În perioada comunistă, alpinismul se limita doar la Vârful Moldoveanu, cel mai înalt din România. Abia în 1985, cu sprijinul lui Nicu Ceaușescu, fiul dictatorului, s-a realizat prima expediție românească în Nepal.

Constantin Lăcătușu (62 de ani) a stabilit atât de multe recorduri, încât este greu să alegi pe care să le menționezi fără să faci o adevărată listă. Cea mai recunoscută și cunoscută performanță a sa rămâne ascensiunea reușită pe Vârful Everest pe data de 17 mai 1995. De la un tânăr care simțea nevoia să umple golul rămas în urma renunțării la handbalul de performanță la primul român care ajunge pe vârful unui optmiar, Broad Peak, au trecut ani în care încerca să se documenteze din toate sursele despre alpinismul de mare altitudine, care în România nu putea fi testat. „Weekend Adevărul“ a discutat cu alpinistul Constantin „Ticu“ Lăcătușu despre cum a început să practice alpinismul, care era nivelul acestui sport în România comunistă, dar și ce l-a motivat să meargă mai departe atunci când, după ce a atins Vârful Broad Peak, credea că este nevoit să renunțe la alpinism. La câțiva ani după acest moment, alpinistul a reușit că stabilească un nou record, fiind primul român care a urcat pe cele mai înalte vârfuri ale celor șapte continente, completând de fapt „Lista lui Messner“ sau „Cele 7 vârfuri“, dar și să stabilească mai multe premiere românești și mondiale făcând ascensiuni pe mai mulți munți, chiar și virgini, unul dintre aceștia fiind Vârful Europa din Munții Himalaya, pe care l-a și botezat alături de ceilalți alpiniști din echipă.

„Weekend Adevărul“: Cum a început relația dumneavoastră cu muntele?

Constantin Lăcătușu: Fiind din Piatra Neamț, m-am născut cu ochii la munții și am copilărit în acest peisaj, cu munții la doi pași. De mic am făcut sport, respectiv handbal, iar în liceu am fost nevoit să aleg între handbal și școală pentru că antrenamentele coincideau cu orele. Trebuia o dedicație totală într-o parte sau în alta și am ales școala, însă am simțit o lipsă a mișcării, a sportului, a lumii în care intrasem, pentru că practicasem handbalul de performanță la juniori, fiind printre primii pe țară. Deci trebuia să pun altceva în loc, ceea ce în final a fost alpinismul pe care deja îl descoperisem în anii de liceu, dar aveam o idee destul de vagă despre asta pentru că nu aveam acces la informații, iar în Piatra Neamț nu era niciun club de alpinism. Ceea ce știam, aflasem din filme, din cele două-trei cărți care apăruseră și la noi.

Și cum v-ați dezvoltat în acest domeniu?

Am dat la Facultatea de Geologie și Geofizică din București și încă din primul an m-am înscris în primul club de alpinism al Universității, care după un an sau doi s-a și desființat. Acolo am început să fac o pregătire serioasă cu Dan Vasilescu, cu antrenorii emeriți de alpinism, deci cu alpiniști în toată puterea cuvântului. Fiind student la Geofizică, eram mai tot timpul prin Munții Carpați, deci alpinismul ca sport se lega foarte bine cu profesia de geolog. După ce s-a desființat clubul, am rămas cu ceilalți colegi care erau alpiniști, cu antrenorii, iar după terminarea facultății am reușit să înființăm un club de alpinism al geologilor în timp ce lucram la Prospecțiuni Geologice și Geofizice București. În urma unor accidente de muncă, unele chiar mortale, care s-au întâmplat în Carpați, ministrul de atunci a dispus ca geologii care lucrează în spațiul montan potențial periculos să se pregătească și ca alpiniști. Astfel, a fost demarat un program național în care am fost și eu implicat, inițial participând ca elev, apoi ca ajutor de instructor și ulterior instructor, care a durat până în ’90-’91. Apoi s-au dizolvat și programul și clubul nostru de alpiniști geologi.

În 1988 ați înființat primul club de alpinism din Piatra Neamț. La ce nivel se afla alpinismul românesc atunci comparativ cu cel din țările vecine?

L-am înființat cu puțin sprijin local, dar cu foarte mare dificultate, iar câțiva ani am activat și aici, și la clubul din București. Atunci era perioada în care la noi alpinismul însemna mai mult trasee de cățărare de vară/iarnă, mai mult pe stâncă, în Carpați, iar iarna erau celebrele raliuri: alergare pe crestele munților și puține trasee alpine de iarnă. Nu era un alpinism foarte tehnic și în pas cu evoluția și nivelul la care ajunsese în plan mondial, nu făceam diferența între alpinism și escaladă, cum deja se făcea în Occident. Deci în anii ’70-’80 era un alpinism în suc propriu, limitat de cota celor 2.544 de metri din Făgăraș. În aceeași perioadă, în celelalte țări, chiar și în cele din Est, alpiniștii deja călcau și își propuneau obiective serioase în Himalaya , inclusiv bulgarii și foștii iugoslavi, cehii, polonezii – în prima linie, și, bineînțeles, și rușii. Lui Nicolae Ceaușescu nu prea i-au plăcut alpiniștii fiindcă vedeam prea departe, ne plăcea libertatea, deci el nu voia să stimuleze așa ceva. La acel moment, mulți alpiniști deja fugiseră din țară, iar el știa asta. Am aflat ulterior că el a fost în vizită chiar și în Nepal, unde s-a întâlnit cu regele, și ne-ar fi putut ajuta organizând prima expediție în Himalaya.

Primii pași în alpinismul de mare înălțime

Dar, din câte știm, alpiniștii au ieșit din țară și înainte de Revoluție. Cum au reușit?

Cu sprijinul lui Nicu Ceaușescu, care a fost convins de câțiva alpiniști din București, s-a făcut în 1985 o primă expediție românească în Nepal, pe un vârf de 7.000 de metri, dar lipsa de experiență și-a spus cuvântul și atunci a fost și prima victimă românească în Himalaya. Însă trei dintre români, alături de nepalezi (căci a fost o expediție mixtă), au făcut acel vârf, deși ei visau la un 8.000 de metri, ținând cont că mergeau în Nepal și erau alpiniști din lotul național. De asemenea, în 1988, un club din Sfântu Gheorghe a reușit o expediție româno-italiană, pe Broad Peak, în Pakistan, dar fără succes. Acestea au fost singurele tentative românești în Himalaya până la Revoluție. După ’89, cei mai mulți dintre noi începeam aproape de la zero, fiindcă nici măcar nu ieșiserăm din țară pe alți munți. Eram undeva foarte jos aproape din toate punctele de vedere, însă la unul singur stăteam foarte bine – motivație, însă fără acoperire, pentru că aveam informații foarte puține. Nici la capitolul echipament nu stăteam prea bine: aveam de pe la ruși, iar puținii alpiniști est-europeni care ne călcaseră pragul, la plecare, își vindeau echipamentele. În ceea ce privește cunoștințele, habar nu aveam ce înseamnă Himalaya, mare altitudine, cum se urcă asemenea vârfuri.

Ce materiale v-au ajutat să aflați mai multe despre astfel de ascensiuni?

A jucat un mare rol o carte a lui Marcian Bleahu, pe care îl cunoscusem și pe care îl ajutasem la căratul de materiale pentru Muzeul de Geologie din București, pe vremea când eram colegi la Prospecțiuni, el fiind unul dintre membrii care au înființat și condus muzeul. Cartea „Himalaya – Cucerirea giganților lumii“, care cuprindea poveștile dedicate tentativelor și primelor succese pe toate cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri, pentru mine și ceilalți alpiniști a fost o adevărată biblie în domeniu. Știam aproape pe de rost toate poveștile. În plus, se mai găseau câteva traduceri din Edmund Hillary (n.r. – primul om care a ajuns pe vârful Everest), printre care și „Înalta aventură“, precum și „Tigrii din Himalaya“ a lui Fritz Rudolf. De asemenea, în liceu urmăream serialul franțuzesc documentar „Cucerirea Himalayei“, în care erau prezentate imagini reale. Pe vremea aceea, nici nu îmi imaginam că voi ajunge în acel loc, dar eram fascinat de ceea ce vedeam. Apoi, în principal, mergeam la Biblioteca Franceză care uneori organiza o gală de filme de alpinism, avea și arhivă cu filme despre geologie și alpinism pe care le mai puteam închiria. Chiar și la Piatra Neamț am adus astfel de filme pe care le proiectam în sala de cultură, în fața unei audiențe de sute de oameni. Încercam să înțelegem și să popularizăm alpinismul de mare altitudine . După ce a început Revoluția de la Timișoara, la doar câteva zile după, i-am invitat la Piatra Neamț pe soții Coliban (n.r. – Taina Duţescu Coliban și Emil Coliban au făcut parte din prima expediție românească în Himalaya), cu care eram prieteni. Au susținut o conferință cu diapozitive și a fost ceva fascinant: într-o sală de 600 pe locuri au intrat 1.000 de persoane. Cred că a fost cea mai mare audiență de la o conferință pe tema alpinismului din România. Chiar dacă trebuia să terminăm conferința la 8 seara, am stat până la 10, directorul spunând să rămânem pe răspunderea lui, ținând cont că la acea vreme nu aveai voie să consumi prea mult curent. La câteva zile după, eram o țară liberă.

Primul optmiar

Odată cu libertatea, ce a urmat?

Am început să ieșim din țară și prima dată am fost în Caucaz, unde am mai mers de două ori. Am plecat tot spre Est pentru că Vestul, deși era deschis, era prea scump pentru noi în acei ani, mai ales că era foarte greu să obții o finanțare. Am plecat cu trenul în Caucaz și chiar am trecut prin toate aceste orașe care acum sunt în război, întreaga călătorie durând trei zile. Pentru mine, Caucazul a fost adevăratul botez în alpinismul de altitudine, pentru că am făcut mai multe vârfuri de 4.000 de metri, pe trasee interesante, tehnice, dificile. Începusem să înțeleg ce înseamnă altitudine, aerul rarefiat, izolarea, ghețarii, pe care nu îi mai văzusem niciodată. Parcă eram pe altă planetă. Nu aveam echipament de ghețari, dar am luat de la ruși pioleți, colțari. Însă aveam și școala de la geologii din București, care cunoșteau alpinismul, aveau cunoștințe tehnice, iar cei mai mulți fuseseră în Caucaz și au fost dascăli foarte buni. Așa am început să visăm la ceva mai mult.

În cele din urmă ați ajuns și în Himalaya, în 1994. Cum ați reușit?

Apăruseră agențiile care organizau expediții, dar de multe ori poate nici ghidul lor nu urcase vârful respectiv, iar de șerpași nici nu putea fi vorba, oxigen nu aveai... Agențiile ofereau mai degrabă un serviciu de logistică în tabăra de bază. Când am întrebat cât costă o expediție pe Everest, m-am liniștit. Apoi m-am înscris la o expediție în Munții Himalaya, partea care aparține Pakistanului, la granița cu China – Masivul Karakorum, Munții Gasherbrum. Acolo ne-am întâlnit pentru prima dată opt alpiniști din opt țări și niciunul nu urcase niciodată vreun vârf de 8.000 de metri, nici măcar liderul. A fost foarte greu să ajung acolo pentru că suma era totuși mare – costul de atunci al unui apartament mic din București, aproximativ 5.000 de dolari. Prin cunoștințe, am ajuns la primul joint venture româno-italian din Europa de Est, și am avut noroc că șeful era pasionat de alpinism. După ce am trecut de cota 6.000 (deci mai sus de Vârful Elbrus din Munții Caucaz), orice cotă pe care o atingeam era un record personal. În acel moment, recordul românesc de vârf atins era Vârful Comunismul/Lenin (7.495 de metri) din Munții Pamir, făcut de alpiniștii brașoveni Alexandru Floricioiu și Adrian Tănase în 1972. 7.495 de metri era altitudinea ultimei tabere de pe Broad Peak. Vremea a fost destul de proastă și a continuat să fie așa, expediția s-a retras, toți au plecat acasă.

Și ați continuat singur?

Am vrut să rămân pentru că mă gândeam că nu mai ajung niciodată acolo și am rămas pe cont propriu, renunțând la sprijinul agenției. În final, am făcut singura ascensiune din acel an, alături de alți cinci alpiniști (doi americani și trei spanioli). Deci nu doar că eram primul român la peste 8.000 de metri, dar reușeam și o performanță internațională, pentru că din cele peste 10 expediții din acel an (70 de alpiniști), doar una singură a reușit să atingă vârful. În ultima zi, pe 2 august 1992, ne-am unit forțele și am atins Vârful Broad Peak (Falchan Kangri) de 8.047 de metri. Și atunci, așa cum mi-au spus și alții, am spart gheața și la propriu și la figurat, fiind primul român la peste 8.000 de metri. Deja începusem să am încredere în mine, să înțeleg ce înseamnă altitudinea, ce înseamnă aclimatizarea, cum se poate urca. A fost o muncă fantastică, iar totul a durat aproape două luni de zile, fiind un consum imens din punct de vedere fizic și psihic. După prima încercare nereușită, am coborât la tabăra de bază cu tot echipamentul, deci la a doua încercare a trebuit să urc singur cu totul, de la zero. Atunci nu era niciun șerpaș, nu aveam oxigen nici măcar pentru situații de urgență. Abia la câțiva ani după au început să apară șerpașii în Nepal.

„Pe la 8.600 de metri mi-am dat masca jos“

Ce s-a întâmplat după această experiență și stabilirea unui nou record românesc?

Mă gândeam să mă las de alpinism. Unii îmi spuneau că deja am făcut destul și intru în istoria românească a alpinismului. Însă ceea ce m-a făcut să cred că mă voi lăsa de alpinism a fost faptul că am suferit de degerături. La ultima tabără, a trebuit să îl salvăm pe un american, după o avalanșă, apoi am fost noi în pericol, iar ulterior un american, la ultima tabără, la -45 de grade Celsius, mi-a presat piciorul stâng cu cortul. La coborârea de pe vârf, am observat că mi se oprise circulația, aveam un început de degerături care au continuat, am chemat elicopterul pentru a pleca din tabăra de bază mai devreme, dar din cauza vremii proaste a venit abia după o săptămână. A trebuit să stau internat în Londra 11 zile, însă am suferit o operație radicală și am pierdut niște extremități la piciorul stâng și mă gândeam că, deși aș vrea să continui cu alpinismul, nu se mai poate. Însă omul este puternic, trece peste toate și ajungi să te obișnuiești cu ceea ce ai. Oricum, odată de muști din fructul interzis, atracția este de neoprit. Everestul deja începuse să mă atragă și era ca un vis pentru mine. Totuși, experiența pe Broad Peak m-a pregătit pentru ceea ce avea să urmeze, mai ales că a fost o ascensiune grea, cu vreme proastă, o experiență pe stilul „kamikaze“.

A fost un bun antrenament pentru ceea ce avea să urmeze – prima încercare de escaladare a Everestului din 1994. Dar cum ați ajuns totuși aici, ținând cont că expediția era una cu un cost uriaș pentru România acelor vremuri?

Pe Broad Peak l-am cunoscut pe Edmund Hillary care mi-a spus că urmează să organizeze o nouă expediție pe Everest în 1994 în încercarea de a stabili o nouă premieră mondială. Costa 25.000 de dolari. În 1994, am ajuns acolo, obiectivul fiind aproape imposibil. Până la acel moment, 300 de oameni urcaseră pe Everest în toată istoria, pe toate traseele de atunci. Am plecat atunci cu o echipă internațională, din care făceau parte Marty Schmidt, Chantal Mauduit. De data aceasta, aveam șase șerpași, însă traseul era atât de greu încât tot noi am fost cei care urcam primii pentru a pune corzile fixe, deși acum de obicei șerpașii sunt cei care fac asta. Totul a decurs bine, am depășit cea mai dificilă secțiune a traseului, am montat corturi fixe cu Marty, dar vremea era foarte proastă, iar după o săptămână de ninsoare, a avut loc o avalanșă mare care a măturat tot traseul pe care îl făceam. Șerpașii au considerat că zeii Munților Himalaya sunt împotriva noastră și au hotărât că nu vor să mai continue. Atunci am încercat pe creasta nordică, am urcat cu Marty și Chantal, dar ea în cele din urmă a coborât, iar noi doi am continuat, am trecut de 8.000 de metri, dar a trebuit să coborâm și noi pentru a salva niște alpiniști. M-am întors acasă foarte mulțumit că încercasem o premieră mondială, chiar dacă fără succes, însă știam că am salvat viața a doi oameni.

Primul român pe Everest

Totuși, în anul următor ați făcut premiera de a fi primul român care atinge vârful Everest.

De data aceasta, am avut în echipă și o echipă de filmare celebră care îl însoțea pe un american. Aveam în echipă și șase șerpași, însă fiind atât de mult echipament de filmare, îi sprijineau mai mult pe ei. Am fost invitat să fiu asistent de ghid, ceea ce mi-a adus o reducere de 5.000 de dolari la costurile expediției. M-am ocupat de ceilalți din echipă care erau mai puțin pregătiți și a trebuit să car echipament ca un șerpaș. Din fericire, vremea a fost în regulă de data aceasta. La ascensiunea Everestului din 1995 , intenția mea a fost, încă de la plecarea de acasă, a fost să urc fără oxigen, într-un stil sportiv, fair play, adecvat acelor vremuri, când alpiniștii încercau să se respecte. La vremea aceea, pe traseul acela pe creasta nordică, urcaseră fără oxigen până pe vârf doar o mână de oameni, deci dacă aș fi reușit să urc așa cum îmi propusesem, ar fi fost o performanță extraordinară. Deși eram primul român, nu avea nicio importanță cum urcam, dar voiam să reușesc fără oxigen. Am avut multe aventuri, dar când am ajuns la ultima tabără, 8.250 de metri (o înălțime mai mare decât a multor alți optmiari), în noaptea dinainte atacului spre vârf, a nins și ulterior și ziua următoare, deci a trebuit să rămân în cort. Un coleg a încercat să urce totuși, dar s-a întors din cauza vremii proaste cu ceață și vânt din față și o temperatură mai mult de -40 de grade. Pe o asemenea vreme nu poți urca pe versantul nordic. Stând o zi și o noapte la acea altitudine, corpul este supus unei presiuni extraordinare. Există o anumită perioadă la acea altitudine în care poți urca spre vârf pentru că apoi intervine degradarea corpului. Din această cauză am decis să iau puțin oxigen la mine, aproximativ o treime din cantitatea necesară escaladării finale spre vârf și coborârii. Am plecat noaptea la 1.00 și, deși era o vreme frumoasă, a fost un ger cumplit. Un coleg francez a încercat să urce, dar după 20 de metri s-a întors. Șerpașul care plecase cu mine din tabără spre vârf a fost nevoit să îl ajute pe un alt alpinist american care cobora. Am urcat, iar pe la 8.500 de metri am dat de american care stătea pe creastă, nemișcat, părea ok, dar avea nevoie de ajutorul șerpașului. În acest timp, ceilalți cinci alpiniști m-au depășit, iar la celebrul obstacol mai înclinat și stâncos Second Step (aproximativ 8.600 de metri) de pe creasta nord-estică, am simțit că respir foarte greu și mi-am dat masca jos pentru că oxigenul meu deja se terminase, mai ales că aproape o oră îl asistasem pe american în încercarea de a-l ajuta să își revină pentru a putea coborî. De la Second Step până la vârf este aproximativ un kilometru, iar într-o porțiune nici măcar nu era coardă fixă, la doi pași trebuia să fac pauză câteva secunde, deci a fost o luptă fantastică. Am ajuns pe vârf la 1:45, unde am stat 15-20 de minute, am făcut poze cum am putut până s-a blocat aparatul, apoi au apărut nori din toate părțile, dar încă nu începuse nicio furtună. Apoi am coborât cât am putut de rapid, iar până la ultima tabără, unde am ajuns pe înserat, pierdusem și un colțar. Am regretat că nu am făcut tot traseul fără oxigen suplimentar absolut deloc, dar am fost mulțumit de performanța mea.

„Everestul era visul oricărui alpinist, acum a devenit visul oricărui pământean care își permite financiar“

„Weekend Adevărul“: Am observat pe pagina dumneavoastră de Facebook că în această toamnă urma să plecați în Nepal în urma organizării unui curs de inițiere pentru doritori. Ați mai plecat?

Constantin Lăcătușu: Nu am mai plecat pentru că nu am reușit să îi coordonez la date pe toți care voiau să meargă și trebuia să fim minimum cinci-șase persoane. Îmi este tare dor de Nepal pentru că nu am mai fost de ceva timp. Urmează să plecăm în primăvară în această tabără de inițiere pe vârfuri mai mici, cu începători. Este o experiență foarte plăcută. Am mai organizat astfel de tabere și am observat că unii dintre participanți continuă să practice alpinismul, alții nu.

Până la ce înălțime urcați cu cei din taberele de inițiere?

Mergem pe vârfuri de 6.000 și ceva de metri. Cel pe care trebuia să mergem acum avea aproape 6.500 de metri. Este suficient pentru a înțelege cum decurge și guști puțin din stilul expediționar. Durează mult mai puțin, vârful este mai mic, implicarea este mult mai mică, dar îți cam dai seama cum este și o expediție la peste 8.000 de metri. În plus, vezi acolo acele locuri. Mulți ajung acolo pentru prima dată, iar cu mine au șansa să învețe la fața locului de la cineva care are experiență. Este o ocazie foarte bună. Acum sunt mulți care organizează astfel de tabere, inclusiv prin străinătate. Chiar așa am plecat și eu la început, dar cei care organizau nu aveau experiența pe care o am eu acum. Atunci nu era internet, comunicam prin fax și era mult mai dificil. Când am plecat prima dată, în 1992, am apelat la o agenție a unor britanici.

Ce nivel de pregătire ar fi bine sau ar trebui să aibă cineva care vrea să meargă într-o tabără de inițiere în alpinismul de mare altitudine?

Când pleci în Nepal, poți face și doar o drumeție, un trekking, până într-o tabără de bază și să te întorci înapoi sau poți face o ascensiune: ajungi la o tabără de bază, iar de acolo mergi mai sus, făcând de fapt alpinism. Pentru prima categorie, oricine este în stare. În schimb, la a doua variantă, dacă îți propui să urci un vârf himalayan de peste 6.000-7.000 de metri, chiar 8.000 de metri, ai nevoie de ceva pregătire în prealabil. Dacă vârful este de 8.000, atunci trebuie o pregătire destul de serioasă, nu te poți baza doar pe șerpașii care te așteaptă acolo, îți cară bagajele, oxigenul, cortul, pentru că pe tine oricum nu te pot căra. Dacă nu ai experiența necesară poți intra în situații dificile la care nici măcar șerpașii nu pot face față. Sau poți avea noroc, să meargă totul bine și să spui că ești „alpinist“, dar trei sferturi din muncă este de fapt făcută de șerpașii pe care i-ai plătit și s-au ocupat de tine, tu trebuind doar să îți miști picioarele. Sunt și persoane care se mulțumesc cu acest lucru, chiar din ce în ce mai mulți. Un vârf de 8.000 de metri și chiar și Everestul, pe vremea mea, era visul oricărui alpinist, dar acum a devenit visul oricărui pământean care își permite financiar să meargă acolo. Oamenii, văzând atât de multe filmulețe pe internet, își spun că dacă acele persoane pot, înseamnă că pot și ei. Ca respect pentru acest sport, pentru ceilalți care îl practică, dar și pentru siguranța proprie și a celorlalți, trebuie să încerci să ai totuși o pregătire și experiență adecvată scopului propus. Deci să respecți obiectivul și să încerci să urci într-un mod cât se poate de sportiv, cum ar face-o un alpinist. Acum nici alpiniștii nu mai urcă foarte sportiv. Pe vremea mea, când vorbeam de oxigen suplimentar, dacă era un vârf de 8.000 de metri „mai mic“, nici nu subliniam faptul că am fost fără oxigen pentru că se subînțelegea. Acum toți menționează acest aspect pentru că sunt din ce în ce mai puțini care fac acest lucru. Cei mai mulți merg cu șerpași, cu oxigen chiar pe vârfuri pe care eu am fost în anii ’90 și nu am văzut pe nimeni cu oxigen.

Pericolul aglomerației pe Everest

Deci lucrurile s-au schimbat mult de când ați început dumneavoastră să practicați alpinismul de mare altitudine...

Sub aspect sportiv, putem spune că asistăm la o involuție a alpinismului în fața acestui alpinism de masă, comercial, care a explodat. Nu am dreptul să acuz, însă doar observ din această relație a omului cu 8.000 de metri și chiar Everestul, din care au toți de câștigat: șerpașii câștigă bani, cei care merg acolo au șansa să își vadă visul cu ochii, agențiile intermediare câștigă și ele la rândul lor. Însă, uneori, muntele are de pierdut din cauza aglomerației, a lucrurilor pe care le lasă oamenii în urma lor. Presiunea este pe munte. În cazul unui accident sau al unei catastrofe naturale, șansa de a avea pierderi foarte mari este mare, cum s-a întâmplat de-a lungul timpului: cutremure, alunecări de seracuri (n.r. – blocuri sau coloane de gheață). În 2015, când a fost cutremurul, foarte mulți oameni au fost pe același traseu și au fost expuși la pericolele generate de catastrofa naturală. Totuși, cei care vor să fie mai „singuri“ pe munte, nu în aglomerație, au foarte multe variante de munți de peste 7.000-8.000 de metri. Cei care s-ar plânge că este prea mult comerț pe Everest sau alte vârfuri de 8.000 de metri din Himalaya, în general, nu toți au motive directe să facă asta, pentru că dacă vor să fie singuri cu muntele au variante – îți poți alege vârfuri sau trasee pe care să fii singur, unde să mergi în stilul pe care ți-l dorești, sportiv, chiar și fără șerpași sau oxigen. Muntele încă oferă oricui o șansă sau o variantă, iar în Himalaya s-a făcut puțin din potențialul pe care îl are, poate doar 5%.

Și ce ar trebui făcut pentru a se evita aglomerarea aceasta în Himalaya, cu precădere pe Everest?

Cei de acolo ar trebui să impună taxe mai mari sau să ia alte măsuri, însă statul nepalez, câștigând din aceste taxe, pe de o parte spune că încearcă să reducă numărul celor care primesc permis, iar pe de alta, vrea să aibă cât mai mulți pe munte. Într-o expediție au limită, dar pe același traseu nu prea se respectă limita. Când mergeam eu, erau poate câteva zeci de oameni, iar pe un vârf foarte popular poate erau mai mulți, dar acum nu se mai ține cont. În prezent, în tabăra de bază de pe Everest, tot timpul sunt peste 1.000 de persoane, deci mai multe decât urcaseră în toată istoria alpinismului până la momentul în care am fost eu prima dată, în 1994. Deci din partea autorităților nepaleze se spune ceva, dar altceva se face, de fapt.