Cunoscut pentru rolurile din telenovele care i-au adus faima, Dan Bordeianu (46 de ani) a preferat să iasă din lumea mondenă şi să îşi găsească scopul în teatru şi în film, acolo unde se descoperă pe sine însuşi. Chiar dacă a jucat în primul film la vârsta de doar 11 ani – „Promisiuni“, alături de nume mari din industrie, precum Ion Caramitru, Mircea Diaconu şi Maria Ploae –, ce l-a determinat să urmeze o carieră în actorie a fost teatrul, de care s-a îndrăgostit în clasa a V-a.

„Weekend Adevărul“ a discutat cu actorul despre familie şi copilărie, despre cum studenţia şi teatrul l-au responsabilizat, precum şi despre anii în care era pe prima pagină a ziarelor, când viaţa personală îi era expusă îngrozitor de mult.

„Weekend Adevărul“: Ştim despre tine că te-ai născut în Bucureşti, dar te-ai mutat din Capitală împreună cu familia...

Dan Bordeianu: Primii cinci ani din viaţă i-am trăit la Slobozia, pentru că părinţii mei lucrau acolo. În acea perioadă, oraşul era foarte verde şi am avut o copilărie mai liniştită şi simpatică. Am trăit foarte mult în natură. Tata era pescar şi vânător şi mergeam mereu cu el la vânătoare. Cele mai frumoase amintiri sunt cele cu plimbările din natură, experienţa în sine, nu vânătoarea propriu-zisă. I-am moştenit arma, dar nu o folosesc. Mergeam cu cortul la munte, la mare. Îmi plăceau şi îmi plac în continuare natura şi sălbăticia.

Apoi aţi revenit în Bucureşti...

La vârsta de cinci ani ne-am mutat în Capitală, în zona Piaţa Iancului, deci nu am trăit în zona aceea de cartier intim şi nu am fost un copil al găştii blocului. De exemplu, cel mai bun prieten al meu locuia la câteva străzi distanţă de mine. Eram puţin altfel. Într-un fel, am fost ferit de viaţa de gaşcă, care pentru unii dintre oameni s-a dovedit foarte nefericită, ajungând să consume droguri în anii ’90. Mulţi dintre vecinii mei – copii pe care doar îi salutam în acea perioadă – au ajuns în situaţii grave. În anii aceia s-au distrus multe destine.

Nu am fost un elev strălucit niciodată, dar am fost la o şcoală bună. Nu învăţam foarte bine pentru că erau foarte puţini profesori care să mă determine să vreau să învăţ. Am avut de suferit foarte mult.

Rebelul cu aripile tăiate

Nu am fost un elev strălucit niciodată, dar am fost la o şcoală bună. Nu învăţam foarte bine pentru că erau foarte puţini profesori care să mă determine să vreau să învăţ. Din păcate, era un învăţământ al memorării, nu al înţelegerii. Am avut de suferit foarte mult. Eram pus la zid foarte repede atunci când întrebam „de ce?“ să fac un anumit lucru. În clasa I, când mi se spunea să stau jos sau că nu am voie să fac ceva fără să mi se explice de ce, deveneam revoltat. Când am luat prima palmă de la învăţătoare, mi-am făcut ghiozdănelul şi am vrut să plec acasă şi nu mi-a dat voie. Apoi am stat restul orelor cu ghiozdănelul pe bancă. Din cauza atitudinii mele eram privit ca un rebel, ca brânză bună în burduf de câine. Îmi tăiau aripile încontinuu. Şansa mea a constat în faptul că nu îi credeam şi eram rebel.

Era un sistem foarte închis şi categoric...

Mi se pare incredibil cât de brutal se comportau şi nu îşi dădeau seama. Perpetuau sistemul în care crescuseră şi ei. Mă durea foarte mult în momentul în care intram în conflict cu adulţii din perioada respectivă, care credeau despre mine că nu îmi pasă atunci când eram certat sau mi se scădea nota la purtare. Toate aceste lucruri mă consumau foarte mult în interior. Nu a fost o perioadă fericită deloc, ci una care îmi doream să treacă cât mai repede.

A lăsat urme adânci?

Şi în prezent am coşmaruri cu absenţele, lipsa de note pentru note... A fost o perioadă grea. Nu am trăit nostalgia lucrurilor pe care le termini în viaţă, ci fascinaţia următorilor paşi. Acest lucru m-a ajutat şi în suferinţele din dragoste, mai ales prima dată când am suferit ca un câine nenorocit şi eram spălat pe creier de toată suferinţa aceea (zâmbeşte). Şcoala şi liceul au fost o corvoadă îngrozitoare pentru mine.

La liceu, ce profil ai urmat?

Matematică-fizică. Paradoxal, îmi plăceau matematica şi fizica. Profesoara mă lăsa corigent peste vară pentru că îmi era scârbă să învăţ pentru ea, dar la corigenţă îmi dădea 10 pentru că nu avea încotro, pentru că făceam două săptămâni de meditaţii cu un profesor care înţelegea de ce am nevoie şi ştia cum să îmi explice. Pe profesoara mea de la clasă o corectam la tablă de foarte multe ori. Nu învăţam din cauza respingerii pe care o aveam faţă de lipsa de implicare a profesorilor în ceea ce priveşte lucrurile pe care ar fi trebuit să le înţelegem, nu să le memorăm. Nu aveam cum să funcţionez în acel sistem. În clasa a XII-a m-au dat afară din liceu şi mi-au impus să mă mut în al doilea trimestru. M-au chemat în consiliul profesoral pentru a mă certa, iar eu le-am spus adevărul în faţă şi nu le-a convenit.

Chiar înainte de Bacalaureat...

Chiar şi în situaţia aceasta, am luat examenul cu 8 şi ceva pentru că la liceul unde am terminat am fost înţeles şi sprijinit.

Revoluţionar, caut terorişti

Cum te-a prins Revoluţia?

Aveam în jur de 14 ani şi eram în clasa a VIII-a. Am tot dreptul să îmi iau certificat de revoluţionar pentru că am fost pe străzi sub tir, în timp ce se trăgea în Piaţa Iancului. Am fost şi în manifestaţia de pe 21 decembrie, atunci când cei din zonele industriale ieşeau pe străzi în coloane. Am intrat într-o coloană imensă de oameni pe actualul Bulevard Ferdinand I. Era o stare de unitate bazată pe iubirea faţă de celălalt. Este fantastic ce am trăit atunci! Ne-am alăturat coloanei şi am mers alături de oameni. Starea aceea era extraordinară, mă urmăreşte şi acum.

Pe 22 decembrie deja ieşeam în stradă. În zilele acelea, îi căutam pe presupuşii terorişti purtând banderolă tricoloră pe frunte. Opream maşini pe stradă şi le controlam. Eram doar nişte copii, dar formam un fel de „forţe civile“, supravegheate de soldaţi cu arme. La un moment dat, l-am oprit pe profesorul nostru de fizică, ce era mai sever şi nouă ni se părea că era securist. I-am desfăcut maşina în bucăţi, iar el zâmbea, dar părea speriat. Acum îmi cer scuze pentru ce i-am făcut atunci noi, elevii lui. Credeam că ne facem datoria. Sora mea Oana, cu cinci ani mai mare, era în primele rânduri în Piaţa Universităţii şi a plecat cu 10 minute înainte să se tragă. Întâmplător, o vecină de-ale noastre a recunoscut-o şi a luat-o de acolo.

Au urmat mineriadele...

Îmi amintesc că am fugit din şcoală de furie şi de revoltă. Am creat o mică demonstraţie în şcoală. Cine era mai potrivit pentru asta decât rebelul Bordeianu? (râde). Momentul a fost foarte amuzant. Profesorii s-au speriat pentru că se anunţase că vin minerii şi că ne omoară pe toţi. Noi, pentru a scăpa de ore, le spuneam profesorilor să ne dea drumul acasă, dar ei nu aveau voie să facă asta. Eu m-am supărat, i-am mobilizat pe toţi, i-am scos din clase şi am pornit în marş pe culoar strigând „Vrem acasă!“. În capătul celălalt al culoarului a apărut, exact ca în filmele western, profesorul de practică, ce era extrem de sever şi violent cu elevii. Iar eu aveam încredere, ştiind că sunt cu toţi colegii pe culoar, continuam să strig „Vrem acasă!“. Dar când m-am întors, nu mai era nimeni şi rămăsesem doar eu cu profesorul (râde). Am plecat repede în clasă, care era la etajul 1, am sărit pe geam şi am fugit acasă.

Generaţia fără uniformă

După Revoluţie, cum era atmosfera ?

Imediat după Revoluţie nu ne lăsau să mergem la şcoală pentru că se anunţase că vin teroriştii şi omoară copiii în şcoli, iar oamenilor le era teamă. În şcoală eram doar câţiva elevi şi nu ştiam cum să ne sustragem şi să plecăm acasă. Am aruncat în sala de sport o fumigenă făcută dintr-o minge de ping-pong şi staniol, iar apoi am fugit repede la profesorul de serviciu şi i-am spus că e foarte mult fum în şcoală. El s-a speriat crezând că au venit teroriştii peste noi şi ne-a trimis acasă.

Dar la nivel de societate?

Noi suntem prima generaţie care a intrat în liceu fără uniformă, care nu a mai dat treapta a doua (n.r. – se dădea în clasa a X-a). M-am mobilizat cu o gaşcă de prieteni şi am făcut afişe cu „Nu vrem uniforme!“ şi „Jos uniforma!“ şi le-am lipit pe străzi şi la şcoală.

Faci parte din prima generaţie liberă...

Rămăseserăm cumva ancoraţi în perioada de dinainte de Revoluţie, pentru că eram totuşi suficient de maturi să înţelegem ce se întâmplă. De exemplu, în ’89, spuneam bancuri cu Ceauşescu pe stradă, dar le şopteam. În momentul în care noi am intrat în adolescenţă şi ne formam personalitatea, am participat la o schimbare uriaşă în societate.

Atunci aţi început să aveţi acces şi la micile plăceri ale vieţii...

Toate barurile din zona şcolii şi locuinţei mele au fost „deschise“ de noi. După şcoală, mergeam la toate terasele, localurile, cluburile de biliard care tocmai ce se deschideau. Înainte, în magazine găseai acelaşi tip de conserve pe multe rafturi, iar apoi a urmat o cu totul altă lume. Pentru noi, până şi o pungă nouă, un pet sau o doză de Coca Cola era o noutate şi ne fascina. Toată schimbarea ne-a prins pe de-o parte nepregătiţi, pe de alta, pregătiţi – eram ca nişte bureţi care absorbeau tot din ce apărea, dar cu o anumită coerenţă dobândită mai ales din citit.

Ce te-a determinat să dai la actorie? Ştim că ai jucat prima dată la vârsta de 11 ani...

Am jucat în „Promisiuni“, al Elisabetei Bostan. Atunci nu a însemnat ceva foarte mare pentru mine experienţa în sine, ci m-am bucurat că am câştigat o sumă destul de mare la vremea respectivă şi că am putut să îmi las părul lung. Mi s-a părut totul atât de natural. Apoi, la un an după, profesoara mea de engleză ne-a propus să facem o piesă de teatru şi am ajuns la etapa pe ţară, la „Cântarea României“. Acest lucru a contat foarte mult în decizia mea de a da la Actorie.

Şi astfel ai ajuns să dai la UNATC...

Prima dată am picat din cauza Limbii şi Literaturii Române pentru că am făcut o lucrare despre Eminescu, poet universal, deşi luasem 10 la Bac, la Română.

Pentru că lucrarea mea a avut trei pagini în care am schiţat demonstraţia subiectului. În acel an s-au corectat peste 200 de lucrări în doar câteva ore. Apoi am făcut contestaţie şi nici măcar nu au vrut să o recitească, iar răspunsul lor a fost „Ai timp să dai şi la anul“. Privind retroactiv, nu eram pregătit de Actorie la 18 ani. Am avut nevoie de acel şoc, să nu iau la română, după ce la probele practice eram printre primii şi deja se vorbea despre mine. Eram convins că intru la Actorie, iar disperarea a venit imediat pentru că armata era obligatorie şi nu ştiam cum să mă sustrag.

Am dat la Drept. În acea perioadă, mama era plecată în străinătate şi am minţit-o că mă duc la cursuri. Mă duceam la cursurile de Filosofie, îmi plăcea Dreptul Roman, dar când am văzut ce înseamnă Teoria Generală a Dreptului, am zis pas. Singurul examen pe care l-am dat şi pe care l-am luat cu brio a fost cel la Filosofie.

Dar ai scăpat de armată...

Am avut un şoc când mi-a venit acasă ordinul de încorporare. Problema era că nu plătisem a doua tranşă din taxa de şcolarizare şi nu aveam dovada, ci doar carnetul, pe care cumva cei de la armată l-au acceptat. Apoi am renunţat la Drept. Mult mai târziu am aflat, pe la 30 şi ceva de ani, adevăratul motiv pentru care am scăpat de armată: eram întreţinător de familie, după ce murise tatăl meu.

Ai încercat din nou la UNATC şi ai intrat. Cum a fost a doua admitere?

La română mi-a picat simbolismul, dar nu ştiam mai nimic. Am scris o lucrare de şapte pagini despre Baudelaire, o poezie-elogiu pentru simbolism a lui Marin Sorescu, „Plouă“ de Bacovia şi melodia „Rar“ a lui Nicu Alifantis. N-aş fi meritat să fiu admis, dar am intrat cu medie mare, în primii trei.

Cum te-a schimbat perioada de student la Actorie?

Eram un adolescent rebel, iar facultatea mi-a impus responsabilitate şi rigoare, care m-au ajutat în viaţă. Meseria de actor nu este una boemă, ci una care are nevoie de o foarte bună disciplină. În timpul facultăţii, înţelegeam „De ce“, spre deosebirea de perioada şcolii. Am fost tratat cu respect, mi s-a vorbit politicos, iar pentru prima dată în viaţă am avut profesori inteligenţi, care trăiau, mâncau şi respirau teatru.

De la rebel la responsabil

Îşi câştigaseră autoritatea şi respectul...

Da, pentru mine a contat foarte mult, mai ales că nu mi-a fost uşor să intru în acest regim mai „militar“. În cele din urmă, a ajuns să fie o bucurie foarte intensă şi autentică pentru mine. Era o bucurie pe care aproape nici nu realizam că o trăiesc. Aşa am ajuns să trec prin primii trei ani de facultate fără o zi de vacanţă, jucam inclusiv de Revelion şi de Paşte. În vacanţa de vară jucam la Teatrul Studenţesc „Podul“ şi lucram cu Cătălin Naum, care este mentorul meu şi omul de la care am învăţat meseria. Era un regim de 10-12 ore pe zi. Eram foarte responsabili – făceam decorul, aveam grijă de clasa în care jucam, ne ocupam de scenografie, lumini şi multe altele. Mulţi din generaţiile de atunci sunt oameni performanţi în meserie, dovadă că acel regim de lucru de atunci funcţiona.

Cum te-a ajutat această rigoare?

Întotdeauna a reprezentat o bază pentru mine şi m-am întors la ea. Mircea Albulescu ne spunea tot timpul ca atunci când ne pierdem să facem un pas înapoi, să ne întoarcem la text.

De-a lungul carierei ai întâlnit multe somităţi ale cinematografiei române, dar ţi s-a întâmplat vreodată să fii cumva decepţionat de omul din spatele imaginii create?

Stăteam la masă cu un monstru sacru al cinematografiei româneşti, iar la un moment dat a venit la noi o pisică şi am spus o aparentă banalitate, care de fapt avea o mare însemnătate: „Animalele împărtăşesc iubirea necondiţionat“. Reacţia lui a fost: „Dacă nu te ridici de la masă, mă ridic eu“. Bineînţeles că m-am ridicat eu, iar întreaga scenă m-a atins, mai ales că erau mulţi oameni în jur care auziseră conversaţia. Apoi m-am comportat normal cu acea persoană, nu am simţit nevoia să mă răzbun în vreun fel.

„Weekend Adevărul“: La câţiva ani după absolvirea facultăţii ai ajuns vedetă, prin rolurile din telenovele. Cum a fost acea perioada pentru tine?

Dan Bordeianu: Faptul că eram vedetă era ceva bizar, pentru că eram obişnuit să le fac pe toate ca actor, aşa cum făceam în timpul facultăţii. Nu voiam expunere, interviuri şi poze, deşi înţelegeam acest tip de promovare. Însă lucrurile au o limită, iar atunci a fost un exces, chiar dacă eu nu aveam nevoie de acea promovare pentru că succesul era real. Personajul meu avea succes, era atrăgător, simpatic, diferit şi foarte viu, iar acest lucru a atras şi adus după sine succesul, fiind un drum firesc.

Partea întunecată a faimei

Promovarea aceea excesivă a venit şi cu urmări, viaţa ta personală era foarte expusă.

De multe ori mi s-a spus că mi-am asumat acest lucru odată ce devenisem cunoscut. Nu, nu mi-am asumat pentru că nu m-am gândit la început că se va ajunge în acel punct. În primul rând, nu ştia nimeni că se va ajunge la un asemenea fenomen. Intruziunea în viaţa personală a fost extrem de violentă şi neplăcută. Acea expunere enormă, pentru mine şi tipul meu de personalitate, nu era plăcută şi mă consuma îngrozitor. Sunt fericit, mulţumit şi mă încarc de energie atunci când îmi fac meseria. Întâlnirile cu fanii, în care pur şi simplu stăteam şi nu făceam ceva anume, mă consumau enorm şi eram secat de energie după ele.

Şi apăreau tot felul de articole despre tine...

La un moment dat, m-am întâlnit la un restaurant cu Sorana, din trupa ASIA, pentru că voiam să facem un proiect muzical împreună. Când am ieşit, ne aştepta o echipă de paparazzi, iar când ne-au întrebat ce facem acolo le-am spus glumind că sunt gay şi faptul că Sorana m-a convins să nu mai fiu. La câteva zile a apărut în presă titlul „Bordeianu recunoaşte că este gay“, cu menţiunea că interviul apare în ziua următoare la o televiziune. În dimineaţa aceea m-au sunat multe persoane să afle dacă este adevărat.

Întotdeauna am rămas împăcat cu alegerile mele. Nu forţez niciodată lucrurile, ci le las să se întâmple. De multe ori în viaţă mi s-a întâmplat să îmi doresc ceva şi pur şi simplu am lăsat lucrurile să vină de la sine mai devreme sau mai târziu.

Dar unii au preluat informaţia ca atare...

Unii nici măcar nu m-au sunat şi au diseminat informaţia cu răutate. Am auzit atunci nişte lucruri despre mine spuse de oameni pe care nu-i ştiam personal. Mi se pare inadmisibil! O singură colegă actriţă mi-a spus „Bravo!“ că am râs de paparazzi, alţii m-au certat pentru ce am făcut.

Scopul, în afara cercului

Se scriau multe lucruri neadevărate despre tine...

Da. La un moment dat am fost la o petrecere unde băusem un singur pahar de vin, iar când am plecat a condus prietena mea. La un semafor, paparazzii au blocat maşina şi m-au acuzat că am consumat alcool, deşi nici măcar nu eram şofer. A doua zi a apărut un articol cu titlul „Beat, dar nu la volan“, iar în filmare se vedea clar în ce stare eram. În schimb, o mare parte dintre prietenii mei mă întrebau „Ce-ai făcut, te-au prins beat la volan?“. Dacă rămâneam în acea perioadă de faimă, nu ajungeam la adevăratul meu scop.

Dar te-ai desprins de acea lume şi ai mers mai departe...

Nu a fost o decizie total asumată pentru că nu realizam ce se va întâmpla. Când eşti într-un cerc este foarte uşor să vezi doar cercul. Aveam nevoie să ies din el şi să îl privesc din exterior. Întotdeauna am rămas împăcat cu alegerile mele. Nu forţez niciodată lucrurile, ci le las să se întâmple. De multe ori în viaţă mi s-a întâmplat să îmi doresc ceva şi pur şi simplu am lăsat lucrurile să vină de la sine mai devreme sau mai târziu. Lăsam universul să decidă şi eram pregătit să primesc ceea ce îmi oferă. Asta înseamnă să ai recunoştinţă permanentă faţă de lucrurile bune care ţi se întâmplă, indiferent de situaţie. M-am concentrat pe lucrurile bune din situaţiile grele prin care am trecut şi acest lucru m-a ajutat să le depăşesc.

În ce proiecte eşti implicat?

În prezent, joc la Teatrul Nottara. Îmi plac toate spectacolele în care sunt implicat şi toţi oamenii alături de care lucrez. De asemenea, mai joc într-un spectacol independent, „Secretul fericirii“, în care joc cu Vlad Zamfirescu, în regia lui, piesă pe care o jucăm în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară. Este un spectacol pe care îl joc cu foarte mare drag. Am avut şi public de 800-900 de persoane.

Iar recent ai jucat şi în „Căutătorul de vânt“.

A fost un proiect foarte aşteptat din toate punctele de vedere. În primul rând, pentru Mihai Sofronea, care l-a „copt“ în aproximativ 10 ani – de la prima variantă a scenariului până am ajuns să filmăm. Ştiam cu doi ani înainte că voi juca în el, dar nu credeam că se va şi face acest film din cauza faptului că finanţările sunt greu de obţinut. Era o aşteptare şi pentru mine. Şi eu, şi Mihai am crezut foarte mult în poveste şi în personaj. Ambii am pus foarte mult din noi în film. Drumul nostru a fost mai personal. La un moment dat, Mihai îmi spunea că este doar un film pentru că eu nu prea aveam reticenţă în a mă arunca cu capul înainte în situaţii destul de intense.

Dar cum ai ajuns să joci în filmul lui Mihai Sofronea?

El a făcut scurtmetrajul „Copacul“, pe care l-a prezentat la un festival de film. Eu prezentam festivalul şi m-a impresionat scurtmetrajul lui, apoi i-am mulţumit pentru ce a creat. El are o sensibilitate aparte.

Rolul lui Radu, o construcţie de-o viaţă

Te-a consumat mult personajul?

Personajul, Radu, trece printr-un moment al vieţii destul de intens şi este greu ca actor să te confrunţi cu astfel de situaţii. Actorul nu se face că joacă, ci este unu la unu cu personajul, chiar dacă are totuşi o plasă de siguranţă. De multe ori sunt trecute limitele, mai ales ţinând cont de faptul că al nostru creier nu face diferenţa dintre informaţia pe care i-o dăm şi realitate. Personajul află că moare în câteva luni, şi pe mine m-a afectat această situaţie. M-am îmbolnăvit şi vindecat odată cu personajul. Filmul începe cu moartea, dar este mai ales despre viaţă.

Cum a fost la filmări?

Pentru mine a fost o perioadă frumoasă. L-am filmat pe parcursul unui an întreg, în trei perioade diferite – primăvară, vară şi toamnă. A fost nevoie să fac nişte schimbări fizice la mine – să îmi las părul, barba şi unghiile să crească. Am sperat dintotdeauna că voi juca un astfel de rol. Dincolo de bani şi de faimă, meseria de actor trebuie să aibă o semnificaţie mai profundă. Cred că fac această meserie nu doar pentru azi, ci şi pentru mâine, poimâine şi aşa mai departe. Mi-am dat seama că sunt actor pentru a mă cunoaşte mai bine pe mine însumi. Mai mult decât atât, aşteptam acea mare întâlnire dintre un regizor şi un actor.

Cu ce provocări te-ai confruntat, pentru tine ca actor?

Este un rol extrem de diferit faţă de ce am jucat până acum. Este meritul lui Mihai că a ales să joc în film, deşi multă lume din jurul lui i-a spus că nu sunt potrivit. Eu visam să joc un astfel de rol. Cea mai mare provocare a unui actor este să transmiţi, mai ales fără să te sprijini în replici. Acest lucru se poate face doar cu foarte multă asumare a situaţiei în care se află personajul. Mie îmi place să funcţionez în această zonă de simplitate şi lipsă aproape totală de mijloace în care ajungi la esenţă.

Categoric. Aveam nevoie de un parcurs care chiar să conteze până să fac un astfel de rol, dincolo de ce este în exterior – bani, faimă, recunoaştere.

Filmul a fost foarte bine primit, a câştigat şi Premiul FIPRESCI al Criticii Internaţionale, în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Sofia...

Da, este un premiu foarte important. Când s-a acordat premiul eram în sală şi a început lumea să aplaude, iar eu nu m-am ridicat, neştiind cum să reacţionez.

Publicul cum a primit filmul?

Reacţiile publicului au fost extraordinare. Oamenii efectiv ne-au mulţumit pentru film, ceea ce mi se pare extraordinar.