Interviu cu scriitorul Dinu Săraru acordat lui Ionuț Vulpescu

Interviu cu scriitorul Dinu Săraru acordat lui Ionuț Vulpescu

„De ce D.R. Popescu este cea mai mare pierdere în plan uman, când și cum a iertat trădările lui Eugen Barbu și cât de mare a fost bucuria împăcării cu Nicolae Manolescu, aflăm chiar de la Dinu Săraru, într-o întâlnire despre credință, sacrificiu și curaj”.

Ionuț Vulpescu

RADOR – 9 ianuarie

Interviu cu scriitorul Dinu Săraru, acordat lui Ionuț Vulpescu

RADOR (9 ianuarie) –
Ionuţ Vulpescu: Cronicar de teatru, redactor, ziarist, director de teatru, și nu în ultimul rând om de cultură. Astfel l-am putea descrie succint pe invitatul de astăzi, domnul Dinu Săraru, o figură de prim plan a publicisticii, literaturii și a teatrului românesc. La doar 18 ani Dinu Săraru era deja angajat ca reporter la Societatea de Radiodifuziune, apoi ca redactor la redacția Cultural timp de aproape un deceniu. După 1960 a fost secretar general de redacție la revistele ”Secolul XX”, ”Scânteia Tineretului” și ”Luceafărul”. De asemenea a fost șef al publicațiilor și al Redacției Culturale a Televiziunii Române din 1969 până în 1977. După 1970 Dinu Săraru a devenit un scriitor cunoscut grație romanelor sale, care i-au asigurat un loc important în istoria literaturii române. Este vorba despre romanele ”Niște țărani”, 1974, ”Clipa”, 1976, respectiv ”Dragostea și revoluția”, 1981. De asemenea amintim ”Crimă pentru pământ”, 1997, ”Ciocoii noi cu bodyguard”, 2004, ”Ultimul bal la Șarpele roșu 2015”. Dinu Săraru a fost deopotrivă director și fondator al mai multor reviste și publicații culturale, dintre care revista ”Clipa”, 1991, revista ”Renașterea civilizației rurale românești” și ziarul ”Țăranul român”, 1999. Începând cu 1998 înființează Fundația Națională pentru Civilizație Rurală ”Niște țărani” al cărei președinte este și astăzi. În urmă cu mai mulți a publicat un volum de dialoguri cu jurnalistul Vartan Arachelian, care se intitulează ”Jurnalul unui personaj controversat”. Aș începe dialogul nostru de la acest titlu. De ce este Dinu Săraru un personaj controversat? Care sunt controversele vieții dumneavoastră?
Dinu Săraru: Biografia mea toată este o biografie a unui personaj reprezentând faptul că epoca pe care am traversat-o până la 90 de ani a fost o epocă controversată din punct de vedere social, politic, cultural și până la absurdul adus la esență. Tot adevărul acestei biografii este literă de lege pentru mine și este literă de Biblie pentru mine, pentru că nu este niciun cuvânt în acest memorial al unui manager care să nu fie acoperit de cea mai crudă, cruntă și desăvârșită condiție umană și biografică. Și atunci eu însumi am reprezentat controversele epocii care m-a dus până la vârsta de 90 de ani. Ar trebui să lupt în toată viața mea cu toate împotrivirile care s-au așezat în fața unui om, care credea și a avut voința să spună că se poate. Și această credință în acest se poate a fost încărcată de piedici incredibile. În această biografie, care începe cu romanul ”Niște țărani” și care continuă cu ”Clipa” există un capitol intitulat ”Frica” și mă ridic în toată biografia mea de la această expunere, care se află în volumul al doilea al celei de-a doua cărți a mea. Am fost în subconștientul meu marcat întotdeauna de frica experienței care s-a petrecut în romanul ”Clipa”.
Ionuţ Vulescu: Deci personajul Dumitru Dumitru este experiența dumneavoastră, e biografie, propria biografie, cele trei luni de detenție dintre iunie și septembrie.
Dinu Săraru: La canalul Dunăre-Marea Neagră. Acolo se află esenţa adevărului vieții mele în care lozinca fost: gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul.
Ionuţ Vulescu: Spuneţi de frică. Ați învățat atunci să nu vă mai fie frică sau frica este un sentiment nu neapărat paralizant, dar care v-a urmărit după aceea toată viața?
Dinu Săraru: Aţi pus o întrebare fundamentală. Am învățat să-mi fie frică și m-am luptat împotriva acestei frici toată viața mea, dar subconștientul meu a fost marcat de sentimentul fricii, fricii opresiunii, frig izolării, fricii detenției, fricii accesului la libertate.
Ionuţ Vulescu: Mai multe controverse credeți că se leagă de numele dumneavoastră înainte de 1989 sau după revoluție?
Dinu Săraru: Cele mai multe controverse sunt înainte de revoluție, înainte de revoluție. Revoluția n-a făcut decât să scoată la iveală bătălia mea cu frica. Dar am început din secunda în care la 13 noiembrie 1950, în veacul trecut am fost angajat reporter la Radio, de atunci am trecut biografia mea. Am avut noroc și de mentori foarte învățați, care m-au iubit şi care m-au dăscălit, ca Alexandru Balaci, ca Mihnea Gheorghiu, ca Valentin Lipatti, și le datorez foarte mult. Doar și iei la rândul lor au trecut prin momente în care frica i-a făcut să mă trădeze într-un fel sau altul, dar eu i-am iertat, pentru că iubirea față de ei și experiența mea personală m-a învățat că ei au fost supuși la rândul lor acestui sentiment al fricii.
Ionuţ Vulescu: Înainte de 1989 forța scriitorilor, marilor scriitori era enormă. Uniunea Scriitorilor era o structură de rezistentă. Publicațiile culturale contau și erau citite. Romanele marilor noștri scriitori și volumele de poezie erau difuzate în zeci de mii de exemplare. Ce-i unnea, ce îi făcea atât de puternici pe scriitori înainte de 1989 și ce i-a dezbinat după după revoluție?
Dinu Săraru: A fost o solidaritate subconștientă, care i-a pus pe aceeaşi baricadă pe scriitorii adevăraţi, care au înţeles ca să cedeze prin compromisuri de epocă, de etapă, dar ca să apere marile valori ale moralei, culturii mari. Şi atunci s-a manifestat această solidaritate subconştientă./lapadat/ După ’90, această solidaritate s-a pierdut, a apărut însingurarea, a apărut izolarea, a apărut, cum să spun eu, cedarea în fața greutăților care s-a revarsă asupra întregii societăți….
Ionuţ Vulpescu: Materiale, mai degrabă, sociale….
Dinu Săraru: Şi sociale, şi politice, şi morale, mai ales, și trebuie să vă spun că a apărut însingurarea. Astăzi, îmi dau seama că societatea românească se scufundă în pierderea identității naționale de credință și de suflet. Este cel mai mare…, cea mai mare dramă pe care o trăiește societatea românească, această scufundare în pierderea identității naționale. Suntem, cum să spun, o colonie, care se joacă cu sufletele noastre și cu cei mici, cum îi numea Iorga, /…/ săraci, pentru că o casă politică, politicianistă, care cedează absolut, poartă, cum să spun, obligațiile ei morale față de destinul unei întregi geografii spirituale. Această societate este /minată/ de pierderea identității şi ceo mici sunt jertfiţi întotdeauna acestei sărăcii și acestei uitări. Nu există, după părerea mea, un om politic astăzi capabil să fie apostol, capabil să se sacrifice el pentru cei mici, care erau numiți așa de….
Ionuţ Vulpescu: De ce umiliți și obidiți, cum zice Dostoievski.
Dinu Săraru: Da, umiliți și obidiți, care se scufundă sub jugul ignoranţei celor care se îmbogățesc în fiecare secundă, dincolo de pandemie, dincolo de, cum să vă spun eu, de amenințarea acestei acestui flagel. Dincolo de tot se uită de o întreagă geografie spirituală, pentru ca să se îmbogățească niște oameni, ca să se prăbușească cei mici în sărăcie, să fie jertfiți sărăciei.
Ionuţ Vulpescu: O să vă mai întreb despre relaţia politicului și a culturii. Sunteți fiu de boier și proveniți dintr-o familie boierească, dar cu toată acestea mărturisiți adresea, inclusiv în acest volum, că sunteți un om de stânga, ba chiar
spuneţi şi despre bunicul dumneavoastră că era un om de stânga, și un democrat, în ciuda faptului că era boieri. Cum se explică această orientare de stângă la un om născut și crescut într-o tradiție boierească?
Dinu Săraru: Tradiție boierească este a unor eroi ai războielor de neatârnare şi de integritate. Bunicul meu, boier de ţară, boier de Oltenia de sub munte, s-a întors de la Smârdan cu piptul plin de decoraţii şi rănit, şi a rămas în sufletul lui legat de țărani și de, cum să spun, sufletul țărănesc./pvelisar./ Nu s-a desprins din mijlocul lor. Tatăl meu a plecat, învățător înscris în partidul Național Țărănesc al lui Mihalache, și a fost un partid de stânga, și a murit ca un erou, înmormântat cu onoruri naționale la Chișinău, după împrejurări tragice, și înmormântat în Cimitirul Central Ortodox. Care, după ’90, a fost spulberat de puterea care ar fi trebuit să apere mormântul acestui erou. Și când ne-am dus cu grigore Vieru, cu Ungureanu, ministrul culturii, cu /…/, secretarul Uniunii Scriitorilor, cu primarul orașului Chișinău, ca să găsesc mormântul tatălui meu, nu mai era nimic din el. Și directorul cimitirului nu știa nici românește. Tocmai exact când eu trebuia să mă bucur de întoarcerea oaselor eroului Săraru Constantin, locotenent-erou, și nu am mai putut să îi găsesc oasele, am fost decorat de Regele Mihai I, la 9 ani, cu medalia… la 10 ani, cu medalia „Fiului unui erou al reîntregirii naționale”, de stânga, și am rămas de stânga. Am rămas toată viața de stânga. Și nu îmi imaginez o altă poziție decât de stânga. Că stânga îi reprezintă pe cei mici, și umiliți, și obidiți, și așa se justifică neamul meu de boiernaș de țară, eroi ai neamului românesc și al credinței creștine românești. Am fost în credința creștină ortodoxă românească, a fost idealul suprem și argumentulk suprem al identității naționale în acest spațiu geografic în care s-a petrecut viața lor. Așa am fost și eu, cum să vă spun, și am rămas în sufletul meu de stânga. Niciun mare scriitor din lume nu a fost altfel decât de stânga; de la /Tolstoi/, care era mai cu un veac sau cu două veacuri mai bătrân decât Nicolae Țarul Rusiei, nu a mai fost mai democrat și mai de stânga ca /Tolstoi/, care este Dumnezeul literaturii mondiale. Și în toatpă literatura lumii, marii scriitori care m-au ghidat pe mine au fost toți de stânga, cum a fost în epoca modernă Camus, de pildă, și Hemingway, și /Faulkner/, și mari scriitori mondiali care au cucerit lumea. Au fost întotdeauna reprezentanții sufletești ai celor mici.
Ionuţ Vulpescu: Și în România?
Dinu Săraru: Și în România a fost Rebreanu reprezentantul lor cel mai de seamă, și Sadoveanu, și Eminescu nu mai vorbesc, și marele Caragiale, pe care eu îl consider cel mai mare scriitor român, prozator, și ca atitudine, ca concepție, un om de stânga care a simțit nevoia, la un moment dat, să se izoleze din țară și să se retragă la Berlin, și să fie aduse oasele lui și înmormântate la Bellu. Deci, tot ce avem mai scump în literatura română este de stânga și este în apărarea celor mici și nedreptățiți.
Ionuţ Vulpescu: L-ați pomenit pe Caragiale. Ați condus în două perioade diferite, în două lumi, una înainte de Revoluție, una după Revoluția, ați avut direcția a două teatre extrem de importante pentru cultura românească. Teatrul Mic, între două cutremure, cum se zice, între 1977 și momentul Revoluției…
Dinu Săraru: Da, /…/…
Ionuţ Vulpescu: Exact, și Teatrul Național din Bucureşti „ion Luca Caragiale” în anii 2000. Aș vrea să facem o paralelă între aceste două momente. Încă o dată, două lumi care sunt opuse. Momentul Teatrului Mic, care a însemnat, emisiunea noastră se cheamă cumva avangarda, „Avandarga cu Ionuţ Vulpescu”, a fost un moment de avandargă în cultura română…
Dinu Săraru: Așa e, cel mai important…
Ionuţ Vulpescu: Dacă ne gândim la „Richard al III-lea” cu Iordache, la Pirandello, „Maestrul și Margareta”, „Niște țărani”, care s-a montat atunci. Startul regizoral al unor mari nume din cultura noastră, o pleiadă de actori extraordinari. Pe final, după ce Iosif Sava nu mai avea… fusese interzis la Televiziunea Română, l-ați invitat la Teatrul Mic și au avut loc niște serate extraordinare în ’88-’89, de poezii…
Dinu Săraru: Și el recunoaște că a fost disident, pentru că eu i-am garantat disidența.
Ionuţ Vulpescu: Haideți să vorbim un pic despre fenomenul Teatrului Mic din acea perioadă.
Dinu Săraru: Vreau să vă spun că Fenomenul Sărindar s-a datorat unui mare regizor și unui mare om de teatru care a fost Michaela Tonitza și Cătălina Buzoianu, ca regizoare.
Ionuţ Vulpescu: Michaela /…/ și Ștefan Iordache.
Dinu Săraru: Și Ștefan Iordache. Și Valeria Seciu. Ei au fost actorii principali ai acestui Fenomen Sărindar. Și am scris un roman dictat, orb, la mașina de scris, și romanul se numește „Ura din ochii vulpii” sau Marea dezamăgire a Teatrului Mic./asalar / Să știți că și atunci am apelat la compromisuri, așa-zise compromisuri, că v-am spus, în familia lui Ceaușescu era un tânăr foarte învățat, și foarte civilizat și foarte citit, matematician, altfel, și care a fost de la grădiniță îndrăgostit de o fetiță cu care a stat în bancă, Donca Mizil, și ei, când m-am dus ca să apăr maestrul și mai…
Ionuţ Vulpescu: Vorbim de Nicu Ceaușescu.
Dinu Săraru: Nicu Ceaușescu. Nicu Ceaușescu a venit, şi pe poziţia lui de fiu al dictatorului, cu Donca Mizil la vizionarea spectacolului; noaptea s-a urcat pe scenă și a îmbrățișat actorii și a fost un gest extraordinar: fiul unui dictator care era de stânga.
Ionuţ Vulpescu: Despre ce piesă vorbiți?
Dinu Săraru: „Maestrul și margareta”.
Ionuţ Vulpescu: Despre „Maestrul şi margareta”, în regia Cătălinei Buzoianu.
Dinu Săraru: Da. Şi după aceea a fost „Ivona, principesa Burgundiei” și pe urmă a fost… Tot așa, am /…/ la ei, și pe urmă a fost „Richard al II-lea” și care a fost unul din marile spectacole împotriva dictaturii și împotriva autocrației.
Ionuţ Vulpescu: Cu Ștefan Iordache în rolul principal.
Dinu Săraru: Cu Ștefan Iordache în rol principal. Şi, tot aşa, a trebuit să apelez la familia tânără din Ceauşescu, şi a venit primul adjunct al culturii, care era Ion Traian Ștefănescu, un intelectual de mare clasă, și cu Zoe Ceaușescu și au văzut spectacolul. Si Zoe Ceaușescu a îmbrățişat actorii pe scenă și a apărat spectacolul. Acestea au fost marele compromisuri ale mele şi care au fost, dacă vreți, controversele biografie mele.
Ionuţ Vulpescu: Ne întoarcem la titlul cu Arakelian.
Dinu Săraru: Arakelian.
Ionuţ Vulpescu: A mai fost un moment foarte important legat de o montare a lui Silviu Purcărete cu „O scrisoare pierdută”, chiar în preajma revoluției.
Dinu Săraru: Chiar în preajma revoluției. Am fost… Am vrut să demonstrez că Teatrul Mic nu este un teatru subordonat dictaturii, dimpotrivă, şi am găsit în Silviu Purcărete, și în scenograf, și în actori și în ăsta…, o solidaritate extraordinară și pe acest fenomen Sărindari s-a produs și primul atac împotriva dictaturii din România. Asta e culmea acestei biografii controversate.
Ionuţ Vulpescu: Sărindar este chiar locul unde erau publicațiile de stânga, pentru că am vorbit de stânga politică. „Adevărul” și „Dimineața”, din păcate, chiar vizavi de Teatrul Mic, clădirea aceea a fost demolat, nu mai există astăzi și nimeni nu a putut să o salvez.
Dinu Săraru: Da, şi să vă dau… Pe această scenă s-a demontat pentru prima dată un spectacol la care au participat ca, cum să spun, represalii, procurorul general al României, procurorul Capitalei, conducerea partidului întreg, întreg pentru că a fost o surpriză uriașă pe scena asta care se lupta împotriva dictaturii a fost demontată chiar dictatura, iar…
Ionuţ Vulpescu: Era o parabolă, înfățișa totul drept o…
Dinu Săraru: Da, da.
Ionuţ Vulpescu: Cu Leopoldina Bălănuță, care ducea un rol în travesti extraordinar și era o demitizare cumva a regimului politic.
Dinu Săraru: Da, aşa e. /ilixandru/pvelisar
Ionuţ Vulpescu: De ce credeţi că, dintre toţi oamenii de cultură, cei mai iubiţi sunt actorii? Mai mult decât scriitorii, mai mult decât artiştii plastici, mai mult decât compozitorii, actorii sunt cei mai iubiţi de către marele public.
Dinu Săraru: Pentru că am avut o generaţie de actori în veacul XX şi la începutul veacului XXI de mari conştiinţe actoriceşti şi artistice şi iată mari valori morale care au depăşit chiar pe scriitorii din /epocă/.
Ionuţ Vulpescu: Deci conştiinţa lor morală.
Dinu Săraru: Da, şi aveau o popularitate extraordinară în rândul celor mai largi mase. Şi să ştiţi că aţi făcut o observatie excepţională: ei au fost cei care au demonstrat conştiinţa identităţii naţionale, conştiinţa credinţei în religia creştin-ortodoxă şi cei care au fost purtători de cuvânt şi apostoli, în cel mai deplin înţeles al cuvântului.
Ionuţ Vulpescu: După 10 ani în care aţi condus Teatrul Mic, ce simţiţi când vă gândiţi la momentul ianuarie 1990, când a trebuit să părăsiţi Teatrul Mic?
Dinu Săraru: A fost un moment cumplit din biografia mea. A trebuit să îmi plătesc, cum a spus Valeria Seciu, singur, să plătesc singur pentru că am tras actori după mine, în aventura mea spirituală antidictatorială şi de stânga. Şi actorii aceştia mari, în frunte cu Ştefan Iordache şi Carmen Galin, au părăsit chiar Teatrul Mic o dată cu mine. Şi am trăit din nou sentimentul fricii pe care l-am descris în volumul doi din romanul al doilea al meu „Clipa”.
Ionuţ Vulpescu: Cum v-aţi simţit atunci, în ianuarie ’90, nedreptăţit, v-aţi simţit singur, trădat?
Dinu Săraru: M-am simţit singur şi trădat. Şi în pericol de a mă întoarce la canalul Dunăre-Marea Neagră.
Ionuţ Vulpescu: Deşi nu mai era o lume care să amintească de asta.
Dinu Săraru: Nu, nu.
Ionuţ Vulpescu: S-a întors din nou frica.
Dinu Săraru: Absolut!
Ionuţ Vulpescu: Sentimentul fricii.
Dinu Săraru: Sentimentul fricii. Sentimentul fricii l-am trăit extraordinar de…
Ionuţ Vulpescu: Ce v-a dezamăgit cel mai tare în momentul acela?
Dinu Săraru: Faptul că s-a putut petrece în țara asta o trădare a conștiinței naționale și a identității naționale care acum se scufundă, asta este… Se scufundă. Cel mai mare pericol care amenință identitatea națională e scufundarea acestei identități, pierderea acestei identități, pierderea valorilor aceste identități naționale și creștin-ortodoxe, pentru că la noi – să știți, domnule ministru – că identitatea națională s-a întemeiat pe credința creștin-ortodoxă care ne-a ținut în picioare.
Ionuţ Vulpescu: 10 ani după aceea ce ați revenit și aţi preluat Tearul Național din București./ilixandru/pvelisar
Dinu Săraru: Aşa. Şi să vă spun, a fost cea mai mare ambiţie a mea să joc „Apus de soare” și a fost un moment de teatru extraordinar la care, alături de șeful statului, care era un om de stânga, un intelectual de stânga, a venit patriarhul României, mitropoliții toți și episcopii toți și au asistat la premieră. Iar Patriarhul Teoctist, care era…/…/ și iubit de întreaga suflare creștină românească a spus: domnul Săraru, a fost acest spectacol cea mai frumoasă liturghie la care am participat.
Ionuţ Vulpescu: În 2004 v-ați dat demisia din postul de director al Teatrului Național, odată cu plecarea profesorului Răzvan Theodorescu de la Ministerul Culturii. S-a zvonit atunci că ați demisionat pentru a nu fi demis din funcție de către noul preşedinte Traian Băsescu. Este adevărat lucrul acesta?
Dinu Săraru: Așa e, da, e adevărat, e adevărat că nu am vrut să îi dau satisfacție unui om care a trădat, după părerea mea, interesele, și siguranța, și interesul național. Acel om…
Ionuţ Vulpescu: Fusese și episodul acela cu statuia lui Caragiale din perioada de mandat, de primar al lui Traian Băsescu….
Dinu Săraru: Da, bineînțeles, și am avut o controversă și cu el. Și, ca să nu fiu în situația să fiu demis, am plecat eu înainte.
Ionuţ Vulpescu: Deci, sunteți împăcat, ați făcut ceea ce trebuia să faceți în acesl moment.
Dinu Săraru: Da, am fost împăcat în acel moment.
Ionuţ Vulpescu: Scrieți în ultimele… și pe blogul pe care îl țineți la „Adevărul” și în ultimele cărți scrieți foarte mult despre locul dumneavoastră de naștere, scrieți despre Slătioara. Ați făcut și o fundație în urmă cu 23 de ani. Care e miza fundației, de ce ați vrut să faceți această fundație și de ce vă refugiați mereu în aceste amintiri despre Slătioara?
Dinu Săraru: Pentru că Slătioara a fost… Eu m-am născut la Râmnicu Vâlcea, la spiral, dar viața mea se leagă de Măgura Slătiorului, de Biserica Creștin Ortodixă a Slătiorului, de sărbătorile, de calendarul creștin, de biografia mea de creștin. Sunt, vă spun, dpmnule ministru, că sunt convins că datoria mea, dacă s-a împlinit prin ceva, a fost prin faptul că eu cred în Dumnezeu și cred în singura nădejde care mi-a mai rămas acum: Dumnezeu.
Ionuţ Vulpescu: Cultura în România trece de aproape doi ani printr-o perioadă extrem de dificilă. Subfinanțarea, cauzată mai mult sau mai puțin de contextul pandemiei, a dus lumea culturală la limita subzistenței.
Dinu Săraru: Așa e.
Ionuţ Vulpescu: Dvs. ați mai trăit o perioadă dificilă a culturii, mă refer aici la perioada comunistă, înainte de Revoluție, când cenzura îngreuna și uneori împiedica desfășurarea firească a acestui sector. Considerați că impedimentele de azi – subfinanțarea, indiferența guvernanților, tratarea culturii ca domeniu periferic – reprezintă niște piedici mai mari chiar decât piedicile impuse de cenzura comunistă? Cu alte cuvinte, este mai greu astîzi să avem o cultură performantă decât era atunci, pe vremea cenzurii? Ce credeți despre aceste două pericole?
Dinu Săraru: Ați făcut o observație pentru care vă felicit. E mai greu astăzi decât sub cenzură. E mai periculos. Este sub imperiul fricii, pentru că este rezultatul unei inculturi, unei subdezvoltări alfabetice a clasei politicianiste. Este mult mai grav, mult, mult m,ai grav, mult mai grav și mai periculos pentru identitatea națională ce se petrece acum. Și să știți că va fi foarte greu, în timp, în timp istoric, să ne regăsim echilibrul care să păstreze identitatea națională și prin alfabetizarea, cum să zic, alfabetizarea clasei politice. Vă dați seama că oricât de, cum să spun, condamnabilă ar fi – dar nu este, că dacă ar fi condamnabilă ar fi măcar ceva – dar nu este nici ignorarea. Ignorarea /…/ brătienilor prin noi înșine, este un act de înaltă ținută intelectuală./asalar
Ionuţ Vulpescu: În relația cu cenzura, cum au fost cărțile dumneavoastră? Ați fost un răsfățat al epozii sau cărțile dumneavoastră au avut probleme grave? Cum considerați că a fost?
Dinu Săraru: Am avut la „Clipă”, la „Niște țărani” a fost oprit roman foileton, datorită unui denunț că descriu colectivizarea ca fiind forțată și supusă presiunii securității, și a fost oprit romanul. Şi după ce l-am terminat, în conducerea comunistă au fost trei oameni, care erau intelectuali. Unul era Cornel Burtică, fiu de țăran din /…/ şi care avea un cult al istoriei naționale și al identităţii naționale, al doilea era Ștefan Andrei, unul dintre marii intelectuali ai acestei țări, posesorul celei mai frumoase biblioteci pe care a avut-o cineva în România, și al /treilea/ Dumitru Popescu, care cu toată îngânfarea lui de Dumitru Popescu-Dumnezeu, cum să vă spun, a creat, acești oameni au creat un climat care s-a manifestat cu mijloacele posibile atunci, favorabile ideii de cultură națională și de identitate națională. Nu, nu pot să trec peste asta, pentru că le-am cunoscut familiile, i-am cunoscut și pe ei.. Şi romanul „Niște țarani” s-a jucat la Teatrul Mic, sub inflienţa lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, care era președinte așa-numitei Comisii ideologice a partidului. Şi vreau să vă spun că filmul „Clipa” a fost apărat de acești trei oameni și a devenit și astăzi, când rulează pe toate televiziunile, așa, cutremurător, că nu își poate cineva imagina că un asemenea film a putut să se producă atunci, în epoca aceea. Dar erau intelectuali cu care puteai să vorbești. Astăzi suntem victimele analfabetismului funcţional.
Ionuţ Vulpescu: Spuneţi-mi un prieten pe care l-ați avut înainte de 1989, din lumea literală sau culturală şi pe care l-ai pierdut după revoluţie, din pricina orientărilor politice diferite./pvelisar
Dinu Săraru: Vreau să vă spun că a fost un prieten care mi-a rămas ca prieten, că am scris şi despre el când făceam și critică teatrală, și critică literară, și când mă manifestam la „Luceafărul”, cu Eugen Barbu, D.R. Popescu, de care sunt nu despărțit, dar nu mai are vocația prieteniei care ne-a legat și în familei, și peste tot. El a fost o pierdere pentru mine și el rămâne o pierdere pentru mine, deși și ieri am vorbit cu el. Dar el este și obosit…
Ionuț Vulpescu: Un mare scriitor, a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor într-o perioadă extrem de complicată, când a apărat breasla literară, cât a putut să o facă…
Dinu Săraru: Așa e, da, cât a putut să o facă…
Ionuț Vulpescu: … și un dramaturg de prim-plan. Deci, Dumitru Radu Popescu e unul din cei care au, să zicem, nu mai aveți același tip de relație pe care o aveați înainte de Revoluție.
Dinu Săraru: Da, eram legați de familie, de soție, de copii, de… și acum am vorbit cu soția lui, Angela, aseară…
Ionuț Vulpescu: Și piesele lui s-au jucat la Teatrul Mic în anii…
Dinu Săraru: Sigur că da, a fost una din piesele extraordinare care s-au jucat la Teatrul Mic. Cum să vă spun, curajoasă cum nu se mai poate…
Ionuț Vulpescu: Și un prieten pe care l-ați avut, tot din lumea literară și culturală, care v-a însoțit, așa, de-a lungul vieții, nu contează că a fost înainte sau după Revoluție, un om care v-a rămas foarte apropiat.
Dinu Săraru: Singurul meu mare prieten – pentru totdeauna și pentru o viață întreagă – a fost Adrian Păunescu, căruia i-am dedicat romanul „Niște țărani” și toate scrierile mele. El este pentru mine prietenul absolut.
Ionuț Vulpescu: Pe cine ați ierta dintre toți cei care puteau să facă mai mult pentru România și nu au făcut?
Dinu Săraru: Pe cine aș ierta… A venit să se împace cu mine un critic literar foarte instruit și foarte… care nu a scris nici astăzi despre mine și care a refuzat să scrie despre mine, și a venit la Slătioara și ne-am împăcat și l-am iertat; se numește Nicolae Manolescu.
Ionuț Vulpescu: Marele critic și profesor.
Dinu Săraru: Da.
Ionuț Vulpescu: … și /istoric literar/. Când v-ați văzut cu domnul profesor?
Dinu Săraru: Păi, acum o lună de zile am vorbit cu el. Dar a venit la Slătioara și ne-am împăcat.
Ionuț Vulpescu: Păi, și el are rădăcini vâlcene…
Dinu Săraru: Da, sigur că da. Este, din păcate pentru mine, care eu am fost victimă a Legionarismului agresiv, fiu dintr-o numire legionară, dar a cerut să se filmeze, să se pozeze cu mine și a apărut în presă, el cu romanul „Niște țărani” și eu lângă el.
Ionuț Vulpescu: Cel mai longeviv critic literar. Rubrica lui de la „România literară” o citeau… când revistele culturale aveau un impact extraordinar.
Dinu Săraru: Da.
Ionuț Vulpescu: Spuneți-mi, care este talentul pe care și l-ar fi dorit să îl aibă Dinu Săraru pe lângă cele pe care le-a avut în această viață? Ce alt talent ați mai fi vrut să aveți, în afară de acesta de a scrie?
Dinu Săraru: La mine se împletest și se amestecă scrisul cu teatrul. Romanele mele toate au fost, toate, cu una sau două excepții, au produs filme și piese de teatru. Pentru că am avut acest talent al dialogului și al reprezentării lumii țărănești cu o vocație care m-a definit. Am o carte la care ţin farte mult, dincolo de „Nişte ţărani” bineînţeles. E o carte care se numeşte „Ultimul ţăran”. Este cartea care închide în ea, cum să zic, închinarea mea faţă de ţăranul român. /asalar
Ionuţ Vulpescu: Aş vrea să ştiu care sunt întâlnirile esenţiale din viaţa lui Dinu Săraru? Cui datorează Dinu Săraru ce este el astăzi? Oamenii care i-au influenţat biografia în modul cel mai important.
Dinu Săraru: Nu sunt oameni, sunt împrejurările vieţii cu care m-am bătut eu să demonstrez că gloria aparţine celor care /…/ mai mult luptă, decât succesul. A fost lozinca fundamentală a vieţii mele. N-aş putea să spun, dar să ştiţi că se leagă de biografia mea ultimă ca scriitor şi om de teatru un intelectual, pe care îl şi numesc duhovnicul meu Varsanufie, căruia îi datorez cele trei romane: „Ura din ochii vulpii”, „Corida” şi marele premiu la Monte Carlo, îi datorez asta, şi am scos acum o selecţie de articole, tablete care sunt dedicate Măgurii Slătiorului, pentru că Măgura Slătiorului a fost universul hotărâtor al biografiei mele crştin-ortodoxe. Şi am fost dator şi rămân dator să spun că Valeriu Râpeanu a fost prietenul permanent, solidar şi cu aproape fiecare rând scris de mine până în ziua de azi. Şi cu el am vorbit şi ieri, şi el e bătrân şi obosit şi neputincios, dar nu mă pot despărţi de el, pentru că el a fost un mare, mare de tot prieten al meu şi în faţa cenzurii şi în faţa partidului.
Ionuţ Vulpescu: Un editor.
Dinu Săraru: Un editor. Îi datorez toată scriitura mea lui, că a fost solidar cu mine şi o diplomaţie rară de mare intelectual. El este cel mai mare exeget al lui Nicolae Iorga. Prietenia cu el a rămas ca o icoană.
Ionuţ Vulpescu: Există în biografia dumneavoastră vreun compromis la care să vă gândiţi şi pe care n-aţi mai vrea să-l faceţi, gândindu-vă aşa retrospectiv acum? Am amintit câte ceva din perioada când aţi fost director la Teatrul Mic. Este vreun moment anume la care vă gândiţi şi care v-a rămas?
Dinu Săraru: Nu ştiu dacă există aşa ceva, dar cred că aş fi în stare s-o iau de la început.
Ionuţ Vulpesc: /…/ Când credeţi că v-aţi simţit cel mai liber? Când aţi avut capitalul ăsta de libertate şi când această libertate a fost necesară, dar nu suficientă ca să fiţi fericit?lcoman/pvelisar
Dinu Săraru: Am fost fericit să trăiesc împlinirea unui vis pe care nu l-am nutrit. Eu am fost directorul „fenomenului Sărindar” și am fost cu toate frica, cu tot consumul nervos, cu toată bătălia, cu prostia cu îngâmfarea, cu oportunismul, cu trădarea, cu înşelăciunea. Au fost momente la Teatrul Mic care nu au putut să egaleze niciodată, dar nu m-am gandit să mă urc pe scaunul pe care a stat Ion Ghica și Caragiale. Şi să știți că o coincidență care mă obsedează și acum este că m-am născut în aceeaşi zi și la aceeași oră din noapte în care s-a născut I.L. Caragiale.
Ionuţ Vulpescu: De ce credeți că mediul politic românesc e în general imun sau ignorant față de cultură? Aţi simțit vreodată în cariera dumneavoastră că a fi om de cultură înseamnă să rămâi în avangardă față de mediul politic?
Dinu Săraru: Da. Am simţit de nenumărate ori, da, dar nu am izbutit să răzbesc. Au fost momente iluzorii când…
Ionuţ Vulpescu: Ce credeți că s-a schimbat cel mai bine în România în ultimii 30 de ani? Reforma sau o idee, ceva care s-a schimbat în bine radical față de ce era înainte de 1989.
Dinu Săraru: S-a schimbat ideea de speranţă, dar din păcate, pe măsură ce a trecut timpul, și ideea de speranță s-a prăbușit. S-a prăbuşit… Gheran, care s-a consacrat operei lui Liviu Rebreanu, și-a scris pe piatra mortuară o singură inscripție: „Fereşte-mă, Doamne, de mai rău!”. Adică, ce poate să fie ‘să te der Dumnezeu de mai rău’ decât de moarte! Şi am scris un articol, o tabletă în care am spus că această lecție pe care ne-o dă Gheran , care e un scriitor cu vocația rebraniană, a ajuns să și semene cu Rebreanu. Atât de devotat a fost editării operei lui Rebreanu. Să scrie: „Ferește-mă, Doamne, de mai rau!”.
Ionuţ Vulpescu: Ce înseamnă, cum credeți că se simt scriitorii, oamenii de cultură, în general, creatorii în pandemie? Ce înseamnă pandemia pentru un creator?
Dinu Săraru: S-au însingurat, s-au izolat, s-au îngrădit într-un cerc restrâns și egoismul care, până la urmă, mustește în fiecare om, și-a găsit expresia în această însingurare, și în această izolare și în această – cum să spun – bucurie pe care mi-o faceți dumneavoastră să veniți la mine, un om atât de tânăr, și atât de învățat și care ați făcut școala teologică, unde s-a învățat foarte multă carte şi filosofie și să îmi dați sentimentul că sunt și eu vizitabil și, cum să spun, accesibil la societate. /ilixandru/pvelisar
Ionuț Vulpescu: Deci, însingurarea credeți că e boala cea mai rea din pandemie.
Dinu Săraru: Da, cea mai rea, da.
Ionuț Vulpescu: Când ați fost în biografia dumneavoastră în avandargă? Când credeți că a fost momentul de vârf al avandargei lui Dinu Săraru?
Dinu Săraru: Trei momente au fost când cred eu că am avut curajul să joc „Maestru și Margareta” și să joc „Scrisoarea pierdută”. Dar s-a plătit atât de scump secunda aia de fericire că am putut să fiu eu însumi în secunda în care la Teatrul Mic s-a jucat și „Maestrul și Margareta” și „Scrisoarea pierdută”, denunțare atât de savantă și de cutremurătoare a dictaturii.
Ionuț Vulpescu: Deci, „Maestrul și Margareta”, „O scrisoare pierdută”, ambele sunt legate de Teatrul Mic. Și vorbeați de trei momente. Un al treilea?
Dinu Săraru: Un al treilea a fost ambiția mea de a aduce tineretul la teatru și eu am adus și la Teatrul Mic, pentru că stătea noaptea, de la Capșa până la casa de bilete, dormeau cu chitarele, și cu umbrele, și cu ploaia, ca să apuce bilete la „Niște țărani”, și la „Maestrul și Margareta”, și la „Ivona principesa Burgundiei”, și am adus tineretul și la Teatrul Național, cu piesa cu marii actori Beligan, și Dinică, și Moraru.
Ionuț Vulpescu: „Take, Ianke și Cadîr”.
Dinu Săraru: „Take, Ianke și Cadîr”.
Ionuț Vulpescu: Pentru că ați evocat trei moment ede avangardă Dinu Săraru, vă rog acum, pentru că acesta e formatul acestor dialoguri, să enunțați trei idei, trei idei revoluționare care pot produce o schimbare în evoluția societății românești și în reconstrucția ei. Trei idei care să ducă România mai departe.
Dinu Săraru: O idee: întoarcerea la carte, întoarcerea la carte, întoarcerea la cultură, întoarcerea la lectură, întoarcerea la filosofie, întoarcerea la istoria noastră – asta ar fi o mare, mare idee. Dar cineva ar trebui să fie apostolul acestei cauze.
Ionuț Vulpescu: Deci, aceasta ar fi o primă idee – întoarcerea la carte.
Dinu Săraru: Întoarcerea la carte. Și a doua idee ar fi întoarcerea la limba română, la limba română adevărată, curată, la limba română care să ne păstreze identitatea în lume. Noi acum suntem și o colonie a limbii engleze. Este, cum să vă spun eu, e o iluzie că mă adresez culturii franceze, dar cultura franceză își apără limba franceză. Și este o lecție la care se ajunge foarte greu.
Ionuț Vulpescu: Prima e întoarcerea la carte, a doua e întoarcerea la limba română. Și a treia?
Dinu Săraru: Aș spune întoarcerea la Biserica Ortodoxă Română și la faptul că să creadă lumea că nu ne poată apăra astăzi decât Dumnezeu. Este aşa o tărie decât o are BOR. Dar e greu şi asta, întoarcerea la gândul că singurul nostru aliat în lupta cu viaţa şi cu toate endemiile cu putinţă e Dumnezeu. /asalar
Ionuţ Vulpescu: O ultimă întrebare legată de acest moment al pandemiei şi al acestei lupte cu boala. Frica de moarte sau dragostea de viaţă? Ce vi se pare că s-a ivit mai mult în conştiinţa oamenilor în această perioadă?
Dinu Săraru: Frica de moarte. Se moare atât de uşor în această ţară şi în această lume. E incredibil, nu mi-am putut imagina că se moare atât de uşor, se poate muri atât de uşor şi se poate plăti atât de scump viaţa cu moartea.
Ionuţ Vulpescu: Aţi avut în perioada aceasta oameni apropiaţi, pe care i-aţi pierdut?
Dinu Săraru: Foarte mulţi, foarte mulţi şi pe care i-am iubit enorm şi care nu mai sunt şi care mă sărăcesc. M-au sărăcit, m-au izolat, şi în familie, şi în prietenii mei. Sunt atât de singur, dacă n-ar fi fata asta care e de faţă cu noi şi soţia asta, ea şi Ruxandra, dar cele trei, eu n-aş mai putea trăi. De pildă, vă spun cinstit, am o vârstă şi mă lupt pentru viaţă. Am obosit, am ostenit, mai mult decât am ostenit. Aţi fost o oază de lumină pentru mine, astăzi, aici şi vă leagă în sufletul meu de un act de istorie naţională pe care puţini şi-l pot scrie în biografie. Dar să ştiţi că am obosit, am ostenit să mă lupt pentru viaţă, am ostenit. Dacă nu i-aş avea şi nu i-aş iubi atât de mult pe membii familiei mele, sunt sigur pe lume, dar sunt nopţi întregi când nu pot să dorm de grija lor, că nu pot să fiu mai puternici, să fiu mai puternic, şi să mă batem pentru viaţă. Am ostenit.
Ionuţ Vulpescu: Şi la sfârşit, dacă din ceea ce nu v-am întrebat, aţi vrea dumneavoastră să spuneţi, aveţi ultimul cuvânt, orice gând, orice întrebare nerostită de mine să afle acum răspunsul./lcoman/pvelisar
Dinu Săraru: Să am norocul să mor la mine acasă, aici, în casa mea. Aşa îmi doresc, să fiu împăcat. Să nu trebuiască să fiu rupt de acest spaţiu, de această atmosferă, de această, cum să vă spun, de acest echilibru sufletesc. Să nu mă pună viaţa în altă situaţie, atât îmi doresc. Mari doctori care sunt extraordinari și care s-au străduit în zilele din urmă, cum este profesorul Lascăr, pe care îl iubesc extraordinar și el mă iubește, care e o minune a chirurgiei românești și care are un prieten, o doctoriță atât de mare. Că una e să fii medic și alta e să fii doctor. Un medic este doamna Bartoș, care l-a făcut pe un prieten al vieții mele – Episcopul Gherasim – să ajungă la 99 de ani și trei luni. Vă dați seama. Și această doctoriță, că ea e doctoriță, doctoriță, a stat zilele astea cu mine. Și înainte de a veni dumneavoastră aici i-am spus că veniți aici și s-a bucurat. Și i-am spus să am curajul să vă vorbesc, am doctori mari de tot, mari de tot în toate domeniile. Unii au pierit, ca profesorul Oproiu, de pildă, care a fost o minune a gastroenterologiei românești. Și ca Gherasim, care a creat atâția profesori universitari mari, fiu de țăran și el. Este mai bătrân ca mine, dar este… M-a ajutat Dumnezeu să cunosc în lumea medicală oameni care m-au iubit și care au sărit pentru mine. Și nu știu cum să le mulțumesc. Că, uitați, și pentru asta vă datorez, pentru că i-am pomenit, și Irinel Popescu, toți marii chirurgi./asalar/ Şi Beuran, pe care îl cunosc din școală, din facultatea, din facultatea lui de medicină, care e unul din marii chirurgi generaliști ai ţării acesteia, și doctorița mea de la Slătioara, care e fiu de cântăreţ de biserică, și care este un savant, și care mă cunoaște foarte bine, și cu care vorbim și de trei ori pe zi și o întreb și de ce mi se clatină o geană. Vă daţi seama! Da.
Ionuţ Vulpescu: Eu vă mulțumesc foarte mult pentru acest dialog! Vă doresc multă sănătate şi să ajungeți la vârsta Preasfințitului Gherasim Cristea, ca să îi ajutați pe doctorii pe care i-aţi pomenit. Şi cred că a fost pentru noi un privilegiu că am stat astăzi de vorbă și vă doresc multă sănătate.
Dinu Săraru: Pentru mine a fost – şi pentru cei care au fost martori – a fost o bucurie mare de tot și, cum să vă spun, dacă aș putea să vă însoțesc până acasă la dumneavoastră și la familia dumneavoastră, că avem aceeași extracție comună: fiu de învățător şi de preot.
Ionuţ Vulpescu: Aşa e.
Dinu Săraru: Aşa e.
Ionuţ Vulpescu: Aşa este.
Dinu Săraru: Ne-am întâlnit cu aceaași extracție, cu aceeași educație, cu aceeași cinste și cu același devotament pentru țară.
Ionuţ Vulpescu: Nici eu nu am avut niciodată vreun complex că m-am născut la țară, dar niciodată. Mulțumesc mult!
Dinu Săraru: Asta a fost o familie fericită.
Ionuţ Vulpescu: Mulţumesc mult! /ilixandru

Sursa: rador.ro


populare
astăzi

1 Informații care dau fiori...

2 ALERTĂ România, condamnată să-i plătească 85 de milioane de euro plus dobânzi fostului proprietar rus al rafinăriei RAFO Onești

3 VIDEO Priviți ce „drăcovenie” au scos americanii din „cutia cu maimuțe”

4 Dau și ceilalți? / O mare navă rusă s-a scufundat în Mediterană după o explozie la sala motoarelor / „Ursa Major” era „strategică” pentru Rusia

5 Băiatul lui Ștefan Bănică Jr. povestește cum a fost bătut și umilit: „Mi-a dat pumni în burtă, apoi se lua de mine: de ce plângi, ești fetiță?”