În urmă cu exact 80 de ani, România întorcea armele împotriva Germaniei: Regele Mihai, susținut de ofițerii Armatei Române, îi spulberau fanteziile Mareșalului Antonescu și ne puneau, in extremis, la masa învingătorilor

Pe 23 august 1944, armata sovietică deja trecuse Prutul, iar de alianța cu Germania nazistă ne lega doar cuvântul dat de Ion Antonescu lui Adolf Hitler. Pentru România mai exista o singură soluție. Istoricul Adrian Cioroianu explică întregul context și de ce Regele Mihai a luat cea mai bună soluție posibilă în condițiile date, să întoarcă armele.

„Weekend Adevărul“: Pe 23 august 1939, Hitler și Stalin încheiau un tratat de neagresiune – pactul Ribbentrop-Molotov. Cinci ani mai târziu, tot pe 23 august, România întorcea armele împotriva Germaniei naziste. Fără a intra în detalii ce țin de o istorie mai degrabă contrafactuală, v-aș întreba dacă, în intervalul dintre cele două momente istorice, România ar fi avut o alternativă la alianța cu Germania, iar mai apoi în ce privește schimbarea taberei?

Adrian Cioroianu: Da, acesta este punctul de la care trebuie plecat, de la această neșansă istorică pe care am avut-o odată cu începutul celui de-Al Doilea Război Mondial – și nu începutul ca atare, cât elementul surprinzător pentru noi al victoriei rapide a Germaniei împotriva Franței și Angliei. Practic, atunci, căderea Franței a însemnat dezastrul României Mari. Odată cu înfrângerea Franței de către armata lui Hitler, tot proiectul geopolitic al României Mari intră în criză. Franța era principalul nostru partener – un parteneriat strategic, cum l-am numi astăzi. Toată rețeaua noastră de alianțe, în perioada interbelică, fusese gândită în raport cu parteneriatul cu Franța. Și astfel ajungem la destrămarea României Mari, la plecarea din țară în 1940 a regelui Carol al II-lea, venirea lui Ion Antonescu la putere în septembrie 1940, moment în care el se afla deja într-una dintre pozițiile cele mai dramatice din punct de vedere strategic, pentru că nu mai putea merge în ideea neutralității. Deci era limpede că într-o zonă precum a noastră – și cred că acest lucru ar trebui să le fie și astăzi clar foarte multora dintre concetățenii noștri – niciun stat nu poate să fie neutru. În momentul în care țările din jur intră în conflict, neutralitatea e mereu provizorie. Și acest lucru l-a marcat profund pe Ion Antonescu, pus să aleagă dintre doi dictatori, între cele mai toxice ideologii ale secolului XX, între comunism și nazism, și, până la urmă, orice alegere ar fi făcut era una damnată. În cazul lui Ion Antonescu, personal, eu nu l-aș acuza neapărat pentru faptul că a intrat în alianță cu Hitler. Noi știm sfârșitul războiului. Ion Antonescu n-avea cum să-l știe. Antonescu a avut o mare încredere în abilitățile militare și în forța militară a Germaniei și în capacitatea lui Hitler de a conduce poporul german.

Și atunci unde a fost marea lui greșeală alegând Germania?

Trebuie să-l penalizăm pe Ion Antonescu pentru maniera în care a intrat în război: noi am intrat în Al Doilea Război Mondial fără niciun fel de tratat – unul în adevăratul sens al cuvântului, scris, semnat, parafat. Nu există așa ceva între noi și Germania. Noi am intrat în război pe o discuție între doi lideri. Și, de asemenea, în privința atacului asupra Uniunii Sovietice – avem stenograma discuției sale cu Hitler, cred că e a treia lui întâlnire cu Führerul – Antonescu supralicita fără ca Hitler să îi dea prea multe detalii.

În ce fel a supralicitat?

El spunea că poporul român vrea să ia parte la o cruciadă antibolșevică. Deci, într-un fel, convins fiind că Hitler va câștiga războiul împotriva Uniunii Sovietice, Ion Antonescu a presat ca Hitler să accepte participarea României la război. Hitler juca teatru în fața lui Antonescu. Hitler îi spunea lui Antonescu că nu avem nevoie de armata română, ci că doar trebuie să asigurăm petrolul și cerealele. În timp ce Antonescu spunea că nu, noi dorim să luptăm, noi dorim să luăm parte la acest război, sau cel puțin asta reiese din stenograme. Deci, din acest punct de vedere, începutul conducerii lui Ion Antonescu a fost o perioadă dramatică. Repet, e greu de spus ce-ar fi putut face un lider, dar, pe de altă parte, cu toții știm că un lider își asumă și pasivul și activul mandatului său. Ion Antonescu a făcut o alegere, a supralicitat pentru ea, iar dacă mai adăugăm și politica rasială pe care a dus-o la început împotriva evreilor și împotriva romilor, lucrurile se complică și mai mult și cam acesta este punctul de la care trebuie să plecăm.

Avem totuși exemplul unor țări ca fosta Iugoslavie și Grecia, care s-au opus Germaniei. Am fi putut urma exemplul lor?

Doar că noi eram între două mari puteri, între doi potențiali prădători. Pe de o parte era Germania, pe de altă parte era Uniunea Sovietică. Am fi fost cu siguranță zdrobiți.

Naivitatea Mareșalului

A existat și speranța că, în cazul în care Germania câștiga războiul cu ajutorul trupelor române, Hitler s-ar fi putut răzgândi și să se revanșeze redând Transilvania României?

Nu am niciun fel de date care să mă ajute să spun că Hitler ar fi putut reveni asupra așa-numitului arbitraj. Arbitrajul de la Viena, pe care îl numim Dictatul de la Viena, dăduse Ungariei o parte consistentă din Transilvania. Ideea este că Antonescu probabil a sperat că la sfârșitul războiului – a unuia victorios al lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice –, acesta ar putea fi înduplecat. Dacă Armata Română și-ar fi adus o contribuție importantă la această victorie, se gândea Ion Antonescu, ar putea pune în discuție din nou problema Transilvania.

Și avea șanse să-l înduplece pe Hitler?

Nu cred că ar fi avut succes. Fără îndoială că România ar fi rămas cu Basarabia. Este ceea ce nouă Germania ne dăduse și în Primul Război Mondial, pentru că unirea cu Basarabia în 1918 s-a făcut cu acordul Germaniei, să ne aducem aminte. Dar era ideea că România se va extinde spre Est, dar va renunța la provincia vestică, la Transilvania. Și cred că Hitler miza pe această idee.

Despre Antonescu s-a spus că nu era cel mai strălucit politician, dar cum se face că nu a realizat riscurile la care a expus țara?

Eu cred că această încercare sau speranță a lui de a modifica judecata lui Hitler arată mai curând naivitatea politică a lui Ion Antonescu. Eu n-am pregătirea de a discuta defectele sau calitățile lui militare. Dar, din punct de vedere politic, e limpede totuși că Ion Antonescu a jucat destul de copilărește și a avut o gândire naivă. Lipsa unui tratat oficial, această convingere că poate întoarce o decizie a lui Hitler, nu cred că sunt altceva decât proba unei mari naivități de natură politică. Și nu cred că, în cazul unei victorii germane împotriva Uniunii Sovietice, noi am fi primit înapoi Transilvania.

Privind înapoi cu mânie

S-a spus la un moment dat că Hitler ar fi fost dispus să supraliciteze și să ne dea anumite teritorii din fosta URSS, incluzând Odessa, doar ca să pună capăt disputelor dintre România și Ungaria, fără a mai modifica frontiera celor două țări. Credeți că e un scenariu care ar fi stat în picioare?

Sincer, nu cred că România ar fi ajuns să conducă Odessa. În orice caz, nu cred că Hitler ar fi fost într-atât de darnic sau de binevoitor. Eu mai curând mi-aduc aminte de ceea ce scria istoricul Gheorghe Brătianu, care are un text chiar de prin anul 1940. Nu intraserăm încă în război și Brătianu a publicat un text despre Marea Neagră, era în perioada în care își pregătea volumul excepțional despre Marea Neagră. În acel text scria că nu se pune problema ca România să stăpânească Odessa, în schimb va fi foarte important pentru România cine anume va stăpâni Odessa. Deci, din punctul acesta de vedere, cred că mai curând aici e adevărul. Pentru planurile lui Ion Antonescu sigur că ar fi fost mai bine ca Hitler să controleze Odessa, și nu Stalin, dar ideea că Hitler ne-ar fi dat nouă Odessa, adică unul dintre porturile importante în nordul Mării Negre, nu cred că ar fi stat în picioare.

Dar Cadrilaterul?

Nu sunt convins nici de asta. Cadrilaterul, dacă ne referim la Dobrogea de Sud, nu cred că Hitler ni l-ar fi dat, cred că granițele cu Bulgaria ar fi rămas cele care sunt astăzi.

Un ideal: și cu granițe stabile, și de partea învingătorilor

Putem înțelege de aici că Hitler nu aprecia în mod deosebit alianța cu România și îi aprecia mai mult pe unguri și pe bulgari, așa cum au menționat unii istorici, sau că pur și simplu „ne pedepsea“ pentru că am fost tradițional aliații Franței și Angliei?

Nu cred că Hitler avea prea mari simpatii sau antipatii, nu aș spune că aceasta e cheia problemei. N-avem nicio dovadă din care să reiasă faptul că Hitler i-ar fi simpatizat pe bulgari mai mult decât pe români. Bulgarii, în mintea lui, erau slavi. Nu că ar fi avut o idee, o părere prea bună despre români ca atare, dar Hitler judeca potrivit rațiunilor lui. Mai degrabă ar fi vorba de a doua parte, cea a alianțelor istorice. Pentru că, chiar dacă ele sunt condamnabile, planurile lui Hitler erau destul de structurate în mintea lui. Pentru el, atât Ungaria, cât și Bulgaria fuseseră state revizioniste, la fel ca și Germania, adică doreau revizuirea frontierelor, iar în linii mari, Hitler știa foarte bine că România fusese aliatul Franței și că România Mare fusese un rezultat al victoriei Franței în Primul Război Mondial și implicit al înfrângerii Germaniei. Deci constituirea României Mari, în mintea lui Hitler, era direct legată de înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. Fie și din acest motiv, Hitler n-avea mari motive pentru a susține interesele României Mari. Nu că i-ar fi plăcut pe români mai puțin decât pe bulgari sau pe maghiari, ci pur și simplu era mai solidar cu ei din perspectiva acestui revizionism manifestat atât de Ungaria, cât și de Bulgaria în perioada interbelică, pe când noi eram pentru menținerea granițelor stabilite prin Tratatul de la Versailles.

Ați spus mai devreme că Antonescu a acceptat să intre în război fără un tratat cu Germania, ceea ce demonstrează că nu lua cele mai bune decizii în privința politicii externe. Ar fi putut România să obțină mai mult în acel moment?

Din această perspectivă, Antonescu a obținut ceea ce putea obține din perspectiva unei țări care fusese un partener al Franței. România mersese categoric pe mâna Franței în toată perioada interbelică. Or, asta nu era în măsură să te pună într-o lumină favorabilă în ochii lui Hitler. Ion Antonescu a venit și a încercat să schimbe politica. Și a reușit. Nu știm în ce măsură el era mai curând pro-nazist decât ar fi fost pro-Anglia sau Franța. Dar astea sunt întrebări retorice, pentru că nu convingerile lui ca om ne interesează, ci acțiunile lui Ion Antonescu în calitatea lui de conducător al Statului român. În perioada interbelică, Ion Antonescu nu e cunoscut ca fiind un pro-nazist, nici pe departe. Spre deosebire de Antonescu, Ionel Brătianu a negociat doi ani, până a-i convinge pe francezi, pe ruși, pe englezi, pe italieni să accepte, și acest lucru se vede din tratatele semnate la intrarea în Primul Război Mondial. Din acest punct de vedere, noi am intrat alături de Germania fără niciun fel de bază diplomatică. Este decizia lui Ion Antonescu. Putem să dăm vina și pe Ministerul de Externe, dar trebuie să admitem că suntem în perioada unei conduceri de mână forte.

Dezastrul de pe Frontul de Est

Să aruncăm o privire și pe front și să vedem ce s-a întâmplat în URSS, cu momentele decisive de la Stalingrad și Kursk. Ce s-a întâmplat ulterior și în ce măsură mai puteau spera nemții să schimbe deznodământul războiului?

În 1943 au loc două mari mișcări pe Frontul de Est. În primul rând, a fost victoria sovietică de la Stalingrad. Faptul că germanii n-au reușit acea campanie de la Stalingrad, iar rușii, în cele din urmă, la începutul anului 1943, au avut câștig de cauză și au luat prizonieri sute de mii de germani, inclusiv pe mareșalul Paulus, a fost un prim moment care a înclinat soarta războiului de partea lui Stalin. În al doilea rând, în vară a avut loc celebra bătălie de tancuri de la Kursk, cea mai mare bătălie de tancuri din istorie, pe care rușii de asemenea au câștigat-o. Așadar, din vara anului 1943 armata sovietică era în contraofensivă. Lucrul acesta devenise evident și din acest motiv, Regele, cât de tânăr era el, a devenit purtătorul de drapel al celor care doreau o ieșire din această situație dezastruoasă. Mareșalul Antonescu, repet, ar fi putut el întoarce armele, doar că a preferat să n-o facă. El s-a considerat legat de un cuvânt de onoare de Hitler, ceea ce fără îndoială că era. Deci, din acest punct de vedere, îi rămâne măcar calitatea de a-și respecta cuvântul dat, dar cuvântul lui dat era perdant pentru țară.

Șah mat la dat de Rege

Momentul 23 august 1944 este unul dintre cele mai controversate din istoria noastră, când Antonescu a fost arestat, iar Regele Mihai și-a asumat rolul de conducător și a decis să întoarcem armele. Aveam și alte opțiuni?

Ion Antonescu este ceea ce se cheamă un conducător de război și și-a asumat de la bun început acest lucru. Era mai puternic în Statul român decât orice altă instituție, inclusiv decât Regele, tânărul rege de 19 ani, în 1940, Mihai. Ion Antonescu avea mult mai multă putere și drept care l-a plasat pe Regele Mihai într-un rol mai curând decorativ și în acest fel a decurs războiul până în august 1944. Din punctul meu de vedere, în acel moment, la 23 august 1944, înlăturarea Mareșalului Antonescu a fost singura soluție la o problemă care era extrem de complicată. Știm astăzi că Regele Mihai n-a fost singur, ci a avut de partea lui ofițerii Armatei Române.

Cum a reușit un rege atât de tânăr și lipsit de experiență să-i convingă pe ofițerii importanți să i se alăture, după ce i-au fost fideli lui Antonescu și au luptat atâția ani alături de el?

Poate că pentru mulți a fost o surpriză. E adevărat, am avut și cazuri, insignifiante poate, când ofițeri de diverse grade au preferat să continue de partea nemților, dar Armata română, în imensa majoritate a corpului ofițeresc, a fost pe deplin loială Regelui imediat. Dacă mă întrebați, cred că această schimbare a efectuat-o războiul ca atare. Antonescu avea toată puterea în 1940, doar că războiul a decurs contrar așteptărilor sale, acest lucru fiind evident și la București. Chiar dacă el avea toată puterea și avea controlul asupra Armatei, Ion Antonescu nu putea împiedica lumea să afle adevărul. Iar după 1943, lucrurile devin clare.

Regele i-a oferit Mareșalului șansa de a continua în fruntea Armatei cu condiția să fie el cel care dădea ordinul de întoarcere a armelor. Ne-ar fi ajutat cu ceva amânarea acestui moment?

Regele Mihai i-a propus lui Antonescu să fie el însuși cel care întoarce armele pentru că eram într-o situație disperată. Armata sovietică era deja pe teritoriul țării și planul de rezistență pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați, gândit de Mareșal, putea să amâne apropierea sovieticilor de București, dar nu se știe în ce măsură o puteau înlătura cu totul. Deci putem accepta că amâna înaintarea sovietică, dar era o problemă de timp până când ajungeau la București. Or, nu era în interesul nostru ca stat ca sovieticii să intre în București ca armată eliberatoare. Din acest motiv, eu cred că gestul Regelui Mihai de a-i da acest ultimatum Mareșalului Antonescu – ori întorci dumneata armele, ori te arestăm –, asta a fost cea mai evidentă soluție, poate chiar singura soluție într-o problemă extrem de complicată în care se afla Statul român. Și e de notat atât faptul că Regele Mihai a avut curajul de a face acest gest, cât și faptul că Armata Română i-a fost pe deplin loială.

*Interviul integral poate fi citit în „Weekend Adevărul“, apărut chiar pe 23 august. Ziarul poate fi găsit la toate chioșcurile de ziare.