dat, unul dintre profesorii mei mi-a spus că trebuie să aleg una dintre ele pentru că deja puneau repetiții la teatru și sâmbăta. Bineînțeles că am ales școala. Intri lejer în facultate, nu prea știi ce și cum – am înțeles ce a însemnat facultatea abia când am terminat-o. La sfârșit e ca și cum te-ar da părintele afară din casă și trebuie să te descurci în lumea largă. Am foarte mulți colegi care fac altceva, deși sunt foarte talentați la Actorie: o colegă este învățătoare, un alt coleg a devenit preot și tot așa.

Și în cazul tău ce a urmat, cum ai pătruns în lumea aceasta a actoriei ca profesie?

La mine lucrurile s-au legat foarte frumos. La emisiunea Bravo Bravissimo, în juriu era la un moment dat profesorul meu, Geo Saizescu. Știam de la părinții mei despre el și filmele lui, iar el m-a plăcut foarte mult. Ulterior, m-am hotărât să dau la Actorie, iar la facultatea privată l-am întâlnit din nou și m-a felicitat că am ales acest drum. Ulterior, am intrat la UNATC și nu i-am mai anunțat. La penultima ediția de Bravo Bravissimo era în juriu și credeam că mă pică pentru că nu anunțasem că nu mă mai duc la facultatea aceea. Dar a fost foarte drăguț, iar când s-a terminat emisiunea, mi-a zis: „Vrei să te fac actriță de comedie?“. Bineînțeles că am vrut, dar credeam că glumește. Când eram în anul II, m-am pomenit cu un telefon de la Rodica Nițescu, secretara lui de platou, și m-a întrebat dacă vreau să mă duc la o probă la Geo Saizescu. Inițial am crezut că e o glumă, dar i-am zis că mă duc. Am dat probă la „Păcală se întoarce“ și așa am ajuns să am primul meu rol în film. În timpul filmărilor, când deja eram anul III de facultate, l-am cunoscut și pe Cătălin (n.r. – fiul lui Geo Saizescu și soțul Georgianei).

Marea întâlnire

Și așa s-au legat lucrurile...

Când m-a chemat prima dată la casting a fost din scurt și eu abia ajunsesem la Pitești, eram amorezată și abia așteptam să ies cu prietenii mei. I-am zis mamei că nu mă duc la casting atunci, ci luni, la câteva zile după, iar ea încerca să mă convingă să mă duc. Mama a sunat-o pe Rodica Nițescu și i-a spus că sunt răcită. Cu ajutorul mamei, am reușit să amân. Am luat proba pentru Păcăliță, iar în vară, la filmări, l-am cunoscut pe Cătălin, dar nu s-a legat din prima. I-am spus mamei că l-am cunoscut pe băiatul lui Saizescu, care este un îngâmfat și jumătate, dar el de fapt nu era, ci avea multe pe cap fiind producătorul filmului. Vara am avut filmări la Vâlcea și am avut posibilitatea să stăm mai mult de vorbă și mi-am dat seama că este un om foarte fain, cu care pot vorbi foarte multe lucruri și mi s-a schimbat părerea la 180 de grade.

„Când intra Serghei la Rahova, parcă intra Madonna“

Știm că în primul film ai jucat alături de nume mari, precum Jean Constantin, Șerban Ionescu...

Am avut noroc că m-a plăcut foarte mult socrul meu. După ani, mi-a spus Cătălin că s-a pus în discuție atunci să joc și Păcălița, dar nu aveam experiență absolut deloc. În film i-am avut parteneri pe Magda Catone, care mi-a devenit și nașă, și pe Valentin Teodosiu care au fost absolut minunați. Când ai un partener bun, nu ai cum să nu te ridici, oricât de puțină experiență ai avea, pentru că te ajută.

Povestește-mi puțin despre rolul Mihaelei Suveică, din „Scurtcircuit“, despre care spuneai că ai ajuns chiar să îl respecți și să îl iubești. Ce te-a ajutat să înțelegi mai bine acest personaj, să empatizezi cu el?

Când auzi prima dată, îți vine să dai cu pietre. Dacă analizezi puțin situația, asistenta este singura care a plătit pentru toate greșelile în lanț care s-au făcut. Ea a ieșit țapul ispășitor, fiind cea mai slabă dintre toți, iar restul au reușit să se eschiveze și să scape. Timp de două săptămâni am stat zi de zi alături de asistente la Maternitatea Giulești: deja știam fiecare bebeluș, câte kilograme are, când s-a născut, ce probleme de sănătate are. Le-am urmărit cum se poartă cu copiii, câtă grijă au, câtă responsabilitate. Totuși, când m-am dus eu, deja erau două asistente pe tură, deci vă puteți da seama cât de cumplit era atunci când era una singură. Când unii părinți veneau să își vadă copiii nu aveau pic de respect, îmi era mie rușine de rușinea lor. Trecând prin experiența asta, am început să îmi pun niște întrebări și mi-am dat seama că nu s-a întâmplat chiar așa cum a fost prezentat. Am început să lucrez pe personaj și să aflu cât mai multe despre asistentă vorbind cu colegele ei. Nu m-am dus să mă întâlnesc cu ea pentru că nu era momentul. Colegele ei m-au ghidat și mi-au dat foarte multe informații, inclusiv despre faptul că copilul ei a trebuit să meargă la altă școală pentru că părinții foștilor lui colegi au spus că nu vor să își țină copilul în aceeași clasă cu cel al unei criminale. Este ireal să treci prin așa ceva! Oricum, filmul „Scurtcircuit“ a fost destul de șuntat, nu a fost mult în cinematografe și mulți oameni nu l-au văzut sau nu știu de el.

Georgiana joacă rolul asistentei Mihaela Suveică în filmul „Scurtcircuit” (2018)

Artă și maximă siguranță

Cea mai recentă producție în care joci este filmul „VISUL“, a cărui acțiune se desfășoară preponderent în Penitenciarul Rahova. Care ar fi o primă caracterizare pe care i-ai face-o personajului tău, Carmen?

Carmen este o femeie puternică, ambițioasă, atrăgătoare, cam colerică – trece foarte ușor de la o stare la alta. Nu se aseamănă absolut deloc cu mine și pot spune că este un rol pe contre-emploi. Mie nu îmi plac certurile, evit conflictele și prefer să discut atunci când toți suntem calmi. Însă Carmen o ia personal tot timpul. Pe de-o parte, are și ea dreptate. Este blocată într-o relație din adolescență cu Alex (n.r. – Vlad Logigan), care se consumase și nu îi mai lega nimic. Carmen avea drumul foarte bine stabilit și cumva Alex se refugiase în teatrul de provincie și jocurile pe calculator. Povestea este adevărată, fiind o parte din viața lui Gabriel Gheorghe (n.r. – scenaristul filmului), colegul nostru actor la teatrul din Pitești.

Ai menționat că personajul este opus față de personalitatea ta. Ai avut dificultăți în a-l interpreta, a-l înțelege?

Inițial, a fost dificil. Dacă la început aș fi zis „Ce nebună!“, apoi am înțeles-o. De fapt, toate femeile vor lângă ele un bărbat puternic, să se poată baza pe el. Nicio femeie nu vrea un bărbat care să stea să se joace de dimineața până seara și să nu vrea să evolueze deloc. Când te pui în locul ei, te gândești că nu ai nevoie de așa ceva lângă tine, iar dacă vrei să evoluezi ca individ trebuie să mergi mai departe. Carmen este o carieristă, iar în perioada în care se află cariera este pe primul loc, dar asta nu înseamnă că nu își dorește o familie.

Filmul „Visul” poate fi văzut începând din 12 decembrie în cinematografe

Cum a fost experiența de a filma într-un penitenciar de maximă siguranță, mai ales că așa ceva nu s-a mai făcut la noi?

Este o atmosferă foarte apăsătoare, nu doresc nimănui să ajungă acolo. Când te duci să filmezi știi că la un moment dat pleci liniștit acasă la familia ta, dar să stai acolo... e cumplit. De câte ori mergeam, treceam prin mai multe controale de securitate, prin mai multe porți de control până ajungeam la clubul de creație al penitenciarului , unde am filmat cel mai mult. Când am filmat, erau zile libere și nu erau foarte mulți deținuți, ci doar câțiva, și li se permitea să meargă la magazin în grup. Erau o tensiune și o energie apăsătoare, dar n-am avut incidente, eram tot timpul păziți și nu am intrat în contact cu deținuții.

Nimeni nu a făcut asta?

Serghei Mizil se saluta cu ei. Când intram pe poartă așteptam să se strângă toată echipa în fața penitenciarului și intram la o anumită oră. Când intra Serghei, începeau să strige de la geam: „Domnul Serghei, vă iubim!“, „Salutări lui cutare!“, „Am fost la nunta lui cutare“. Serghei îi mai răspundea vreunuia, se mai uita la ei... Când se deschideau porțile să intrăm, eu mă înființam la brațul lui Serghei căci îmi dădea un sentiment de siguranță. Când intra Serghei, parcă intra Madonna (râde).

În urma acestei experiențe, cu ce gând ai rămas?

Este clar că nu trebuie să ajungi acolo, este îngrozitor, însă pentru unii dintre ei este o șansă de a se remedia și de a merge mai departe, de a se recupera, dar nu mă refer la cei cu pedepse mari sau pe viață. Chiar există Festivalul Teatrului de Pușcărie care se ține la Teatrul Nottara – „Descătușarea prin cultură“. La clubul de creație, fac tot felul de lucruri: brățări, poșete din papier mache... Când am filmat acolo, am primit cadou un plic foarte drăguț, pe care l-am avut la trei premiere de film pentru că se potrivește cu orice. Îmi povestea cineva din interiorul penitenciarului despre un băiat care și-a descoperit talentul în zona asta de creație și nu știa că poate face acest lucru. Deci după ce își ispășește pedeapsa, are o șansă să facă ceva și să nu mai ajungă în închisoare. Depinde de fiecare dacă vrea să profite de această șansă.