„Weekend Adevărul“: Am putea spune că între Ionel Teodoreanu şi Ştefana Lupaşcu a fost o dragoste la prima scriitură, aceştia arătându-şi unul altuia creaţiile artistice. Cum de s-au îndrăgostit atât de tare?

Constantin Dram: A fost o dragoste postadolescentină. Între scriitorul Ionel Teodoreanu şi personajul Dănuţ din „La Medeleni“ sunt foarte multe apropieri. A făcut parte din categoria scriitorilor care nu au reuşit să se distanţeze de viaţa lor intimă, ci a scris ceea ce a simţit. Însă şi-a exagerat sentimentele în sensul poeticizării excesive şi al metaforizării. În roman, i se spune cu maliţiozitate „metoforel“ de către Monica. El s-a îndrăgostit şi căsătorit foarte repede cu Ştefana, avea în jur de 21 de ani. Era o femeie cu totul deosebită, care a scris şi ea literatură. Ionel Teodoreanu era delicat, poetic şi visător, permanent în căutare de subiecte. Ştefana l-a iubit foarte mult, era protectoare şi arăta ca o adevărată doamnă.

Apoi a devenit cunoscut şi foarte admirat de cititoare. Pare că se crease în jurul lui mitul bărbatului cuceritor... Avea şi Teodoreanu amorurile lui?

Miturile sunt mituri. Unele dintre ele se bazează pe o realitate cosmetizată sau chiar mincinoasă, iar altele nu au doza de adevăr care ar trebui. Relaţia cu admiratoarele este reală, primea sute de scrisori. De exemplu, în timpul scrierii volumelor „La Medeleni“, îi sugerau ce să scrie: Dănuţ să se căsătorească cu Olguţa sau cu Monica, că e fată mai serioasă. În schimb, altele îi propuneau întâlniri şi dăruire totală. Dar Ionel Teodoreanu face parte din categoria celor fideli unei singure femei. El a iubit-o pe Ştefana şi nu a înşelat-o niciodată.

Relaţia cu admiratoarele este reală, primea sute de scrisori. De exemplu, în timpul scrierii volumelor „La Medeleni“, îi sugerau ce să scrie: Dănuţ să se căsătorească cu Olguţa sau cu Monica, că e fată mai serioasă.

A trăit până în 1938 în Iaşi, de unde nu s-ar fi văzut plecat. Cum de s-a hotărât în cele din urmă să se mute în Bucureşti şi să renunţe chiar şi la casa copilăriei?

Multe persoane l-au criticat pentru acest gest şi spuneau că ar fi trebuit să păstreze locul copilăriei sale minunate despre care a scris numeroase poveşti. Era într-o zonă fabuloasă a Iaşiului – Beilic sau Zlataust. Zona era cultivată de pe vremea prinţilor turci. Uneori, cei care sunt mai sentimentali vor să se rupă cu totul. În „Masa umbrelor“, despre perioada ieşeană, a scris ceva cumplit: Iaşiul a devenit un oraş care are două porţi de ieşire: una este la gară, iar cealaltă la cimitir. Se simţea închis şi fără scăpare.

A profesat ca avocat. Cum se îmbina avocatura cu scriitura? Ieşea la iveală scriitorul din el în cadrul proceselor?

Procesele la care pleda el ca avocat erau celebre ca discurs şi mod de a susţine argumentul. Dezvolta cultural o pledoarie, nu se rezuma doar la înşiruirea argumentelor seci sau faptice. De exemplu, într-o pledoarie a povestit ceva din Boccaccio – povestea femeii neglijată de bărbatul ei care este dată în judecată de soţ. Femeia aceea a ales să îşi pledeze singură cauza. Ionel Teodoreanu a folosit această poveste într-un proces. Femeia spusese: „Onorată instanţă, sunt în situaţia din povestea grădinarului“. Povestea este despre un nobil senior care şi-a angajat un grădinar să îi facă două grădini unice în lume, una de flori, una de legume. După ce a terminat grădinile, seniorul le-a neglijat, iar grădinarul a ieşit la marginea drumului şi a dat pe gratis fructe, legume şi flori. Femeia a spus: „În situaţia acelui grădinar mă aflu eu, femeia acuzată. Să spună cineva dacă i-am cerut ceva pentru dragostea pe care i-am dat-o pe gratis“. Iar Teodoreanu a folosit această poveste în pledoaria cazului respectiv.

Teodoreanu şi Sadoveanu, prieteni de familie

Ce fel de relaţie exista între familia Teodoreanu şi Sadoveanu?

Erau foarte buni prieteni de familie. Făceau inclusiv multe excursii, una dintre ele la Istanbul. Mihail Sadoveanu povesteşte despre această excursie a lor. La un moment dat au ajuns într-o „dugheană“, aşa cum o numeşte el, şi au atras atenţia vânzătorilor, iar însuşi patronul prăvăliei, dându-şi seama că a intrat un grup de europeni mai deosebiţi, îi întâmpină. Ei căutau tot felul de antichităţi şi suveniruri, iar patronul s-a apropiat de Sadoveanu, văzându-l mai auster decât ceilalţi, şi l-a chemat într-un loc mai dosnic şi i-a spus în franceză că are de vânzare şi lucruri mai deosebite. Apoi a scos de sub tejghea un album în foileton cu imagini – dacă le priveai dintr-un anumit unghi vedeai poze cu femei frumos îmbrăcate, dacă le priveai din altul, le vedeai nud. Deci era, cum am spune noi astăzi, un album erotic. Sadoveanu ar fi răspuns: „Sunt european, dar nu sunt obosit. Sunt încă în toată puterea de bărbat şi intelectual şi îmi plac lucrurile adevărate, nu cele trucate. Doamna şi domnul de acolo (n.r. – familia Teodoreanu) sunt printre cei mai distinşi intelectuali ai României“.

Deci exista o relaţie strânsă între cele două familii...

Da, Sadoveanu a fost prieten şi cu Păstorel, fratele lui Ionel. Păstorel era rebelul familiei, scria epigrame, iar la un moment dat, a făcut puşcărie. În acea perioadă, Mihail Sadoveanu a mers la Gheorghe Gheorghiu-Dej să ceară graţierea lui Păstorel pentru că este un scriitor important şi face parte din familie. Iar Gheorghiu-Dej i-a spus că nu i-o acordă. Dar scriitorul a insistat atât de mult, încât, până la urmă, i-a dat hârtie de graţiere cu condiţia să îl cunoască pe Păstorel, cel care râde de sistemul comunism şi scrie epigrame. Mihail Sadoveanu nu prea a fost de acord pentru că ştia că Păstorel era mai slobod de gură, astfel că pe drum spre întâlnire l-a instruit să răspundă la întrebări doar cu „da“ sau „nu“, pentru că altfel intră din nou în puşcărie. Păstorel i-ar fi spus că tovarăşul va crede că este un prost. Scriitorul i-ar fi dat replica: „Decât un prost mort, mai bine un prost viu“.

Şi ce s-a întâmplat la întâlnirea dintre cei trei?

Păstorel a răspuns la întrebări aşa cum îl instruise Sadoveanu, până când Dej s-a enervat pentru că nu credea că este el. Pentru a-i dovedi, a scris pe loc o epigramă, iar Sadoveanu s-a cam speriat. Din sala în care stăteau, se vedea pe geam statuia soldatului sovietic eliberator: „Soldate rus, soldate rus, de ce te-au pus atât de sus? Ca să te bată soarele...“. Iar Dej l-a oprit: „Nu mai spune poanta că trebuie să te bag în puşcărie. Eşti liber!“.